Prin sentinţa civilă nr. 2607 din 09.11.2009 a Tribunalului Sălaj s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie invocata de Ministerul Public.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, excepţie invocata de acest parat.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului R.T., începând cu data 27.03.2008, şi în continuare, excepţie invocata Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
S-a admis în parte acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii: STATUL ROMÂN – prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE – Bucureşti, MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – Bucureşti, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ – Cluj-Napoca, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ – Zalău şi în consecinţa au fost obligaţi pârâţii să achite reclamanţilor diferenţa dintre indemnizaţia încasata efectiv şi cea corespunzătoare coeficientului de multiplicare 19 conform anexei 1 la O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea magistraţilor, începând cu data de 11.09.2006 pentru reclamanţii C.B. şi R.T., începând cu data de 01.07.2008 pentru reclamantul F.S.E., şi începând cu data de 29.01.2009 pentru reclamanta D.O.A. şi până în prezent, cu excepţia reclamantului R.T., pentru care se va plăti până la data de 27.03.2008, asupra cărora să se aplice dobânda legala şi indicele de inflaţie, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi la plata pe viitor a acestei diferenţe către reclamanţi.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj să facă menţiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanţilor.
S-a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cerere formulata de Ministerul Public, şi în consecinţă a fost obligat chematul în garanţie sa aloce fondurile necesare plăţii acestor sume.
S-a respins ca nefondata cererea formulata de reclamantul R.T. împotriva Casei Judeţene de Pensii Sălaj, având ca obiect recalcularea pensiei de la data pensionarii, respectiv 27.03.2008 şi în continuare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit Legii nr.500/2002 şi a H.G nr.208/2005 şi a H.G nr.386/2007, Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.
Astfel, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Cat priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, aceasta a fost respinsă, având în vedere faptul ca aceştia au depus acţiunea prezenta la data de 11.09.2009, prin urmare termenul de prescripţie potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin. 1 din acelaşi act normativ, nu a fost depăşit de către reclamanţi.
De asemenea, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului R.T., începând cu data 27.03.2008, şi în continuare, excepţie invocata Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, având în vedere faptul ca ulterior datei pensionarii, acest reclamant nu a mai avut raporturi de cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, (unităţi bugetare care sunt finanţate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art. 1 şi art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei sau inexistenţei discriminării reclamanţilor, prin neacordarea sporului de confidenţialitate, instanţa urmează să cerceteze situaţia în care se află reclamanţii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.
În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamanţilor la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceştia fiind procurori.
Prin O.U.G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenţilor judiciari şi a altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
Conform art. 11 alin. 1 din O.U.G nr. 27/2006 şi a art. II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum şi toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceştia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O.U.G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanţă, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură (noţiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienţii de multiplicare prevăzuţi în anexa ordonanţei.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menţionate de stabilire a salarizării nu au o existenţă şi o aplicabilitate de sine stătătoare şi izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente şi se intercondiţionează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanţelor sau parchetelor îşi pierde orice relevanţă fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiţia „sine qua non” pentru promovarea sau numirea într-o funcţie judiciară la o instanţă sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este necesară o vechime minimă de cel puţin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanţelor sau parchetelor nu are nici o relevanţă pentru salarizarea de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiţiei, Şcolii Naţionale de Grefieri şi Institutul Naţional de Criminologie, funcţionari care sunt doar asimilaţi magistraţilor numai strict pe durata îndeplinirii funcţiei lor (conform art. 87 din Legea nr.303/2004), şi care în mod evident nu funcţionează în cadrul instanţelor sau parchetelor, dar sunt salarizaţi în baza O.U.G nr. 27/2007 (în funcţie de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcţiei deţinute nu are o relevanţă proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza O.U.G. nr. 27/2006, pentru funcţii diferite.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent şi esenţial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O.U.G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelaţie directă, necesară şi obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanţelor sau parchetelor, respectiv funcţia deţinută.
Totuşi, în cazul procurorilor din D.I.I.C.O.T., a fost în mod privilegiat eliminată corelaţie obligatorie dintre criteriul nivelului instanţelor sau parchetelor şi criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceştia sunt salarizaţi la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 şi art. 75 alin. 4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiaşi nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu toate că nu îndeplinesc condiţia de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar în acelaşi timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.) li se recunoaşte această salarizare majorată, deşi nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toţi procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. funcţionează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanţe şi parchete (potrivit art.5 alin.1 din O.U.G nr.43/2002 şi art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competenţa, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanţă, tribunalelor, iar nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe de altă parte, s-a subliniat faptul că D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituţii diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 şi art.1 din Legea nr.508/2004.
