Cum norma juridică de procedură este de strictă interpretare, dispoziţiile art. 725 C. pr. civ. trebuie interpretate în sensul că curţile de apel sunt competente să judece, ca instanţe de recurs, numai în cazul în care litigiile de muncă au fost soluţionate în primă instanţă de către tribunale.
A considera că, prin noile reglementări, curţile de apel ar trebui să judece şi recursurile îndreptate împotriva hotărârilor date de judecătorii în soluţionarea conflictelor de muncă ar însemna să se nesocotească normele juridice de competenţă în soluţionarea căilor de atac, prin care este consacrat principiul potrivit căruia calea de atac de reformare se judecă de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.
Cum, cu ocazia adoptării actualelor norme de competenţă, legiuitorul nu a stabilit că recursurile declarate împotriva hotărârilor formulate în materie de conflicte de muncă de judecătorie, în primă instanţă să fie soluţionate de curţile de apel, rezultă că a înţeles ca, în astfel de cazuri, recursurile sâ fie soluţionate de către tribunale, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 3 C. pr. civ.
(Secţia civilă, decizia nr. 358 din 1 februarie 2002)
CURTEA,
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5307 din 27 iunie 2001 a admis contestaţia formulată de V.S., anulând decizia nr. 107 din 7 martie 2001 de modificare a încadrării, acestuia obligând intimata S.C. “I.P.A.C.” S.A. la plata către contestator a contravalorii diferenţei dintre salariul corespunzător funcţiei de director adjunct şi cel corespunzător funcţiei de administrator şi a respins cererea contestatorului privind plata de daune morale, ca neîntemeiată.
Intimata a declarat recurs împotriva sentinţei civile mai sus menţionate, iar Tribunalul Bucureşti -Secţia a Ill-a civilă, învestit cu soluţionarea căii de atac, a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b1 din C.pr.civ. coroborate cu dispoziţiile art. 725 C. pr. civ. (cu opinie majoritară) declinând competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
In motivarea deciziei civile nr. 1484/R/28 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, se face trimitere la dispoziţia art. 725 pct. 2 din C. pr. civ., conform cărora, procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, de unde ar rezulta, în urma interpretării “per a contrario”, că, în cazul în care dispoziţiile legale noi au intrat în vigoare înainte de sesizarea instanţei competente potrivit legii vechi, calea de atac nu se va mai îndrepta la aceasta, ci la instanţa competentă conform noii legi.
Din această interpretare a normei juridice procedurale, tribunalul a apreciat că îndrituite a soluţiona recursurile în materia litigiilor de muncă sunt curţile de apel, ca instanţe de recurs, având în vedere că aceste cauze sunt eliptice de calea de atac a apelului.
Prin decizia civilă nr. 3215 din 20 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, această instanţă şi-a declinat, la rându-i, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului
Bucureşti, iar în temeiul dispoziţiilor art. 21 din C.pr.civ., constatându-se existenţa conflictului negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Curţii Supreme de Justiţie, pentru soluţionarea conflictului.
Din examinarea conflictului de competenţă ivit, Curtea reţine următoarele:
Prin art. 3 din O.U.G. nr. 138 pentru modificarea şi completarea C. pr. civ., după litera “b” a punctului 1 al articolului 2 din acest cod s-a introdus litera “b1”, prin care s-a stabilit că tribunalele vor judeca în primă instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Din interpretarea literală a textelor de lege invocate, rezultă indubitabil intenţia edictării acestora în scopul determinării competenţei materiale de soluţionare a litigiilor de muncă, de către tribunale, în primă instanţă.
Dacă nu aceasta ar fi fost voinţa legiuitorului, în mod implicit, nu ar fi operat completarea mai sus menţionată, cu atât mai mult cu cât hotărârile instanţei de fond în soluţionarea litigiilor de muncă sunt definitive, eliptice de calea de atac a apelului.
în consecinţă, ulterior intrării integrale în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 59/2001, conflictele de muncă, cu excepţia celor care, prin lege, sunt date în competenţa altor instanţe, se judecă în primă instanţă de tribunale, iar recursul, ca singură cale de atac ordinară ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în această materie, se soluţionează de curţile de apel.
Cum norma juridică de procedură este de strictă interpretare, dispoziţiile art. 725 C.pr.civ. trebuie interpretate în sensul că, curţile de apel sunt competente să judece, ca instanţe de recurs, numai în cazul în care litigiile de muncă au fost soluţionate, în primă instanţă de către tribunale.
A considera că, prin noile reglementări au devenit instanţe de recurs, curţile de apel ar trebui să judece şi recursurile îndreptate împotriva hotărârilor date de judecătorii în soluţionarea conflictelor de muncă, ar însemna să se nesocotească normele juridice de competenţă în soluţionarea căilor de atac, prin care este consacrat principiul potrivit căruia, calea de atac de reformare se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.
în conformitate cu acest principiu, atât prin dispoziţiile art. 2 pct. 3 din C. pr. civ., cât şi prin cele ale art. 23 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, se stabileşte că tribunalele, ca instanţe de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii nu sunt supuse apelului.
De altfel, este lesne de constatat că legiuitorul a urmărit consecvent respectarea acestui principiu în decursul timpului, atunci când a stabilit căile de atac şi instanţele competente să le judece şi doar în mod excepţional s-a abătut de la acestea, printr-o normă tranzitorie, care însă a conţinut expres derogarea de la dreptul comun.
în acest sens, un exemplu îl constituie dispoziţiile conţinute de art. IV alin. ultim din O.U.G. nr. 179/ 1999 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.
în cuprinsul acestui text de lege, se menţionează expres că preşedinţii instanţelor sau preşedinţii de secţii constituie complete de judecată, astfel că legiuitorul, prin norma derogatorie inserată, a prevăzut ca recursul să se judece tot de instanţa care soluţionase şi apelul şi nu de către instanţa ierarhic superioară.
Cum, cu ocazia adoptării actualelor norme de competenţă, legiuitorul nu a stabilit că recursurile declarate împotriva hotărârilor formulate în materie de conflicte de muncă de judecătorie, în primă instanţă, să fie soluţionate de curţile de apel, rezultă că a înţeles ca, în astfel de cazuri, recursurile să fie soluţionate de tribunale, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 3 din C. pr. civ.
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. 3 din C. pr. civ., urmează a se stabili în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
