Codul muncii sau legislaţia specială nu stipulează că cercetarea disciplinară a unui angajat trebuie să se desfăşoare în mod obligatoriu la locul de muncă al acestuia expres menţionat în contractul său individual de muncă.
Cercetarea disciplinară se poate desfăşura în orice locaţie unde angajatorul are mijloace să o efectueze, cât timp locul desfăşurării cercetării este expres menţionat în convocarea comunicată angajatului şi acesta din urmă are la dispoziţie suficient timp şi mijloace materiale pentru a se înfăţişa la locul şi data indicată în convocare.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5331/R din 9 octombrie 2012, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. 23148/3/2011, contestatoarea D.A. a chemat în judecată pe intimata A.M.R.S.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 4/01.03.2011, obligarea intimatei la plata salariilor aferente perioadei decembrie 2010 – februarie 2011 conform CIM, obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în cazul continuării CIM şi repunerea în situaţia anterioară prin reintegrarea sa pe postul deţinut anterior concedierii.
Prin sentinţa civilă nr. 2970/29.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă contestaţia şi a fost anulată decizia nr. 4/01.03.2011. S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii.
A fost obligată intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea, începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare. A fost obligată intimata la plata drepturilor salariale restante, aferente perioadei decembrie 2010 – februarie 2011 (inclusiv).
La data de 08.06.2009 a intervenit contractul de consultanţă între SC K.C. SRL şi A.M.R.S.R. din Bucureşti, având ca obiect acordarea de servicii de consultanţă în vederea obţinerii de finanţare nerambursabilă de la A.M.P.O.S.D.R.U. de către Asociaţie, în vederea dezvoltării şi derulării proiectului „Formare profesională pentru a asigura implementarea noilor tehnologii în sistemul de sănătate”.
Aşa cum reiese din cererea de finanţare, contractul de finanţare, coroborat cu declaraţia numitei N.S., administrator al SC K.C. SRL, la momentul depunerii cererii şi încuviinţării finanţării, activităţi la care a participat în mod activ şi contestatoarea D.A., nu s-a pus problema „sediului biroului proiectului”, care urma să fie stabilit după încuviinţarea finanţării şi semnarea contractului.
Ce reiese cu certitudine din contractul de finanţare şi cererea de finanţare este că proiectul a fost „câştigat” de A.M.R.S.R., cu sediul în Bucureşti.
în niciunul din documentele care au compus documentaţia iniţială nu s-a făcut referire la stabilirea activităţii centrale a Biroului, la Cluj sau în altă locaţie, singurele menţiuni fiind cele privitoare la faptul ca, după acordarea finanţării, beneficiarul proiectului, A.M.R.S.R. din Bucureşti să închirieze un spaţiu de birouri, dotat pentru 7 posturi de lucru, în aşa fel încât să asigure desfăşurarea proiectului în regiunile Bucureşti-Ilfov, Centru Nord-est, Nord-vest, Sud-vest, Sud-Muntenia, Sud-vest, Oltenia Vest.
Aşadar, finanţarea nu a fost acordată Asociaţiei din Bucureşti pentru implementarea activităţilor specifice într-o anumită zonă din ţară, ci în întreaga ţară, urmând ca beneficiarul să stabilească ulterior care va fi sediul biroului proiectului, în aşa fel încât să asigure atingerea scopului final.
Ce rezultă cu certitudine însă, este faptul că iniţial proiectul a fost repartizat O.I.R. Brăila – regiunea Sud-est, şi nicidecum unui organism din regiunea Nord-vest, corespunzătoare zonei Cluj Napoca, unde se află domiciliul managerului de proiect, dr. B.H. Acest lucru reiese din cererile formulate de managerul de proiect la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin care a solicitat transferarea coordonării proiectului de la O.I.R. Brăila – Regiunea Sud-est la O.I.R. Cluj – Regiunea Nord-vest.
Pe cale de consecinţă, având în vedere repartizarea iniţială a coordonării proiectului la Regiunea Sud-est şi nu la Regiunea Nord-vest, instanţa va prezuma că, cel puţin în faza de până la finalizarea contractului de finanţare, la obţinerea căruia a contribuit şi contestatoarea (aşa cum a recunoscut consultantul N.S. în declaraţia menţionată anterior), intimata beneficiară a proiectului a intenţionat sau cel puţin a susţinut în mod public ca derularea activităţilor să se desfăşoare în regiunea Sud-est, nicidecum la Cluj.
Primele discuţii publice cu privire la probarea transferului de la O.I.R. Brăila la O.I.R. Cluj, respectiv închirierea biroului proiectului, au apărut cel mai devreme la data de 29.11.2010, după încuviinţarea finanţării, cu ocazia şedinţei lărgite a personalului din proiectul „Formare şi Sprijin pentru întreprinderi şi angajaţi pentru promovarea adaptabilităţii” ID 55468.