S-a mai arătat şi faptul că apartenenţa procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 şi art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci aceşti procurori nici nu dispun în mod real şi definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. are ca şi criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de şi criminalitate organizată), iar nu nivelul instanţelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, şi anume: vechimea minimă necesară posibilităţii de a accede la respectivul nivel al instanţei sau parchetului şi, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă şi reală în aparatul propriu al instanţei sau parchetului respectiv; numirea reală şi definitivă în instanţa sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.CO.T. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu pe baza aceloraşi criterii care se aplică direct şi nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (persoană juridică distinctă de D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiţii, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.CO.T. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeaşi vechime minimă în magistratură ca şi cea cerută procurilor din D.N.A. şi D.I.I.CO.T.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forţa obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: „folosirea drept criteriu de diferenţiere a tratamentului salarial pentru magistraţi doar apartenenţa la anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată şi un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situaţiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi şi a timpului de reacţie necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante şi riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferenţial”, iar „distincţia care se face, ţinându-se seama de apartenenţa magistraţilor la categoria celor implicaţi în soluţionarea cazurilor privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art.14 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile lui specifice”.
Deci, instanţa supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferenţiere de tratament salarial constând în apartenenţa la categoria celor implicaţi în soluţionarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D.I.I.CO.T., care sunt salarizaţi prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluţionarea unor cauze de o anumită natură, precum şi datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiţiei.
Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în obligaţia de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O.U.G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională şi de locul de muncă.
Potrivit art. 4 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă.”
Aşadar, toţi magistraţii, indiferent de activitatea concretă desfăşurată, au obligaţia să înfăptuiască justiţia, să-şi îmbunătăţească performanţele profesionale în vederea creşterii eficienţei activităţii instanţelor şi parchetelor şi a încrederii publice în puterea judecătorească.
Prevederile din O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalţi magistraţi au un caracter discriminatoriu şi nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activităţii desfăşurate de toţi magistraţii) şi nu se poate susţine că aceste prevederi cuprind metode adecvate şi necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal şi moral, susţine că procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. îşi asumă un risc mai mare decât judecătorii sau procurorii, care, în fond, înfăptuiesc justiţia prin hotărârile pe care le pronunţă.
Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art. 154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.
Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă.
De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al. Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617).
Deci, reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art.2 alin.1 – 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională şi sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi lit.f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G. nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările de ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă achitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 O.G. nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, , categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiaşi act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincţia, în speţa dedusă judecăţii, este categoria socio-profesională şi locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferenţiere injuste a personalului salarizat în baza O.U.G. nr.27/2006 şi cu vechime în funcţiile deţinute de cel puţin 6 ani, faţă de procurorii D.N.A. şi D.I.I.CO.T.
Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, prevede că diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speţă neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece procurorii D.N.A. şi D.I.I.CO.T. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupaţia acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător şi procuror soluţionează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecăţii, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, administrativ şi nici pentru cele din infracţiuni de corupţie nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora faţă de ceilalţi. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluţionarea unor cauze privind infracţiuni de corupţie şi criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiţii superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoaşterea unei limbi străine, etc., ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza O.U.G. nr. 27/2006 are aceeaşi calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situaţii, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speţă simplul fapt că se soluţionează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferenţiale şi privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu şi injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupţie al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 euro, sunt supuşi unor presiuni şi pericole mai mari faţă de cei care soluţionează o cerere de restituire a unor case naţionalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 euro, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar şi în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalităţii între un litigiu privind o infracţiune de corupţie cu un prejudiciu mic, faţă de o infracţiune contra vieţii sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfăşurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanţilor, a familiilor acestora şi a bunurilor lor, precum şi de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranşarea unor conflicte judiciare cu implicaţii deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse şi foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită şi consecinţe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulţumiri, adversităţi, şicane şi presiuni la adresa celor care desfăşoară activităţi judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanţe, au un grad de complexitate sporit faţă de soluţionarea lor în alte grade de jurisdicţie.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speţă, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferenţa de tratament, dar aceste condiţii nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D.I.I.C.O.T.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aspect ce se află în contradicţie cu situaţia de faţă.
Art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluţionarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupţiei şi al criminalităţii organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza O.U.G nr. 27/2006.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte, la art. 19 pct. 3, că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O.U.G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanţă în speţă nici deciziile , deoarece deciziile de respingere a unor excepţii de neconstituţionalitate au efecte doar „inter pares” (I. Deleanu, „Justiţia constituţională”, Ed. Lumina Lex, 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanţilor şi nici instanţei, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituţie.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislaţiei civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor băneşti sunt implicate mai multe unităţi, regula este că acestea răspund solidar.
