– să fie obligaţi în solidar pârâţii Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Tg.Mureş, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Ministerul Finanţelor Publice la plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, începând cu data de 08.05.2009 şi în continuare cu aplicarea reactualizărilor în funcţie de rata inflaţiei;
– să fie obligat pârâtul Tribunalul Mureş să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor;
– să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor solicitate.
În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâţii în mod netemeinic şi nelegal refuză plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru personalul judiciar, deoarece dreptul la acest spor a fost recunoscut prin art.47 din Legea nr.50/1996 şi nu a fost abrogat. Reclamanţii au mai invocat şi Decizia nr.XXXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în motivarea acţiunii s-a arătat că acordarea sporului solicitat este impusă de condiţiile de muncă.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii, arătând că potrivit art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000, abrogarea unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial, astfel încât personalul judiciar nu mai beneficiază de plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. De asemenea, s-a invocat şi jurisprudenţa .
Instanţa este competentă material să soluţioneze cauza, în acest sens sunt şi dispoziţiile imperative ale art.1 alin.2 şi art.295 alin.2 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii şi raporturilor de muncă ale reclamanţilor.
Potrivit Legii nr.500/2002, H.G nr.208/2005 şi HG nr.386/2007, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.
Astfel, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.U.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Având în vedere că pretenţiile reclamanţilor constau în plata de diferenţe de drepturi de natură salarială restante (în sensul art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 şi la art. 295 din Codul muncii) garantate de prevederi legale neabrogate, iar nu în plata unor despăgubiri cauzate prin fapte de , în prezenta cauză dedusă judecăţii nu sunt incidente prevederile speciale şi derogatorii ale art. 27 din O.G. nr. 137/2000 (şi nici celelalte prevederi ale acestei ordonanţe), reclamanţii, de altfel, neîntemeindu-şi acţiunea pe acest din urmă act normativ.
Pe fondul cauzei, instanţa reţine că, potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanţii, în calitate de personal judiciar, beneficiau de sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Într-adevăr, activitatea judiciară, desfăşurată de reclamanţi, este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanţilor, a familiilor acestora şi a bunurilor lor, precum şi de o suprasolicitare neuropsihică evidentă, inclusiv datorită volumului foarte mare de activitate şi a specificului activităţii (reprezentat de caracterul litigios al acesteia, care este marcat de situaţiile puternic conflictuale dintre interesele evident divergente ale justiţiabililor, instrumentate prin proceduri bazate pe contradictorialitate, toate acestea generând încordare psihică şi condiţii de stres). Activitatea judiciară vizează tranşarea unor conflicte judiciare cu implicaţii deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse şi foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită şi consecinţe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate şi multe altele. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulţumiri, adversităţi, şicane şi presiuni la adresa celor care desfăşoară activităţi judiciare, a căror condiţii de muncă (prin prisma dreptului la securitate şi sănătate în muncă) sunt caracterizate pregnant de prezenţa riscurilor profesionale şi a suprasolicitării neuropsihice permanente.
Este de notorietate faptul că nu au intervenit schimbări, sub acest aspect, în condiţiile de muncă ale reclamanţilor, nici după adoptarea O.G. nr.83/2000 şi până în prezent, aceştia rămânând expuşi aceloraşi riscuri profesionale şi suprasolicitării neuropsihice. Dimpotrivă, aceste condiţii s-au acutizat, pe fondul creşterii volumului de activitate şi al complexităţii reglementărilor şi al relaţiilor sociale supuse controlului judiciar.
Din aceste considerente, eliminarea, prin prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000, a sporului salarial pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, nu produce efecte, fiind contrară, în primul rând, dispoziţiilor art.41 alin.2 şi art.16 alin.1 raportat la art.15 alin.1 şi art.53 din Constituţie, coroborat cu prevederile art.11 şi art.20 din Constituţie raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Aceasta, deoarece sunt încălcate drepturile constituţionale ale reclamanţilor privind securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost menţinut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale şi suprasolicitării psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b şi lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pildă, activităţi, precum cele premergătoare sau ulterioare desfăşurării proceselor (activităţi accesorii activităţii judiciare principale), desfăşurate de funcţionarii publici cu statut special din cadrul poliţiei şi penitenciarelor, să fie remunerate cu sporul de risc şi suprasolicitare psihică, iar activitatea juridică principală, cea mai expusă riscurilor şi suprasolicitării, să fie exclusă de la beneficiul acestei remunerări.