în acest sens stă dovadă procesul-verbal al şedinţei de lucru (şedinţă la care a participat inclusiv contestatoarea), în care pe ordinea de zi a fost introdus şi subiectul referitor la închirierea biroului proiectului şi mutarea coordonării proiectului la O.I.T. Nord-vest, coroborat cu răspunsul contestatoarei la întrebarea nr. 2 a interogatoriului, din care reiese că aceasta a fost de acord cu transferul monitorizării proiectului la regiunea Nord-vest, nu însă şi cu transferul sediului biroului la Cluj. în acest sens stă şi declaraţia martorului O.G., conform căreia nu s-a stabilit nimic cu privire la deschiderea unui birou la Cluj cu ocazia şedinţei din
29.11.2010, precum şi declaraţia martorului B.L., care a arătat că stabilirea sediului la Cluj s-a realizat abia cu ocazia şedinţei din ianuarie 2011, la care a participat şi contestatoarea.
Cu toate acestea, înainte de aprobarea transferului de la O.I.R. Brăila la O.I.R. Nord-vest şi înainte de clarificarea sediului biroului proiectului, la data de 30.11.2010 a fost încheiat cu contestatoarea CIM pe durată determinată cu timp parţial nr. 4, în baza căruia aceasta a fost angajată pe postul de coordonator departament formare pe perioada 02.12.2010 –
02.12.2013.
în contract nu este specificat locul muncii, la capitolul destinat acestuia apărând menţiunea „birou proiect ID 55648”, spaţiu care, aşa cum s-a reţinut anterior, nu fusese încă determinat, neexistând un contract de închiriere pentru un astfel de birou, ci doar discuţii cu privire la posibila locaţie a acestuia. De asemenea, din cuprinsul contractului rezultă şi faptul că atribuţiile postului se regăsesc în fişa postului anexă la contract, dar această fişă a postului a fost întocmită şi semnată de contestatoare abia cu ocazia şedinţei din 12.01.2011, fapt recunoscut de contestatoare prin răspunsul la întrebarea 13 a interogatoriului.
Aşadar, deşi contractul de finanţare a fost semnat încă de la 15.11.2010, iar CIM pe perioadă determinată al contestatoarei a fost semnat la
30.11.2010, atribuţiile acesteia în cadrul proiectului au fost determinate abia începând cu data de 12.01.2011, la semnarea fişei postului, iar sediul biroului proiectului a fost definitivat abia în luna mai a anului 2011.
Aşa cum o dovedesc extrasele din procesele-verbale întocmite cu ocazia şedinţelor de lucru ale personalului din cadrul proiectului, coroborate cu răspunsurile la interogatorii administrate părţilor şi cu declaraţiile martorilor, în fapt la întocmirea documentaţiei necesare pentru obţinerea finanţării au colaborat mai multe persoane, formând două echipe diferite, una cu persoane domiciliate în Cluj şi una cu persoane domiciliate în Bucureşti, din care facea parte din contestatoarea.
De asemenea, tot din probele menţionate rezultă şi faptul că managerul proiectului, domiciliat la rândul său în Cluj, a intenţionat imediat după obţinerea finanţării stabilirea biroului proiectului la Cluj, în cererile adresate în acest sens prin care a solicitat transferul la O.I.R. Nord-vest precizând că echipa de implementare se află în Cluj, deşi acest lucru nu era întru totul adevărat, dat fiind că echipa iniţială cuprindea şi persoane domiciliate în Bucureşti, printre care şi contestatoarea.
Totodată, în ceea ce priveşte relaţiile dintre contestatoare şi managerul de proiect, reprezentantul legal al angajatorului, au existat încă de la început neînţelegeri, extrasele din procesele-verbale ale şedinţelor de lucru depuse chiar de intimată dovedind o atitudine agresivă şi dispreţuitoare a numitului B.H. la adresa contestatoarei. în acest sens stau
dovadă exprimările reprezentantului intimatei reluate în procesele-verbale întocmite.
Pornind de la această relaţie tensionată dintre părţi, care a escaladat până la momentul final al concedierii, angajatorul, prin reprezentantul său B.H., a început să-şi exprime în mod repetat nemulţumirea cu privire la modalitatea în care contestatoarea îşi exercita atribuţiile de serviciu, comunicând acesteia mai multe notificări în acest sens.
Astfel, deşi fişa postului nu era încă semnată, reprezentantul angajatorului a reproşat acesteia neîndeplinirea corespunzătoare a unor activităţi aferente lunii decembrie 2010 (fişa fiind semnată abia în ianuarie 2011) precum şi, mai apoi, nedepunerea planului de activităţi pe luna februarie 2011, a raportului de activitate pe luna ianuarie 2011 şi a fişei de pontaj, îndeplinirea cu întârziere a unor activităţi de elaborare a materialelor de identitate vizuală a proiectului şi a altor activităţi de coordonare a activităţilor proiectului.