În consecinţă, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plăţii drepturilor băneşti este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi şi solidaritate legală, potrivit art. 1041 (C. Stătescu, C. Bârsan, „Teoria generală a obligaţiilor”, 1998, p. 385 – 392).
În speţă, solidaritatea pasivă izvorăşte, din prevederile art. 44, art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale O.U.G nr. 177/2002 şi O.U.G nr. 27/2006, conform cărora pârâţii sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terţiar), ca şi credite salariale, una şi aceeaşi sumă bănească pe care se solicită în prezenta acţiune. Cu alte cuvinte, drepturile băneşti nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toţi aceşti pârâţi pentru plata uneia şi aceleiaşi sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeaşi sumă). Aceşti pârâţi sunt toţi obligaţi concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput şi vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanţii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere pe care instanţa a găsit-o admisibilă, ţinând cont şi de prevederile art. 1082 din Codul civil şi art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.
Ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din O.G nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din O.G nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, instanţa a apreciat ca întemeiată cererea reclamanţilor, procedând la admiterea acţiunii, în speţă fiind incidente şi dispoziţiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum şi art. 269, art. 165 şi art. 292 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, solicitând admiterea acestuia.
În motivarea recursului, pârâtul arată că prin acţiunea înregistrată, reclamanţii au solicitat acordarea aceleiaşi salarizări cu cea a procurorilor de la Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism – structura centrală şi cea teritorială, care, în viziunea lor, ar avea toţi nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Legea specială de salarizare a magistraţilor nu face referire în mod expres la procurorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism nu cuprinde prevederile speciale referitoare la salarizarea magistraţilor cuprinşi în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcţii.
Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, aşa cum este aceasta definitivă în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Mai mult de atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalităţii organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate şi necesare.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sălaj, solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat şi desfiinţarea sentinţei civile atacate ca fiind netemeinică şi nelegală, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, respingerea cererii de chemare în judecată a , iar pe fondul cauzei respingerea ca nefondată a acţiunii formulate de reclamanţi.
În motivarea recursului pârâta arată că pe cale de excepţie invocă inadmisibilitatea acţiunii formulată de către reclamanţi, întrucât aceştia nu au respectat procedura prealabilă instituită de art.36 din O.U.G. nr.27/2006.
Conform art.36 din O.U.G. nr.27/2006, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Public, C.S.M., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.
Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti.
Reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii stabilite prin acest act normativ, iar Tribunalul Sălaj nu este competent să judece prezenta cauza.
Deşi prin sentinţa civilă instanţa a reţinut în dispozitiv invocările făcute de către pârâtă cu privire la nerespectarea de către reclamanţi a acestei plângeri prealabile, aceasta nu s-a pronunţat prin dispozitiv cu privire la aceste aspecte.
Pe cale de excepţie, invocă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor în cauză.
În speţă Ministerul Economiei şi Finanţelor nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform Codului de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 2 din H.G. nr. 386/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare”.
Totodată, se citează dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ca şi ale art. 2 şi 3 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii , concluzionându-se că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanţi întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Public, nicidecum din cel al Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Totodată, recurentul solicită respingerea acţiunii ca nefondată.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, ale O.U.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei precum şi ale O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, la stabilirea indemnizaţiei, salariului şi celorlalte drepturi ale magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-au avut în vedere răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei, precum şi incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Faptul că legiuitorul nu a acordat anumiţi coeficienţi calculaţi la salariul de bază a magistraţilor şi personalului auxiliar, nu contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art.16 alin.1 din Constituţie şi nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situaţia respectivă.
De altfel, principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluţii diferite pentru situaţii juridice diferite, justificate pe baza unor criterii raţionale şi obiective.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă, legată de aplicarea garanţiei instituita de art.14 din Convenţie, a subliniat că o diferenţă de tratament are natură discriminatorie, doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate, între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
De asemenea, Curtea a statuat că statele dispun de o anumită marjă de apreciere, pentru a determina dacă şi în ce măsură, diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit, iar autorităţile naţionale competente rămân libere să aleagă măsurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim.
Or, în cauza, nu se poate vorbi de un tratament preferenţial sau de existenţa discriminării în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, întrucât nu sunt „situaţii analoage sau comparabile”, astfel cum a reţinut Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar, reprezintă opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de baza, premii periodice şi alte stimulente pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
În considerarea condiţiilor specifice de numire, funcţionare şi eliberare din funcţie, dar mai ales a atribuţiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, legiuitorul poate stabili drepturi diferite, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea, privaţiunile inerente fiecărei funcţii în parte, fără ca prin acestea sa se aducă vreo atingere principiului egalităţii reglementat de art.16 din Constituţie şi de reglementările internaţionale (Decizia nr. 239 din 5 iunie 2003 a Curţii Constituţionale – publicată în Monitorul Oficial nr.551 din 31 iulie 2003).