Deci, instanţa reţine că reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, (unităţi bugetare, care sunt finanţate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod. În scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei discriminării reclamanţilor, prin neacordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, instanţa urmează să cerceteze situaţia în care se află reclamanţii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare. În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamanţilor la personalul din unităţile de justiţie (unităţi bugetare). Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă şi, ca efect al acestor premise, li se naşte dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări şi restrângeri, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi lit.f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, beneficiază de drepturile privind securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi de dreptul la tratament egal în materie de salarizare
Deci, reclamanţii se află în aceeaşi situaţie, sub acest aspect, ca şi restul personalului din sistemul bugetar. Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b şi lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 şi art.23 din O.G. nr.64/2006 etc), personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiţii de risc şi suprasolocitare psihică, beneficiază de sporul salarial corespunzător. Însă, este de remarcat că reclamanţii, deşi îşi execută obligaţia de a desfăşura activitatea în condiţii de risc şi suprasolocitare psihică, în mod similar cu restul personalului din unităţile bugetare care lucrează în aceste condiţii, totuşi pentru îndeplinirea acestei obligaţii speciale şi specifice, nu li se recunoaşte sporul salarial de corespunzător, aşa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element (constând în desfăşurarea activităţii în condiţii de risc şi suprasolocitare psihică), produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio – profesională. Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă. Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie (a desfăşurării unei activităţi în muncă în condiţii de risc şi suprasolicitare neuropsihică), trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie comparabilă cu restul personalului din unităţile bugetare sub acest aspect, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică este unul şi acelaşi: prestarea muncii în aceste condiţii..
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenţei discriminării, relevanţă are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, şi anume existenţa obligaţiei de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în condiţii de risc şi suprasolicitare neuropsihică (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio – profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară) nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică) cu toate efectele şi consecinţele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul şi elementul) generator şi fundamentul stabilirii şi acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, elementul categoriei socio-profesionale a reclamanţilor este total nepertinent şi neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea acordării sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopţii, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligaţii speciale de confidenţialitate, acoperirea efectelor negative ale creşterii preţurilor de consum şi ale inflaţiei, prestarea muncii în condiţii de risc şi suprasolicitare neuropsihică etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului salarial pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului.
Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare şi dispoziţiilor art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.39 alin.1 lit.a şi lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organică, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constituţie, lege care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
În al doilea rând, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare şi dispoziţiilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 şi alin.5, art.115 alin.1 şi alin.2 din Constituţie, art.4 alin.1 şi alin.2 şi art.56 alin.2 din Legea nr.24/2000. Astfel, salarizarea şi drepturile personalului din organele autorităţii judecătoreşti sunt parte integrantă a domeniului rezervat legii organice (conform art.73 alin.3 lit.l din Constituţie), deoarece vizează elemente ale organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti şi a unităţilor de parchet, fapt confirmat şi de dispoziţiile art.1, art.98, art.149-150 din Legea nr.92/1992, art.1, art.73-74 din Legea nr.303/2004, art.133-134 şi art.135 din Legea nr.304/2004.
Însă, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanţe de Guvern, deci prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu puteau produce efecte extinctive cu privire la drepturile reclamanţilor.
Este adevărat că O.G nr.83/2000 a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, care însă reprezintă o lege ordinară, deci nici acest din urmă act normativ nu este apt să producă efecte juridice extinctive asupra dreptului la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, contrar dispoziţiilor art.73 alin.3 lit.l raportat la art.1 alin.3 şi alin.5 din Constituţie.