La data de 16.02.2011 a fost întocmit referatul numitei B.D.N. cu privire la activitatea contestatoarei, în baza acestui referat fiind emisă decizia nr. 1/16.02.2011 (la doar o lună de la finalizarea atribuţiilor contestatoarei prin fişa postului), prin care managerul de proiect B.H. a dispus numirea comisiei de cercetare disciplinară a salariaţilor din cadrul proiectului, în vederea cercetării disciplinare a contestatoarei.
La data de 17.02.2011 a fost emis convocatorul la cercetarea disciplinară a contestatoarei, care a fost comunicat acesteia prin e-mail la
18.02.2011, convocarea fiind pentru data de 28.02.2011. Aşa cum reiese din convocator, contestatoarea a fost informată cu privire la cercetarea abaterilor constând în neexecutarea activităţilor privind organizarea departamentului de formare şi neîndeplinirea obligaţiilor cu privire la planificarea activităţilor, raportarea activităţilor, pregătirea activităţii de cercetare, crearea liniei de identitate vizuale şi producerea materialelor de publicitate, neîndeplinirea sarcinilor directe de serviciu, întocmai şi la termenele stabilite, atacarea, defăimarea şi calomnierea directă a conducerii executive a proiectului. Convocarea s-a realizat la sediul din Cluj al Societăţii Române de Reumatologie, şi nu la sediul angajatorului din Bucureşti.
La data de 28.02.2011, prin procesul-verbal de cercetare disciplinară s-a reţinut absenţa contestatoarei la cercetarea disciplinară, precum şi faptul că se face vinovată de săvârşirea următoarelor fapte: nedepunerea planului de activitate pe luna februarie 2011, nedepunerea raportului de activitate pe luna ianuarie 2011 şi a fişei de pontaj, întârzierea elaborării materialelor de identificare vizuală a proiectului, a pregătirii conferinţei de lansare a proiectului, a activităţilor preliminare privind cercetarea sociologică a grupului ţintă, a producţiei materialelor publicitare, în
anexarea rapoartelor de activitate ale membrilor departamentului pentru luna ianuarie 2011. S-a propus desfacerea CIM.
La data de 01.03.2011 a fost emisă decizia nr. 4 a A.M.R.S.R. din Bucureşti (conform antetului deciziei), prin care s-a dispus desfacerea CIM în baza art. 61 lit. a) C. muncii. Prin decizie s-a mai consemnat şi faptul că în perioada 02.01.20111 – 28.02.2011 contestatoarea a înregistrat un număr de 41 de absenţe nemotivate.
Instanţa a avut în vedere, în primul rând, dispoziţiile art. 80 alin. (2) C. muncii, care prevăd că, în speţă, „contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie” şi ale art. 1011 alin. (2) C. muncii, conform cărora „contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă”.
Aşadar, în cazul CIM pe durată determinată cu timp parţial, forma scrisă este o condiţie ad validitatem şi nu doar adprobationem, ca în cazul contractului pe durată nedeterminată.
Se vor avea în vedere şi prevederile art. 17 alin. (2) lit. b) C. muncii, conform căruia „persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente (…) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri”.
în concluzie, coroborând textele menţionate anterior, sub sancţiunea nulităţii CIM pe perioadă determinată, acesta trebuie să conţină în scris menţiuni cu privire la locul muncii.
în speţă, locul muncii a fost stabilit la „birou proiect ID 55648” şi, aşa cum s-a reţinut anterior, în situaţia în care sediul biroului nu era determinat la momentul încheierii contractului şi nici ulterior, până la momentul concedierii, instanţa va interpreta voinţa reală a părţilor în sensul că locul muncii va fi la sediul biroului, oricare ar fi acesta, de la momentul determinării şi finalizării acestui loc.
De asemenea, în respectarea principiului simetriei formei actelor juridice, în condiţiile în care forma scrisă a contractului de muncă pe perioadă determinată este o condiţie ad validitatem, efectele determinării locului muncii se produc de la momentul întocmirii în scris a unui act adiţional la contract, în acest sens.
Pe cale de consecinţă, până la întocmirea în formă scrisă a actului adiţional şi în lipsa acordului scris al contestatoarei cu privire la stabilirea locului muncii la Cluj, orice învoială verbală în acest sens este lipsită de efecte juridice, angajatul putându-şi îndeplini obligaţiile oriunde consideră de cuviinţă şi unde consideră că se află, în realitate, biroul proiectului, fară a i se putea impune acestuia o prezenţă obligatorie la un sediu anume.
Acest aspect are legătură cu întocmirea aşa-zisei fişe de prezenţă/ pontaj, imputată contestatoarei, care în fapt nu a putut fi realizată cât timp nu a existat un sediu al biroului proiectului decât cel mai devreme în luna mai a anului 2011, după concedierea contestatoarei. Cât timp angajatorul nu a stabilit, în scris, unde îşi desfăşoară activitatea contestatoarea, nu se pot reţine în sarcina acesteia nici cele 41 de zile de absenţe nemotivate care i-au fost imputate prin decizia de concediere.