În consecinţa, voinţa legiuitorului a fost aceea de a acorda aceşti coeficienţi numai la anumite categorii de persoane, stabilite în mod expres prin lege, iar magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate nu se încadrează în aceste categorii, motiv pentru care nu sunt îndreptăţiţi la acordarea acestuia.
Sistemul de salarizare instituit prin O.U.G. nr.27/2006 cu modificările ulterioare, are în vedere stabilirea unei indemnizaţii de încadrare brute lunare în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzute de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorilor de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa ordonanţei.
Fiind evident că modalitatea de salarizare a magistraţilor este distinctă de cea reglementată de alte categorii profesionale, diferenţele fiind motivate de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei, de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariaţi, nu presupune plasarea într-o situaţie discriminatorie.
Prin recursul declarat de pârâţii ¬Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, s-a solicitat admiterea acestuia pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4, pct.8, pct.9 C.pr.civ. cu aplicarea art.3041 C.pr.civ., casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În motivarea acestui recurs pârâţii au arătat că în temeiul art. 3041 C.pr.civ şi al practicii judiciare şi interpretărilor jurisprudenţiale în materie solicită instanţei de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii şi interpretării probelor administrate şi a stării de fapt şi de drept incidente.
Faţă de faptul că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanţa de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, învederează instanţei de control judiciar că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ministerul Justiţiei şi s-a constatat că dispoziţiile art. 2 alin. 1 şi alin. 11, precum şi dispoziţiile art.27 din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a României reţinând că aceste texte lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia (cum s-a şi întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepţii sau în cauze similare, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.
Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor de judecată competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 ca şi prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Pe cale de consecinţă, pârâţii apreciază că în mod corect Curtea Constituţională a admis excepţia invocată de Ministerul Justiţiei, constatând că dispoziţiile art. 2 şi 27 din Ordonanţa de guvern nr. 137/2000 sunt neconstituţionale din perspectiva art.1 alin. 4 din Constituţie, ce reglementează principiul separaţiei puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ şi a art. 144 lit. a) şi c) ce stabilesc competenţa Curţii Constituţionale de a analiza constituţionalitatea unor prevederi din legi sau ordonanţe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituţie ce se referă la egalitatea în faţa legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competenţa instanţei de judecată atribuţia de a reţine încălcarea principiului egalităţii în faţa legii prin examinarea şi cenzurarea soluţiilor cuprinse în legi şi ordonanţe.
Faţă de aceste aspecte, pârâţii solicită instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
Mai apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal plata şi pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraţilor, deoarece numai legiuitorul – deci puterea legislativă – poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanţele judecătoreşti nu sunt abilitate să creeze şi să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative ¬respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive ¬reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă – ordinele, ordonanţele şi hotărâri le de guvern – trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea pentru viitor a acestor drepturi salariale reprezintă o ingerinţă gravă a instanţei judecătoreşti în atribuţiile puterii legiuitoare şi executive şi, în consecinţă, o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privind separaţia între puterile statului.
Se face trimitere pe larg la prevederile art. 4 (ale cărui dispoziţii au intrat în vigoare la data de 12.11.2009) din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 – legea cadrul privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice – Anexa nr.VI intitulată „Reglementări specifice personalului din justiţie” Secţiunea I, concluzionându-se că în prezenţa acestor dispoziţii legale, solicitarea privind plata şi pe viitor a drepturilor salariale acordate este rămasă fără obiect.
Pârâţii recurenţi mai apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata diferenţelor salariale cuvenite în funcţie de coeficienţii de multiplicare primiţi de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Intimaţii-reclamanţi au solicitat acordarea aceleiaşi salarizări cu a procurorilor de la Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism – structura centrală, care – conform susţinerilor lor şi celor reţinute de instanţa de fond – ar avea toţi nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetul pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
După cum se poate observa prin raportare la art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007), legea specială de salarizare a magistraţilor nu face referire în mod expres la procurorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraţilor cuprinşi în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcţii.
Drepturile salariale ale procurorilor sunt reglementate printr-o lege specială, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr.47/2007.
Din economia art. 2 şi art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006, raportat la anexa care face parte integrantă din ordonanţă, se constată că în prezent reclamanţii beneficiază de o indemnizaţie lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare aplicabil în mod legal.
În atare situaţie, solicitarea reclamanţilor privind plata unei indemnizaţii egale cu cea a procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T, adică schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească indemnizaţia de încadrare a magistraţilor, stabilită printr-o lege de salarizare aflată în vigoare la data soluţionării prezentei cauze.
