Dosar nr.
TRIBUNALUL GORJ
SECŢIA ADMINISTRATIV SI FISCAL
Sentinţa Nr. 767/2012
Şedinţa publică de la 24 Februarie 2012
Pe rol judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta G.M. împotriva pârâtului D.R.C., având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au lipsit părţile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, constatând că dosarul nr. 14441/95/2011 are acelaşi obiect şi acelaşi părţi ca şi cauza dedusă judecăţii, astfel că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 962 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, tribunalul, având în vedere şi dispoziţiile prev. de art. 164 C.proc.civ. dispune conexarea dosarului nr. 14441/95/2011, dosarul 14057/95/2011..
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul apreciază cauza în stare de judecată şi reţine dosarul spre soluţionare, având în vedere că s-a solicitat judecarea şi în lipsă în lipsă.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.12.2011, sub nr. de dosar ..…, reclamanta G.M. a chemat în judecată pârâtul D.R.C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului să îi acorde concediul de odihnă integral pe anul 2011.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în data de 18.10.2011 a depus o cerere de concediu şi i s-a aprobat ca în perioada 01-30.11.2011 să efectueze cele 22 zile de concediu de odihnă rămase neefectuate, deoarece a început efectuarea concediului de odihnă la data de 17.01.2011, iar începând cu data de 20.01.2011 a fost internată în spital 6 luni, revenind la serviciu la data de 20.07.2011.În data de 03.11.2011 a primit decizia nr. 4549/02.11.2011 prin care a fost chemată la serviciu, comunicându-i-se că are dreptul pe anul 2011 doar la 12 zile de concediu de odihnă întrucât a fost în concediu medical timp de 6 luni.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în data de 07.11.2011, fiindu-i respinsă potrivit adresei nr. 4675 din data de 14.11.2011.
Precizează reclamanta că a fost bolnavă independent de voinţa sa şi pentru toată această perioadă a beneficiat de concediu medical plătit şi fiind funcţionar public nu a avut activitatea suspendată pe perioada concediului medical, perioadă recunoscută ca vechime în muncă şi drept urmare apreciază că se ia în calcul concediul de odihnă şi pentru această perioadă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5 din HG nr. 250/1992, art. 22 din O.G. 6/2007, art. 7 alin.1 din Directiva 2003/88/CE şi art. 145 din Codul Muncii.
Deşi legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare, dar la solicitarea instanţei a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că în anul 2011, reclamanta a efectuat un număr de 12 zile de concediu de odihnă din numărul de 25 de zile cuvenite, întrucât aceasta a fost în concediu medical în perioada 25.01.2011-21.07.2011, iar conform prevederilor art. 117 din Legea 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, dispoziţiile acestei legi se completează cu legislaţia muncii iar art. 145 alin. 2 din Codul Muncii, prevede că durata efectivă a concediului de odihnă se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
Examinând cererea dedusă judecăţii prin prisma motivelor de fapt şi drept invocate de părţi şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, tribunalul o reţine ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanta G.M. are calitatea de funcţionar public, ocupând funcţia de asistent social în cadrul P.S. La data de 17.01.2011, aceasta a început efectuarea concediului de odihnă aferent anului 2011, însă la data de 20.01.2011, datorită unor afecţiuni de sănătate, a fost internată în spital, beneficiind de concediu medical până la data de 20.07.2011. După revenirea la serviciu, la data de 18.10.2011, reclamanta a formulat o cerere pentru efectuarea a 22 de zile din concediul de odihnă pe anul 2011 rămase neefectuate, datorită faptului că a fost în concediu medical, cerere aprobată de primarul comunei.
Prin adresa nr. 4549/02.11.2011, P.S. i-a comunicat reclamantei că mai are dreptul la efectuarea a doar 12 zile din concediul de odihnă, datorită faptului că în cursul anului a beneficiat de 6 luni de concediu medical.
Împotriva acestei adrese, reclamanta a formulat o contestaţie, care a fost respinsă prin adresa nr. 4675/14.11.2011, cu motivarea că potrivit prevederilor art. 117 din Legea 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, dispoziţiile acestei legi se completează cu legislaţia muncii iar art. 145 alin. 2 din Codul Muncii, prevede că durata efectivă a concediului de odihnă se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
Tribunalul reţine că potrivit art. 35 alin. 1 din legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii, iar potrivit art. 22 alin. 1 din OG nr. 6 din 24 ianuarie 2007 privind unele masuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, funcţionarii publici au dreptul anual la un concediu de odihnă plătit, în raport cu vechimea lor în muncă.
La alin. 3 din acelaşi articol, se prevede că în cazul în care funcţionarul public, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde concediul de odihnă neefectuat, până la sfârşitul anului următor.