De altfel, actele dosarului fac dovada că părţile au căzut de acord cu faptul că activitatea urma să se desfăşoare pe o platformă online, pe care erau transmise toate rapoartele/planurile şi orice alte documente solicitate, ceea ce nu impunea în mod necesar prezenţa contestatoarei la un anumit sediu.
în altă ordine de idei, instanţa va mai constata că, deşi contestatoarea a semnat contractul de muncă cu un angajator cu sediul în Bucureşti, are domiciliul în Bucureşti şi nu a semnat contract sau act adiţional la contract prin care locul muncii să fie stabilit în Cluj, aceasta a fost convocată în mod arbitrar la cercetare disciplinară la Cluj, la sediul unei societăţi cu care nu deţinea raporturi de muncă.
Faptul că până la data de 28.02.2011 (data cercetării) se mai deplasase la acelaşi sediu cu alte ocazii nu este de natură a institui prezumţia că ar fi acceptat că locul muncii este în Cluj, cu atât mai mult cu cât sediul proiectului a fost definitivat la Cluj doar în baza contractului de închiriere încheiat abia în luna mai 2011.
Pe cale de consecinţă, instanţa va constata (aşa cum s-a reţinut în mod constant şi în practica judiciară) că angajatorul a dispus în mod abuziv efectuarea cercetării disciplinare la sediul unui terţ, străin la acel moment de raporturile de muncă ce s-au născut în baza contractului de muncă şi aflat la o distanţă considerabilă de domiciliul contestatoarei. Prezenţa la cercetarea disciplinară a contestatoarei ar fi provocat acesteia cheltuieli considerabile cu deplasarea, astfel că nu se poate susţine că lipsa acesteia ar reprezenta „neprezentare fară un motiv obiectiv” în sensul art. 267 alin. (3) C. muncii. în concluzie, se va constata că procedura cercetării disciplinare prealabile a fost viciată, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 C. muncii.
Instanţa va înlătura însă susţinerile contestatoarei conform cărora convocarea nu s-ar fi realizat „în scris”, deoarece a fost informată pe calea e-mail-ului, cât timp textul de lege prevede doar forma scrisă, fară a impune o anume modalitate de transmitere a formei scrise.
Faptul că, în speţă, convocatorul a fost transmis prin e-mail nu este de natură a afecta forma scrisă a acestuia, intenţia legiuitorului fiind de a institui o condiţie aâ probationem a actului, pentru a facilita dovada informării salariatului cu privire la faptele imputate şi cu privire la aceea că este supus unei cercetări disciplinare.
în ceea ce priveşte termenul în care a fost aplicată sancţiunea, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. muncii, conform cărora „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
Aşa cum s-a reţinut în mod constant în practica judiciară, data de la care se calculează cele două termene este data de la care organele de conducere au fost informate cu privire la săvârşirea faptei. Actul de informare a organului de conducere a fost referatul din luna februarie 2011, şi nu data până la care trebuiau depuse planurile de activitate/ referatele, astfel că emiterea deciziei la 01.03.2011 s-a realizat în termenul de 30 de zile de la momentul la care managerul proiectului a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei.
în privinţa conţinutului deciziei nr. 4/01.03.2011 însă, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 268 alin. (2) C. muncii, care prevede că „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată”.
în privinţa descrierii faptei care constituie abatere disciplinară şi a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau CCM aplicabil, încălcate de salariat, instanţa va constata că decizia a fost nelegal întocmită, pentru următoarele considerente:
Decizia reţine în sarcina contestatoarei neîndeplinirea atribuţiilor din fişa postului constând în nedepunerea planului de activitate pe luna februarie 2011 până la 25.01.2011, nedepunerea raportului de activitate pe luna ianuarie 2011 cu fişa de pontaj aferentă până la 05.02.2011 şi întârzieri în executarea anumitor alte atribuţii, fară a preciza data până la care acestea trebuiau duse la îndeplinire şi în ce au constat întârzierile.
Din analiza fişei postului însă nu rezultă că planurile de activitate, rapoartele de activitate ori celelalte atribuţii trebuiau îndeplinite până la anumite date calendaristice. Datele de întocmire a rapoartelor/planurilor sunt menţionate doar în regulament, dar decizia de concediere nu face referire la nerespectarea unor dispoziţii din regulament, ci doar cu privire la nerespectarea atribuţiilor din fişa postului.
Astfel, dacă ne raportăm la menţiunile din fişa postului, care nu prevede termene limită, se constată că, în speţă, contestatoarea şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile, chiar dacă în afara termenelor prevăzute de regulament, cât timp aceasta nu a fost sancţionată pentru nerespectarea regulamentului.
De asemenea, în ceea ce priveşte faptele reţinute la lit. c) din decizie, se constată o descriere generală şi sumară a acestora, fară ca obligaţiile despre care se susţine că nu au fost aduse la îndeplinire să se regăsească în fişa postului, despre care se susţine că nu a fost respectată.