Faţă de motivele invocate în susţinerea pretenţiilor formulate, în situaţia dată, reclamanţii aveau posibilitatea invocării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legii de salarizare şi nicidecum a solicita – pe calea unei acţiuni în conflict de drepturi – acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute în legea salarizării în acest moment.
În realitate, prin acordarea diferenţelor salariale pretinse s-a urmărit modificarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază în prezent reclamanţii – acesta fiind însă un atribut exclusiv al legiuitorului.
Art.11 alin. l din Ordonanţa de Urgenţă nr.27/2006 prevede expres că: „Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6 – 13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii”.
Potrivit dispoziţiilor art. l alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă nr.43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie este o structură cu personalitate juridică, înfiinţată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie.
Corespunzător, în conformitate cu dispoziţiile art. l alin. l din Legea nr.508/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A accepta susţinerile reclamanţilor şi instanţei de fond, potrivit cărora aceştia sunt discriminaţi în raport cu procurorii din cadrul D.N.A şi D.I.I.C.O.T, ar însemna implicit nesocotirea dispoziţiilor legii salarizării, în baza cărora indemnizaţiile magistraţilor sunt stabilite de legiuitor în temeiul unor criterii determinate, în principal, în raport cu nivelul instanţelor sau al parchetelor.
O astfel de interpretare a dispoziţiilor legale citate ar însemna ca toţi magistraţii să fie salarizaţi la acelaşi nivel, legea de salarizare a magistraţilor fiind considerată neavenită şi discriminatorie.
Susţinerile instanţei de fond – în sensul că există un nivel de salarizare diferit şi că aceasta are caracter discriminatoriu – sunt netemeinice, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000, republicată, potrivit cărora „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent, neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate şi necesare”.
Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, aşa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, întru cât nu reprezintă o deosebire excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalităţii şi corupţiei, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de drepturi băneşti, sunt adecvate şi necesare.
Din definiţia legală – art.75 alin.2 din Legea nr.304/2004 – rezultă că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienţilor de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Salarizarea procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are aşadar în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public.
Discriminarea nu rezidă în posibilitatea magistraţilor procurori de a participa la soluţionarea unor asemenea cauze, ci eventual în îndeplinirea efectivă a aceloraşi acte de cercetare şi soluţionare ca şi procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism.
De altfel, aceste prevederi sunt reluate şi în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul Muncii, potrivit căruia „La stabilirea şi la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală”.
În lumina principiilor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, discriminarea presupune cauzele şi cazurile de discriminare tradiţională, cu privire la sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională şi de rasă, cetăţenie, categorie socială defavorizată, religie, convingeri, aşa zisele diferenţe discriminatoare dintre diferitele categorii profesionale nefiind cuprinse în acestea.
Totodată, motivul pentru care s-a ajuns în situaţia examinării de către Curtea Constituţională a articolelor din actul normativ privitor la discriminare îl constituie o neinspirată a textelor cuprinse în legislaţia comunitară, care a dus la o greşită interpretare a conceptului de discriminare, astfel încât, la acest moment, în mod paradoxal există pe rolul instanţelor o multitudine de litigii care fac referire la discriminare fără a se pune într-adevăr problema discriminării şi extrem de puţine acţiuni privitoare la cazurile tradiţionale de discriminare.
Discriminarea invocată de reclamanţi şi reţinută de instanţa de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raţionament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condiţiile în care, în sfera aceloraşi dispoziţii imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeaşi situaţie şi în aceleaşi circumstanţe ¬primesc un tratament juridic diferit, iar diferenţa nu poate fi susţinută.
În consecinţă, în cauză nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate.
Pârâţii arată că mai apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor băneşti solicitate, actualizate cu rata inflaţiei şi cu aplicarea dobânzii legale, în situaţia în care Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instituţie bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea Bugetului de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanţă, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată – chiar reprezentând indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale – nu se justifică.
Se face trimitere la prevederile art. art.14 alin. (2), art. 29 alin. 3 şi art. 47 din Legea nr.500/2002, dispoziţiile legale fiind în sensul că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflaţiei ori dobânda legală nu are la dispoziţie alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciază că actualizarea conform indicelui de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale apar ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o ameninţare spre a-l determina să-şi execute obligaţia asumată.
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.9/2000 – privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, „Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.
Or, în speţă nu există nici o convenţie între reclamanţi şi pârâţi cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ sus¬ menţionat nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, capetele de cerere privind plata dobânzilor legale şi aplicarea indicelui de inflaţie fiind inadmisibile şi lipsite de cauză juridică, situaţie ce conduce la îmbogăţirea fără justă cauză prin încălcarea prevederilor legale în materia salarizării magistraţilor.