În al treilea rând, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare şi dispoziţiilor art.1 alin.5, art.115 alin.2 din Constituţie raportate la cele ale art.56-59 şi art.62-63 din Legea nr.24/2000. Aceasta, deoarece prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să aducă numai modificări şi completări la Legea nr.50/1996, iar nu să opereze abrogări în textul acestei legi. Ori de câte ori Guvernul este abilitat să opereze abrogări în cuprinsul unor acte normative, această abilitare este expresă (exemplul cel mai elocvent fiind chiar dispoziţiile pct. 3 ale aceluiaşi art.1 lit. Q din Legea nr. 125/2000). Însă, potrivit art.56 din Legea nr. 24/2000, modificarea, completarea şi derogarea sunt evenimente legislative distincte şi inconfundabile (definite distinct şi de art.57-59 şi art.62-63 din Legea nr.24/2000), iar evenimentul legislativ al abrogării poate fi dispus doar prin acte normative de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect evenimentul respectiv. Ori, art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000 nu permitea adoptarea normei de abrogare cuprinse în art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000, iar acest din urmă act normativ nu era de acelaşi nivel ca şi Legea nr.50/1996 (nici Legea nr.334/2001, de aprobare a acestei ordonanţe, nu se ridică la nivelul legii organice).
Pe de altă parte, dispoziţiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.50 alin.2 din O.U.G. nr.177/2002, deoarece aceste din urmă prevederi dispun numai abrogarea art.1 indice 1, respectiv numai exclusiv a dispoziţiilor referitoare doar la „salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului asimilat”, din Legea nr.50/1996, precum şi abrogarea oricăror alte dispoziţii contrare. Însă, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este cuprins în capitolul I secţiunea 1 a legii, având ca obiect „salarizarea şi ale drepturi ale magistraţilor”, ci la un alt capitol (capitolul V „Dispoziţii comune”), deci nu face obiect al abrogării. De asemenea, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este contrar dispoziţiilor O.U.G. nr.177/2002, deoarece această ordonanţă permite, prin art.34, beneficiul unor alte drepturi complementare, cum este şi dreptul la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, deci nici sub acest aspect nu a intervenit abrogarea.
Dispoziţiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.41 lit.f din O.U.G. nr.27/2006, deoarece şi acest act normativ, prin art.32, permite beneficiul dreptului complementar la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Dispoziţiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin art.30 lit.a din O.G. nr.8/2007, întrucât o asemenea abrogare nu poate produce efecte, contrar prevederilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 şi alin.5, art.115 alin.1 şi alin.2 din Constituţie, art.4 alin.1 şi alin.2, art.36 alin.2 din Legea nr.24/2000, deoarece, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanţe de Guvern.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime.
Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.
Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate sau obligate să sesizeze Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie). În subsidiar, este de observat că oricum, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa cu privire la dispoziţii cuprinse într-o lege sau ordonanţă care nu sunt în vigoare. Ori, prevederile O.G. nr.83/2000 şi ale Legii nr.334/2001 sunt în prezent abrogate în conformitate cu art.60 din Legea nr.24/2000 (fiind acte de modificare şi completare), abrogate fiind şi prevederile O.U.G. nr.177/2002, deci ar fi inadmisibilă (potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992) sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea acestor acte normative, astfel încât, în temeiul art.4 alin.2 din Legea nr.303/2004, instanţa de judecată este chemată să statueze şi sub acest aspect.
Nu au relevanţă în speţă nici deciziile Curţii Constituţionale, deoarece deciziile de respingere a unor excepţii de neconstituţionalitate au efecte doar „inter pares” (I. Deleanu, „Justiţia constituţională”, Ed. Lumina Lex, 1995, p.278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanţilor şi nici instanţei, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie.
Acordarea drepturilor băneşti solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 şi la art. 295 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor Publiceinstanţa o găseşte întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.
În consecinţă, ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, instanţa apreciază ca întemeiată cererea reclamanţilor, urmând a proceda la admiterea acţiunii, în speţă fiind incidente şi dispoziţiile 1082, 1084, 1039 din Codul civil, precum şi ale art.269 alin. 1, art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 şi la art. 295, art.292 din Codul muncii şi la art. 110 alin. 2 şi 3 Cod proc. civ.