Pentru toate aceste considerente, instanţa urmează a constata încălcarea prevederilor art. 268 alin. (2) lit. a) şi b) C. muncii, de natură a atrage nulitatea absolută a actului.
Instanţa nu va reţine alegaţiile contestatoarei cu privire la nerespectarea obligaţiei de indicare a temeiului de drept al concedierii, decizia făcând referire la prevederile art. 61 lit. a) şi ale art. 267 alin. (1) C. muncii. Astfel, chiar dacă decizia este oarecum defectuos motivată în drept, fară trimiteri la prevederile art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii, se poate concluziona că din acest punct de vedere, prin textele de lege invocate se poate stabili cu certitudine motivul în drept al concedierii, decizia întrunind condiţiile impuse de art. 268 C. muncii.
Tot în legătură cu legalitatea sancţiunii aplicate, instanţa va mai reţine şi faptul că art. 19 din regulament face referire la aplicarea cu prioritate a sancţiunii amânării plăţii drepturilor salariale sau, în funcţie de gravitatea situaţiei, la suspendarea şi/sau încetarea raporturilor de muncă. Este vorba aşadar despre două sancţiuni alternative, aplicabile în raport de gravitatea faptelor săvârşite şi nicidecum de două sancţiuni cumulative. Cumulative pot fi suspendarea şi/sau încetarea contractului, nu amânarea plăţii şi încetarea contractului.
Din actele dosarului, aspect recunoscut prin chiar cuprinsul deciziei de concediere şi prin apărările intimatei, contestatoarei i-a fost deja aplicată sancţiunea privind neplata drepturilor salariale, acesteia nefiindu-i virate drepturile băneşti datorate încă de la semnarea contractului de muncă -decembrie 2010.
Cu toate acestea, intimata a aplicat şi o a doua sancţiune, a încetării contractului de muncă pentru nerespectarea atribuţiilor din fişa postului şi întârzieri în executarea acestora, deşi acest lucru nu era permis de regulament. Acesta reprezintă un alt motiv de nulitate a măsurii concedierii disciplinare aplicate contestatoarei.
în final, poate cel mai relevant aspect în legătură cu nelegalitatea măsurii dispuse este motivul încetării raporturilor de muncă, cu influenţă asupra temeiului juridic al acestei încetări, în raport de faptele reţinute în sarcina contestatoarei. Astfel, aşa cum reiese din cuprinsul deciziei,
motivul principal a fost neîndeplinirea unor sarcini de serviciu stabilite prin fişa postului.
Lăsând deoparte sarcinile ce fac obiectul faptei descrise la lit. c) din decizie, care, după cum s-a constatat anterior, nu sunt prevăzute în concret în fişa postului, în privinţa faptelor de la lit. a) şi b) se reţine că acestea constau în nedepunerea planului de activitate pe luna februarie 2011 până la 25.01.2011, nedepunerea raportului de activitate pe luna ianuarie 2011 cu fişa de pontaj aferentă până la 05.02.2011.
Din actele dosarului (corespondenţa purtată între părţi prin e-mail), coroborate cu declaraţiile celor doi martori, cu rapoartele de activitate şi planurile ataşate la dosar de contestatoare şi, nu în ultimul rând, chiar cu susţinerile intimatei din întâmpinare, se constată că, în speţă, contestatoarea, începând cu data semnării CIM, deşi nu avea finalizată fişa postului, nu a manifestat o atitudine de pasivitate, depunând planuri de activitate pe semestrul I al anului 2011 şi diverse rapoarte de activitate.
Aşadar, lucrările au fost întocmite, ceea ce a invocat în mod constant intimata fiind în legătură cu calitatea acestor documentaţii, care în opinia sa nu corespundeau standardelor de calitate impuse de desfăşurarea proiectului şi documentaţia încuviinţată cu ocazia aprobării implementării. Intimata s-a apărat de-a lungul procesului, făcând referire la instrucţiunea 43, la cererea de finanţare şi actele anexă şi la faptul că, în speţă, contestatoarea nu şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu, acestea fiind în fapt şi cele imputate prin diversele notificări ce i-au fost comunicate şi imputate de numitul B.H. în corespondenţa purtată pe mail.
Dar, constată instanţa, toate aceste aspecte nu au legătură cu neîndeplinirea atribuţiilor din fişa postului (care după cum am arătat au fost îndeplinite), ci cu îndeplinirea necorespunzătoare a acestor activităţi.
Or, conform prevederilor din cap. 2 al Titlului XI C. muncii, faptele imputate nu sunt de natură a atrage răspunderea disciplinară a salariatului în temeiul art. 61 lit. a), ci cel mult aplicarea art. 61 lit. d) C. muncii, referitor la încetarea contractului, „în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat”.