Faţă de cererea privind obligarea pârâţilor la operarea menţiunilor corespunzătoare recunoaşterii drepturilor câştigate prin sentinţa anterior menţionată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 – privind carnetul de muncă, „actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfăşurată, vor cuprinde: denumirea unităţii şi perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere şi de încetare a raportului de muncă, precum şi precizarea modului de încadrare – pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menţionarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menţiona şi funcţia, meseria sau specialitatea exercitată, retribuţia tarifară de încadrare, precum şi alte drepturi ce se includ în aceasta şi, după caz, locurile de muncă cu condiţii deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 şi 2 de muncă la pensie”.
Astfel, din dispoziţiile legale anterior menţionate reiese că singura categorie de drepturi băneşti ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuţia tarifară de încadrare, precum şi alte drepturi ce se includ în aceasta. Sporurile acordate de instanţa de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuţia tarifară de încadrare şi nu se includ în aceasta, deci sporurile şi adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi băneşti ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Prin recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi înregistrat la data de 18.12.2009, s-a solicitat admiterea acestuia şi s-au reiterat aceleaşi motive de recurs susţinute de ceilalţi pârâţi.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare.
Raportat la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se reţine că recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor citează dispoziţiile art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 27/2006 pentru a motiva excepţia. Nu au aplicabilitate în speţă aceste prevederi.
Textul legal mai sus citat se referă la situaţiile în care nemulţumirile de ordin salarial sunt legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, or în prezenta cauză, nemulţumirea vizează nu un drept stabilit în favoarea reclamanţilor, ci unul care nu le este recunoscut şi acordat.
Cât priveşte susţinerea că nu există un temei legal pentru plata drepturilor solicitate prin acţiune, Curtea constată că acestea au fost în mod legitim acordate nu în cadrul unui litigiu pentru obţinerea unor drepturi salariale prevăzute explicit prin lege în favoarea reclamantului, ci în cadrul unei acţiuni ce a tins la constatarea unei situaţii de discriminare şi la repararea acesteia prin echivalent bănesc, pentru înlăturarea discriminării. Temeiul legal al acţiunii şi implicit al sentinţei de admitere a acesteia îl constituie textele legale interne şi internaţionale care permit o atare sancţiune a tratamentelor discriminatorii, indicate de altfel pe larg şi în mod repetat în hotărârea recurată.
S-a mai arătat în motivele de recurs că prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 818/2008, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000.
Trebuie observat, în acest context, că deşi din această perspectivă instanţele sunt oprite de a mai cenzura prin hotărârile pronunţate situaţiile de discriminare determinate de prevederi legale discriminatorii, rămân a fi aplicate în acelaşi domeniu dispoziţiile legale internaţionale, care au prioritate faţă de cele interne, potrivit art. 20 din Constituţia României.
Or, hotărârea atacată face trimitere la toate dispoziţiile legale internaţionale incidente sub acest raport, motiv pentru care urmează a fi respinsă critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii.
S-a mai făcut trimitere la încălcarea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin pronunţarea unei hotărâri care are ca efect instituirea, modificarea sau abrogarea de norme juridice cu putere de lege.
Raportat la acest motiv de recurs, Curtea reţine că potrivit prevederilor Protocolului 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce reglementează „Interzicerea generală a discriminării”, „1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1”.
Se observă astfel că, deşi alineatul 1 al articolului statuează garanţia cetăţeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situaţiile în care cetăţeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităţilor publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relaţiile cu cetăţenii, nu doar în punerea în a drepturilor acestora. Consecinţa este că trebuie interpretată garanţia menţionată ca extinzându-se şi asupra situaţiilor în care cetăţeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparţine, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege şi în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiţie nenecesară, stipulaţiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenţie, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
Prin urmare, raportându-ne la prevederile art. 6 din Convenţie şi ale Protocolului 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale citate mai sus, precum şi la dispoziţiile care interzic a se refuza judecata pe motiv că legea este neîndestulătoare (art. 3), constatăm că instanţele sunt în drept a constat discriminarea produsă prin prevederea unor drepturi în favoarea unei categorii socio-profesionale, coroborată cu neprevederea aceloraşi drepturi pentru o categorie socio-profesională comparabilă, fără ca prin aceasta să se instituie, modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege ori să se efectueze controlul de constituţionalitate al acestora, şi deci fără ca aceasta să reprezinte o depăşire a atributelor puterii judecătoreşti prin uzurparea atribuţiilor legislativului.
