Prin sentinţa civilă nr. 1237 din 26 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 2638/2005, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligând pârâta la plata diferenţei de drepturi salariale reprezentând sporul de vechime pentru perioada 1 iunie 2002 – 31 mai 2005, individualizând pentru fiecare dintre reclamanţi suma la care este îndreptăţit. Pârâta a fost obligată şi la plata diferenţelor reprezentând sporul de vechime al reclamanţilor pentru perioada 1 iunie 2005 – 26 septembrie 2005, actualizate în raport de rata inflaţiei, până la executarea efectivă a hotărârii pronunţate. S-au respins ca prematur formulate restul pretenţiilor reclamanţilor, s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi a obligat chematul în garanţie să plătească pârâtei sumele obţinute de reclamanţi prin hotărârea pronunţată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta, solicitând modificarea integrală a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii reclamanţilor.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivului de recurs invocat de pârâtă precum şi din oficiu în limita prevăzută de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Mureş sub nr. 2638 din 16 iunie 2005, solicitând în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunţarea unei sentinţe pentru obligarea pârâtei la plata sporului de vechime pe seama reclamanţilor, începând cu 1 iunie 2002 până la data rămânerii definitive a hotărârii precum şi pe viitor, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii.
În motivare, reclamanţii au arătat că sunt controlori financiari la Curtea de Conturi a României, în această calitate au beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 154/1998, dar odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 160/2000, nu au mai primit sporul de vechime în muncă şi alte sporuri prevăzute de legislaţia aplicabilă anterior.
Reclamanţii au apreciat că sporul de vechime în muncă trebuie acordat tuturor categoriilor de angajaţi, indiferent de sectorul în care lucrează, în cauză este aplicabil Codul muncii din 1972, care prin art. 88 prevede expres dreptul pretins de reclamanţi, iar alte categorii de persoane asimilaţi funcţiilor de demnitate publică (primari, preşedinţi ai consiliilor judeţene, viceprimari) au obţinut drepturile solicitate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând în cazul în care acţiunea reclamanţilor va fi admisă, obligarea chematului în garanţie de a repartiza sumele necesare acordării drepturilor reclamanţilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 72/1996.
În cauză s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1237 din 26 septembrie 2005, analizată în prezentul recurs.
Recursul pârâtei este întemeiat şi va fi admis, în consecinţă, hotărârea criticată va fi modificată integral, pentru următoarele considerente:
Drepturile solicitate de reclamanţi au fost reglementate de Legea nr. 154 din 15 iulie 1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică. În cuprinsul art. 24 alin. 3 şi anexa IV/2 a acestui act normativ s-a prevăzut expres dreptul solicitat de reclamanţi.
Legea nr. 50/1995 a prevăzut, de asemenea, sporurile şi indemnizaţiile la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, acest act normativ reglementând tocmai drepturile membrilor şi personalului curţii de conturi, art. 8 din această lege prevăzând dreptul la sporul de vechime a acestor persoane.
Prin intrarea în vigoare a OUG nr. 24/2000, anexa IV/2 din Legea nr. 154/1998 a fost înlocuită cu anexa 3/2, care stabileşte nivelul minim şi maxim al indemnizaţiei controlorilor financiari.
O.U.G. nr. 160/2000 a prevăzut că şi controlorii financiari ai curţii de conturi beneficiază de indemnizaţie lunară ca unică formă de remunerare a activităţii, indemnizaţie care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial (art. 3). În art. 6 din acest act normativ se prevede expres că la data intrării în vigoare a acestuia, nu mai sunt aplicabile funcţiilor de specialitate specifice curţii de conturi, prevederile referitoare la salariul de merit, sporuri, indemnizaţii, stimulente prevăzute de Legea nr. 50/1995.
Deşi prin întâmpinarea depusă în recurs, reclamanţii intimaţi au susţinut că sunt îndreptăţiţi la sporul solicitat, această susţinere este contrazisă de prevederile art. 3 şi 6 din OUG nr. 160/2000, amintite anterior. Aşadar, indemnizaţia lunară este unica formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de controlor financiar şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial (art. 3). Prevederile referitoare la salariul de merit, sporuri, indemnizaţii, stimulente prevăzute de Legea nr. 50/1995, nu mai sunt aplicabile funcţiilor de specialitate specifice curţii de conturi.(art. 6).
Controlorii financiari se încadrează în categoria funcţiilor de specialitate vizate de textul citat şi în consecinţă, nu sunt îndreptăţiţi la sporul pretins. De altfel, prin anexele ordonanţei s-a prevăzut indemnizaţiile controlorilor financiari, stabilite în baza valorii sectoriale de referinţă, în raport de nivelul studiilor şi vechimea în specialitate (pe tranşe).
Susţinerile reclamanţilor intimaţi, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, conform cărora OUG nr. 160/2000, lege ordinară, nu putea aduce modificări Codului muncii în vigoare la data apariţiei sale (Legea nr. 10/1972), fără încălcarea normelor de tehnică legislativă, urmează a fi înlăturate, întrucât textele legale(art. 3 şi 6 din OUG nr. 160/2000) sunt în vigoare, nu s-a invocat excepţia neconstituţionalităţii lor, iar menirea judecătorului este tocmai de a aplica dispoziţiile legale în vigoare.
În considerentele sentinţei recurate s-a reţinut că sintagma “unica formă de remunerare” nu presupune interdicţia expresă a acordare a sporurilor sau indemnizaţiilor, ci aceasta coexistă alături de sporuri sau adaosuri. Într-adevăr, indemnizaţia ca unică formă de remunerare constituie baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport de venitul salarial. Nu intră în categoria drepturilor, sporul de vechime pretins de reclamanţii intimaţi, spor care a fost înlăturat expres prin art. 6 din acest act normativ, iar drepturile şi obligaţiile la care face referire art. 3 din OUG nr. 160/2000 sunt cele prevăzute de lege şi vizează indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, indemnizaţia pentru deplasare, indemnizaţia de concediu, obligaţii cum ar fi cele privind plata sumelor cuvenite bugetului CAS şi şomaj, etc.
Având în vedere starea de fapt rezumată anterior precum şi textele legale invocate, instanţa de recurs a constatat că în cauză este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii, situaţie în care recursul pârâtei a fost admis, iar hotărârea criticată a fost modificată integral, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în faţa primei instanţe a vizat doar eventualitatea admiterii acţiunii reclamanţilor, iar cum prin admiterea recursului pârâtei şi modificarea integrală a hotărârii recurate, cererea de chemare în judecată a fost respinsă , cererea de chemare în garanţie nu-şi găseşte aplicabilitate, rămânând fără obiect. În atare situaţie a fost admis şi recursul formulat de chematul în garanţie, pentru considerentele arătate anterior.