De fapt, din întregul probatoriu administrat şi, în special, din declaraţiile martorilor audiaţi, coroborate cu aprecierile managerului B.H. la adresa contestatoarei, consemnate mai sus şi preluate din procesul-verbal – extras al şedinţei din 12.01.2011, reiese că adevăratele fapte ce i-au fost imputate în mod constant aveau legătură cu necorespunderea profesională, managerul de proiect fiind nemulţumit de aptitudinile contestatoarei, care nu se ridicau la nivelul de calitate impus de proiect.
Dar, pentru încetarea contractului pentru necorespundere profesională, procedura este diferită şi implică acţiuni suplimentare din parte
angajatorului, astfel că a fost preferată aplicarea art. 61 lit. a) C. muncii, deşi motivarea era cea de la art. 61 lit. d).
Şi pentru aceste motive, constatând că, aşa cum au fost depuse -complete sau incomplete, corespunzătoare sau nu din punct de vedere calitativ, contestatoarea a făcut dovada executării unor planuri de activitate pe semestrul I al anului 2001, cât şi a unor rapoarte; astfel, instanţa va constata că aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de fişa postului (la care face trimitere decizia), astfel că aplicarea art. 264 şi art. 61 lit. a) C. muncii este nelegală.
Mai mult, aceasta a depus rapoarte încă din luna decembrie a anului
2010 (este adevărat că neagreate de echipa de management de la Cluj), deşi, până la semnarea fişei postului – 12.01.2011, nu avea stabilite concret astfel de obligaţii în sarcina sa.
De asemenea, se va constata că de la semnarea fişei postului prin care au fost stabilite atribuţiile de serviciu şi până la emiterea deciziei nr. 1/2011 de demarare a cercetării disciplinare a trecut doar o lună calendaristică, timp mult prea scurt pentru a se aprecia gravitatea situaţiei de natură a atrage o sancţiune atât de drastică, a desfacerii CIM. Nu se poate ignora nici faptul că în acest interval de o lună a existat corespondenţă între părţi pe aspectul lămuririi exacte a atribuţiilor de serviciu ale contestatoarei, care, pe bună dreptate, aşa cum au fost menţionate în fişa postului opozabilă acesteia, nu sunt de natură să precizeze în mod concret ce sarcini anume îi reveneau acesteia şi care era modalitatea în care trebuiau realizate.
Pentru toate aceste considerente, constatând nelegalitatea dar şi netemeinicia sancţiunii aplicate, prin raportare la dispoziţiile art. 61 lit. a) şi art. 264-268 C. muncii, instanţa va dispune anularea deciziei nr. 4/01.03.2011.
în temeiul art. 78 C. muncii, va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, şi va obliga intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
Totodată, văzând şi dispoziţiile art. 161-163 C. muncii şi lit. j) CIM, constatând că intimata nu a făcut dovada achitării către contestatoare a drepturilor băneşti cuvenite în perioada decembrie 2010 – februarie 2011, conform art. 287 şi art. 163 C. muncii, va obliga intimata la plata drepturilor salariale restante, aferente acestei perioade.
împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs, în termen legal, pârâta
A.M.R.S.R.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor recurentei, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7-9
C. proc. civ. şi potrivit art. 304′ C. proc. civ., Curtea apreciază recursul drept fondat pentru următoarele considerente:
în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea reţine că nu este aplicabil în cauză, întrucât instanţa de fond a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că este întemeiată contestaţia formulată de intimată, analizând toate aspectele deduse judecăţii.
Curtea constată că nu este incident în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se poate identifica o schimbare a naturii sau a înţelesului vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii. Tribunalul a calificat corect litigiul dedus judecăţii şi s-a pronunţat pe fondul acestuia, analizând pretenţiile reclamantei. De altfel, recurenta nu a arătat în ce a constat schimbarea naturii sau înţelesul actului juridic şi nici despre ce act este vorba, iar simpla afirmaţie în acest sens nu este suficientă pentru admiterea recursului pe acest motiv.
în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare a dispoziţiilor legale şi contractuale aplicabile în cauză, Curtea constată următoarele:
1. Sunt nefondate susţinerile instanţei de fond în sensul că nu s-a efectuat în cauză o legală cercetare disciplinară, întrucât contestatoarea a fost convocată în vederea acestei cercetări într-o altă locaţie decât locul său de muncă, potrivit CIM semnat între părţi.
Curtea reţine că nu se prevede în niciun act normativ (Codul muncii sau legislaţia specială) că în mod obligatoriu cercetarea disciplinară a unui angajat trebuie să se desfăşoare la locul de muncă al acestuia expres menţionat în CIM. Pe cale de consecinţă, această cercetare se poate desfăşura în orice locaţie unde angajatorul are mijloace să o facă, atât timp cât locul desfăşurării cercetării este expres menţionat în convocarea comunicată angajatului şi acesta din urmă are la dispoziţie suficient timp şi mijloace materiale pentru a se înfăţişa la locul şi data menţionate în respectiva convocare.