De asemenea, se mai constată, raportat la motivul de recurs privind cauzele de discriminare tradiţionale cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în legislaţia comunitară, că, aşa cum s-a văzut mai sus, Protocolul 12 la Convenţie nu mai limitează protecţia împotriva discriminării la cauzele enumerate de recurenţi, ci asigură garanţia împotriva discriminării în general, aşa cum s-a detaliat în cele ce preced. Este adevărat că legislaţia comunitară asigură garanţii împotriva discriminării doar raportat la câteva aspecte, printre care orientare sexuală, handicap, vârstă, religie şi convingeri, printre care nu se regăseşte şi apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională, dar Curtea apreciază suficiente trimiterile la dispoziţiile Protocolului 12, mai sus citate.
Totodată, recurenţii au arătat că reclamanţii aveau posibilitatea invocării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legii de salarizare şi nicidecum a solicita drepturi salariale pe calea unei acţiuni în conflict de drepturi. Curtea reţine că nu se poate condiţiona accesul la instanţă al cetăţenilor de urmarea unei proceduri care de altfel nu este deschisă acestora decât în cadrul unei acţiuni judiciare (prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit Legii nr. 47/1992), iar pe de altă parte, nu există nici un text legal care să impună obligativitatea sesizării pentru declararea neconstituţională a unui text de lege ca o condiţie a admisibilităţii acţiunii în instanţă. De altfel, Curtea a subliniat în cele ce preced admisibilitatea acţiunii raportat la dispoziţiile legale din tratatele la care România e parte.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, fiind justificată diferenţierea de ordin salarial între procurorii de la DNA şi DIICOT şi reclamanţi.
Curtea apreciază ca întemeiate reţinerile instanţei de fond sub acest aspect.
Chiar dacă ar exista o aparenţă de legalitate în acordarea unor coeficienţi de multiplicare superiori procurorilor de la DNA şi DIICOT, raportat la nivelul parchetului unde funcţionează şi la situaţia de egalitate ce trebuie asigurată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realitate, salarizarea superioară a acestora faţă de celelalte categorii de magistraţi creează o situaţie de discriminare nelegală. Aşa cum s-a subliniat, procurorul din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. beneficiază, datorită prevederilor O.U.G nr. 27/2006, de o salarizare superioară judecătorului care judecă acele cauze instrumentate de aceşti procurori în faza de urmărire penală. Or, nu se pot admite argumentele extrem de generale aduse în justificarea unei atari diferenţieri. În mod evident, plusul de importanţă a acestui gen de litigii se reflectă şi în faza de judecată, magistratul însărcinat cu soluţionarea cauzei prin pronunţarea unei hotărâri fiind în mod egal supus aceleiaşi dificultăţi sporite. Pe de altă parte, sunt grăitoare, raportat la magistraţii care nu soluţionează cauze de corupţie, argumentele aduse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. VI/2007 (invocate pe larg în motivarea sentinţei atacate), care, chiar dacă nu reglementează situaţia dedusă judecăţii în prezenta cauză, se referă la o pricină asemănătoare, determinată tot de discriminarea salarială între magistraţii care la acea dată aveau atribuţii efective în domeniul prevenirii, descoperirii şi sancţionării faptelor de corupţie şi ceilalţi magistraţi. Or, aceste considerente au fost avute în vedere de prima instanţă şi pot reprezenta o justă întemeiere pentru admiterea acţiunii, situaţiile cenzurate în cadrul acelor hotărâri fiind similare.
Deşi este de înţeles că diferenţierile de ordin salarial introduse au un scop legitim, respectiv combaterea criminalităţii şi corupţiei, nu se poate accepta, aşa cum arată recurenţii, că metodele prin care s-a dorit să se ajungă la realizarea acestui scop ar fi adecvate şi necesare. Altfel spus, este legitim a se lua măsuri pentru combaterea criminalităţii şi corupţiei, însă modalitatea aleasă pentru stimularea realizării acestui deziderat al societăţii nu este adecvată, întrucât instituie un regim salarial de favoare pentru anumiţi magistraţi, punându-i pe ceilalţi într-o situaţie defavorabilă fără ca acest efect să fie necesar şi suficient justificat, efectul fiind deci disproporţionat şi ca atare cenzurabil prin raportare la dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Concluzia trasă de recurenţi, cum că admiterea acestui gen de acţiuni ar determina efectul ca toţi magistraţii să fie salarizaţi la acelaşi nivel, nu are căderea de a conduce la un alt mod de soluţionare a litigiului, având în vedere că doar în modalitatea admiterii acţiunii se înlătură efectele discriminatorii ale dispoziţiilor legale invocate de reclamanţi.