Aceste dispoziţii se completează cu dispoziţiile HG nr. 250/1992, conform art. 22 alin. 7 din OG nr. 6/2007, care statuează că celelalte prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare.
Potrivit art. 5 din HG nr. 250/1992, salariaţii care au lipsit de la serviciu întregul an calendaristic, fiind în concediu medical sau în concedii fără plată acordate potrivit art. 25 alin. (3), nu au dreptul la concediul de odihnă pentru acel an, iar în cazul în care perioadele de concedii medicale şi de concedii fără plată prevăzute la art. 25 alin. (3), însumate, au fost de 12 luni sau mai mari şi s-au întins pe 2 sau mai mulţi ani calendaristici consecutivi, salariaţii au dreptul la un singur concediu de odihnă, acordat în anul reînceperii activităţii, în măsura în care nu a fost efectuat în anul în care s-a ivit lipsa de la serviciu pentru motivele prevăzute la alin. (1).
Drept urmare, tribunalul constată că apărarea pârâtului în sensul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 145 din Codul Muncii nu poate fi primită, întrucât potrivit art. 117 din legea 188/1999, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
Or, aşa cum s-a arătat, dreptul funcţionarilor publici la concediul de odihnă este reglementat de dispoziţiile legale susmenţionate, iar dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Codul Muncii contravin acestor dispoziţii şi ca atare nu pot fi aplicate în cauza dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 5 din HG nr. 250/1992, tribunalul reţine că aceasta trebuie să fie făcută prin prisma dispoziţiilor art. 7 din Directiva (CE) Nr. 88 din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit cărora „Statele Membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi/sau practicile naţionale”.
Referitor la acest articol, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin Hotărârea din 20 ianuarie 2009 în cauzele conexate C-350/06 şi C-520/06, Gerhard Schultz-Hoff c/ Deutsche Rentenversicherung Bund (C-350/06) şi Stringer şi alţii c/ Her Majestys Revenue and Customs (C-520/06), a stabilit că „Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referinţă şi/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul naţional chiar şi în cazul în care lucrătorul s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referinţă sau într-o parte din aceasta şi incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit”.
Astfel, CJCE a arătat la punctul 22 din respectiva hotărâre că „Este cert că finalitatea dreptului la concediul anual plătit este aceea de a-i permite lucrătorului să se odihnească şi să dispună de o perioadă de destindere şi de recreere. Astfel, această finalitate diferă de cea a dreptului la concediul medical. Acesta din urmă se acordă lucrătorului pentru ca acesta să poată să se refacă după o boală”, iar la pct. 38 că „trebuie arătat că, potrivit articolului 5 alineatul 4 din Convenţia nr. 132 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale plătite (revizuită), “[…] absenţele de la serviciu pentru motive independente de voinţa persoanei angajate interesate, precum absenţele datorate unei boli, […] vor fi calculate ca parte din perioada de serviciu”.
Mai departe, la pct. 40 din hotărâre, Curtea a arătat referitor la dreptul lucrătorilor la concediul de odihnă că „(…)Directiva 2003/88 nu face nicio distincţie între lucrătorii care, în perioada de referinţă, sunt absenţi de la serviciu pentru că se află în concediu medical, de scurtă sau de lungă durată, şi cei care au lucrat efectiv în perioada menţionată”, iar la punctul 41 a concluzionat că „(…) în ceea ce priveşte lucrătorii aflaţi în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condiţiona dreptul la concediul anual plătit conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucrătorilor (Hotărârea BECTU, citată anterior, punctele 52 şi 53) de obligaţia de a fi lucrat efectiv în perioada de referinţă stabilită de statul menţionat”.
Drept urmare, prin raportare la considerentele hotărârii susmenţionate, tribunalul reţine că orice salariat, fie el funcţionar public sau personal contractual, în situaţia în care în cursul unui an calendaristic s-a aflat o perioadă în concediu medical prescris în mod legal, are dreptul la efectuarea întregului concediu de odihnă prevăzut de lege pentru anul respectiv şi nu numai la o parte din acesta, în raport de perioada efectiv lucrată, aşa cum în mod greşi susţine pârâtul.
Faţă de toate considerentele ce preced, tribunalul urmează să admită acţiunea de faţă şi să oblige pârâtul să acorde reclamantei restul de 13 zile din concediul de odihnă aferent anului 2011, rămase neexecuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite acţiunea promovată de reclamanta G.M, domiciliată în …..în contradictoriu cu pârâtul D.R.C..
Obligă pârâtul să acorde reclamantei restul de 13 zile din concediul de odihnă aferent anului 2011, rămase neexecuate.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 24.02.2012 la Tribunalul Gorj.