Prin urmare, toate argumentele expuse în sentinţa recurată cu privire la faptul că intimata-contestatoare a fost nelegal convocată pentru cercetare în Cluj-Napoca nu au relevanţă şi convocarea în această locaţie nu determină nelegalitatea cercetării disciplinare. Curtea reţine, împreună cu instanţa de fond, că, într-adevăr, contestatoarea a fost legal convocată prin intermediul e-mailului în vederea cercetării disciplinare. Prin urmare, a avut cunoştinţă de data şi locul în care urmează să se desfăşoare cercetarea şi contestatoarea nu a invocat niciodată, nici la momentul convocării, nici ulterior pe parcursul procesului, că nu ar fi avut mijloace materiale sau că s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă din alte motive de a se înfăţişa în faţa comisiei de cercetare.
Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că recurenta a efectuat
o convocare la cercetare şi implicit o cercetare disciplinară în lipsa angajatului, în conformitate cu prevederile legale în materie, neexistând temei pentru a aprecia în sens contrar.
2. în ceea ce priveşte viciile de formă ale deciziei de concediere care face obiectul contestaţiei, Curtea reţine următoarele:
Instanţa de fond a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 268 alin. (2) lit. a) şi b) C. muncii, de natură a atrage nulitatea deciziei de concediere.
Potrivit art. 268 alin. (2) C. muncii, „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată”.
Curtea constată că în cuprinsul deciziei de concediere sunt descrise faptele pentru care a fost sancţionată, fapte care constituie abateri disciplinare, respectiv: nedepunerea planului de activitate pe luna februarie 2011 până la 25.01.2011, nedepunerea raportului de activitate pe luna ianuarie
2011 cu fişa de pontaj aferentă până la data de 05.02.2011, întârzierea elaborării materialelor de identitate vizuala a proiectului, a pregătirii conferinţei de lansare a proiectului.
Se reţine deci că faptele sunt descrise, neexistând obligaţia legală a angajatorului de a indica amănunte în plus cu privire la abaterile disciplinare reţinute în sarcina angajatului. Sunt deci respectate în cauză dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, contrar celor reţinute de instanţa de fond cu privire la această condiţie obligatorie a deciziei de concediere disciplinară.
Sunt de asemenea respectate în cauză şi prevederile art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii, cât timp în cuprinsul deciziei contestate se face referire la încălcarea prevederilor regulamentului proiectului şi ale fişei de post a contestatoarei. Scopul indicării în cuprinsul deciziei a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau CCM aplicabil, încălcate de salariat, este tocmai de a se arăta expres ce prevederi nu au fost respectate, pentru a se face o corectă individualizare şi încadrare a faptelor ce constituie abateri disciplinare. Curtea apreciază că acest scop a fost atins în cauză prin menţionarea în decizie a încălcării prevederilor regulamentului proiectului şi ale fişei de post a contestatoarei, nefiind necesare lămuriri suplimentare în acest sens.
Prin urmare, decizia contestată a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă expres şi limitativ prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii.
3. în ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond în sensul că i s-ar fi aplicat contestatoarei două sancţiuni pentru acelaşi fapte, concedierea şi neplata drepturilor salariale ce i se cuveneau, Curtea reţine următoarele:
în cuprinsul deciziei contestate se menţionează că se dispune, ca sancţiune disciplinară, desfacerea CIM al angajatei D.A. Prin urmare, aceasta este singura sancţiune aplicată contestatoarei, neexistând în decizia de concediere disciplinară nicio menţiune în sensul că i se reţin, cu titlul de sancţiune, şi drepturile băneşti cuvenite acesteia pentru perioada lucrată până la data concedierii.
Susţinerile instanţei de fond în sensul că s-ar fi aplicat şi această din urmă sancţiune a neplăţii drepturilor salariale este lipsită de suport în realitate. Chiar dacă până la momentul formulării contestaţiei nu s-au plătit intimatei-contestatoare de către recurenta-pârâtă drepturile salariale pentru lunile în care a prestat muncă pentru angajator, acest lucru nu echivalează cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare, în condiţiile în care o atare sancţiune nu este precizată în cuprinsul deciziei contestate. Practic, instanţa de fond a adăugat la cuprinsul deciziei de concediere această aşa-zisă sancţiune disciplinară, în mod nejustificat. Plata drepturilor băneşti pentru perioada anterioară concedierii reprezintă un alt capăt de cerere, care vizează raporturile de muncă derulate între părţi şi nu are legătură cu analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de sancţionare disciplinară.
împrejurarea că în cuprinsul deciziei de concediere nu este menţionată întreaga perioadă de timp pentru care angajata are dreptul la plata salariului nu echivalează cu aplicarea unei noi sancţiuni disciplinare, cât timp acest aspect nu este arătat expres în decizia contestată.