Sentinţa pronunţată a fost criticată şi sub aspectul acordării pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâţilor la plata drepturilor până la zi şi în continuare nu reprezintă o legiferare a acestora, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma „şi în continuare” vizează doar perioada în care se vor menţine condiţiile avute în vedere la pronunţarea sentinţei, anume, caracterul datorat al drepturilor în raport de dispoziţiile legale invocate în acţiune şi avute în vedere de către prima instanţă şi refuzul acordării lui de către angajator. Având în vedere că sentinţa a fost pronunţată la data de 09.11.2009, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, nu se poate solicita modificarea sentinţei raportat la un text de lege care a început să îşi producă efectele ulterior pronunţării sale. Oricum, sintagma „şi la plata pe viitor” urmează a se interpreta în sensul arătat mai sus, adică vizând doar acea perioadă ulterioară pronunţării în care a rămas aceeaşi ipoteza avută în vedere de instanţa de fond, prin urmare textele de lege ce reglementau drepturile salariale ale reclamanţilor şi ale categoriei socio-profesionale luate ca termen de comparaţie,
Sub raportul actualizării sumelor datorate pentru trecut cu rata inflaţiei, solicitată de reclamanţi şi acordată prin sentinţa atacată, Curtea apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale şi neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate şi cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce priveşte situaţia nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, şi care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic şi nelegal, instanţa va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speţă de o nelegală concediere, raţiunea legii este aceeaşi, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; ştiut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflaţiei aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanţa economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puţin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situaţie în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Cât priveşte acordarea dobânzii legale, aceasta s-a făcut în considerarea dispoziţiilor art. 1084 Cod civil, apreciindu-se că aceasta corespunde beneficiului de care au fost lipsiţi reclamanţii raportat la suma datorată (lucrum cessans). Şi sub acest aspect se reţine incidenţa prevederilor art. 161 alin. 1 raportat la art. 155 Codul muncii.
Nu se poate deci reţine nici inadmisibilitatea şi nici îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor raportat la aceste dispoziţii ale instanţei, cauza justă a acestei îndestulări a reclamanţilor în dreptul lor fiind tocmai dispoziţiile legale indicate în sentinţa atacată.
Apoi, aplicarea dobânzii şi a actualizării sumelor nu corespunde unui mijloc de constrângere, ci, aşa cum s-a arătat, imperativului reparării integrale a prejudiciului cauzat prin situaţia de discriminare în care au fost puşi reclamanţii din punctul de vedere al salarizării. Daunele cominatorii au fost o creaţie a practicii şi a doctrinei de specialitate în scop de constrângere a debitorului, dar în prezent au fost înlocuite cu dispoziţii ale Codului de procedură civilă, nefiind însă scopul daunelor interese de a constrânge, ci acela de a repara, aşa cum s-a arătat.
S-a mai atacat sentinţa sub aspectul dispoziţiei privind operarea menţiunilor corespunzătoare recunoaşterii drepturilor câştigate prin sentinţa anterior menţionată în carnetele de muncă, considerându-se că dispoziţiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 exclud de la înscrierea în carnetul de muncă a drepturilor băneşti neincluse în retribuţia tarifară.
Se observă că în cazul reclamanţilor nu poate fi vorba despre o retribuţie tarifară, ci de indemnizaţie, reclamanţii având calitatea de magistraţi.
Pe de altă parte, Codul muncii nu mai întrebuinţează această expresie, de „retribuţie tarifară”, ci defineşte componentele salariului la art. 155 Codul muncii, acestea fiind salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
Relevanţa înscrierii în carnetul de muncă a drepturilor salariale se circumscrie interesului de a putea dovedi, la data pensionării, sumele contributive, pentru a se lua în calcul la stabilirea pensiei.
Ca atare, fiind necontestată în speţă calitatea drepturilor solicitate de drepturi salariale, Curtea apreciază nefondat acest motiv de recurs, având în vedere atât raţiunea legii, descifrată în cele ce preced, cât şi textul art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976, interpretat prin actualizarea termenilor şi a sintagmelor folosite în aşa fel încât să corespundă terminologiei actuale a dreptului muncii, după cum s-a arătat.
Raportat la recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, Curtea reţine caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că prima instanţă, admiţând acţiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înţeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantului, astfel încât nu se pune problema ca prima instanţă să fi avut în vedere existenţa unor raporturi juridice directe între reclamant şi acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunţate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantului din bugetul propriu al acestui minister, ci, aşa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Public, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuţia acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum şi al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviinţate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât priveşte necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea şi modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Public este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâţi sunt obligaţi la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situaţia creată prin pronunţarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală, formulată atât de Ministerul Public, cât şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor, nu poate fi reţinută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluţionarea cererii pe fond. Obligaţia de a se pune la dispoziţie surse financiare pentru acoperirea sumelor datorate este subsecventă celei de a se plăti aceste sume de către instanţa la care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea.
În drept, se reţine incidenţa prevederilor art. 14 şi 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din H.G. nr. 34/2009.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate, având în vedere şi prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C.proc.civ.