4. Cu privire la temeinicia aplicării sancţiunii concedierii, se reţine în primul rând de către Curte faptul că toate aprecierile recurentei cu privire la cuantumul exagerat al salariului lunar cuvenit contestatoarei sunt neavenite şi nu pot fi avute în vedere ca motive de recurs, cât timp reprezentanţii recurentei au fost de acord cu plata acestui salariu, acord exprimat prin semnarea CIM al numitei D.A. Cât timp la momentul semnării contractului părţile au apreciat că acest salariu de 26.000 lei reflectă importanţa muncii angajatului, susţineri ulterioare în sens contrar exced analizei motivelor de recurs, precum şi legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere. Aspecte privind echitatea nu pot fi avute în vedere ca atare, instanţa de recurs analizând doar decizia contestată în sine, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi prevederile legale aplicabile acesteia.
De asemenea, se constată că nu există nicio dovadă a faptului că, în realitate, măsura concedierii disciplinare a fost dispusă pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, respectiv săvârşirea de către anga
jat a unor abateri disciplinare. A apreciat instanţa de fond că ar fi avut relevanţă raporturile de serviciu tensionate existente între contestatoare şi conducerea recurentei, citând din aprecierile făcute la adresa contestatoarei de către un membru al organelor de conducere ale societăţii.
Curtea apreciază că, atât timp cât nu există o probă certă în sensul că măsura concedierii a avut alte cauze decât cele expuse în cuprinsul deciziei ce face obiectul contestaţiei, animozităţile existente între o persoană din conducere şi contestatoare nu pot fi avute în vedere, prin ele însele, ca motive de netemeinicie a sancţiunii dispuse în cauză.
în raport cu faptele reţinute în sarcina contestatoarei, Curtea reţine că recurenta-pârâtă a făcut dovada săvârşirii de către contestatoare a faptelor reţinute în sarcina acesteia prin înscrisurile depuse la dosar.
Nu pot fi primite susţinerile contestatoarei în sensul că, în realitate, ne-am afla în faţa unei sancţiuni aplicate pentru necorespundere profesională, cât timp procedura evaluării profesionale a angajatei D.A. nu a fost efectuată, iar concedierea s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii, adică pentru săvârşirea unor abateri disciplinare. Neîn-deplinirea sarcinilor de serviciu, în general, poate constitui abatere disciplinară, cât timp nu sunt respectate prevederile regulamentului sau ale fişei de post, ca în prezenta cauză.
Faptele imputate contestatoarei reprezintă încălcări ale atribuţiilor menţionate în fişa postului, iar contestatoarea, în cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa de fond, nu a arătat niciodată că nu ar fi luat la cunoştinţă cuprinsul fişei de post. Prin urmare, nu se poate aprecia că datele menţionate ca termene-limită până la care trebuia să efectueze anumite lucrări nu îi erau cunoscute.
împrejurarea că intimata a depus planuri de activitate pe semestrul
I al anului 2011 şi diverse rapoarte de activitate, fară a respecta însă termenele menţionate în regulament şi fişa postului, nu are relevanţă din punct de vedere al faptelor reţinute ca abateri disciplinare în sarcina sa, respectiv nedepunerea planului de activitate pe luna februarie 2011 până la 25.01.2011, nedepunerea raportului de activitate pe luna ianuarie 2011 cu fişa de pontaj aferentă până la data de 05.02.2011. Pentru derularea în condiţii corespunzătoare a activităţii societăţii recurente şi realizarea proiectului pentru care a fost angajată contestatoarea apare ca fiind de importanţă majoră respectarea termenelor de depunere a lucrărilor; în caz contrar aceste termene-limită nu ar fi fost menţionate expres în fişa postului contestatoarei. Prin urmare, nerespectarea termenelor de depunere a lucrărilor reprezintă abatere disciplinară, sancţionată întemeiat prin decizia contestată.
în concluzie, cât timp nu există cauze de nulitate pentru vicii de formă, nici motive de netemeinicie a deciziei de concediere contestate, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond de anulare a acestei decizii
nu se justifică. Prin urmare, se impune modificarea sentinţei recurate în sensul înlăturării dispoziţiilor de anulare a deciziei contestate şi a măsurilor care vizează capetele de cerere accesorii acestei anulari.
In ceea ce priveşte drepturile salariale cuvenite contestatoarei pentru perioada în care a fost angajată cu CIM, de la data intrării în vigoare a acestuia şi până la data încetării raporturilor de muncă, în mod întemeiat instanţa de fond a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata salariilor aferente perioadei decembrie 2010 – februarie 2011. Nu au relevanţă menţiunile din cuprinsul deciziei de concediere în sensul că angajata are dreptul la plata salariilor aferente perioadei 02.12.2010 – 02.01.2011, cât timp încetarea raporturilor de muncă s-a dispus începând cu 01.03.2011. Prin urmare, contestatoarea are dreptul la plata salariilor până la acest moment, 01.03.2011.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea. S-au înlăturat dispoziţiile privind anularea deciziei de concediere, reintegrarea şi despăgubirile acordate reclamantei. S-au menţinut celelalte dispoziţii privind plata salariilor aferente perioadei decembrie 2010 – februarie 2011.
