Medic rezident. Aplicabilitatea în timp a dispoziţiilor unor acte normative cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun


C. muncii, art. 79 alin. (7), art. 193, art. 270 C. civ., art. 964, art. 966, art. 969, art. 1008

Legea nr. 1/1970, art. 21 Legea nr. 10/1972, art. 71 O.U.G. nr. 58/2001, art. 3 alin. (5)

O.G. nr. 12/2008, art. 6 alin. (7)

■ Valabilitatea sau nulitatea unui act juridic se apreciază prin prisma cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost încheiat, iar nu raportat la un act normativ

ulterior, care poate, cel mult, să-i guverneze efectele care se

produc după intrarea sa în vigoare.

■ Din această perspectivă, sunt nepertinente dispoziţiile art. 195 alin. (3) C. muncii, întrucât, în privinţa obligaţiei foştilor rezidenţi de a lucra la unitatea sanitară un număr de ani după obţinerea titlului de specialist, s-au adoptat norme cu caracter special, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Codului muncii actual, şi aplicabile cu prioritate faţă de acesta.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1724/R din 20 mai 2008, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 2240/18.10.2007, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Municipal O.,

în contradictoriu cu pârâta P.S.D., fiind obligată pârâta la plata sumei de 29.808 Ici, cu titlu de daune penalizatorii. A respins cererea reconvcn-ţională formulată de pârâtă împotriva reclamantului.

In considerente s-a reţinut că, la data de 05.04.2000, pârâta a fost încadrată cu contract individual de muncă, ca medic rezident la Spitalul Municipal O., ocazie cu care între părţi s-a încheiat un act adiţional prin care aceasta s-a obligat să funcţioneze ca specialist pe postul ocupat la Spitalul Municipal O. pe o perioadă de minimum 5 ani de la obţinerea specializării, în caz contrar, urmând să plătească unităţii sanitare o despăgubire egală cu 36 salarii medii pe economie la data renunţării. La data de 28.04.2006, cu cererea înregistrată sub nr. 1691, pârâta şi-a dat demisia din postul ocupat în cadrul Spitalului Municipal O., iar prin dispoziţia nr. 47/05.05.2006, reclamantul a dispus încetarea contractului individual de muncă al pârâtei, în baza art. 79 alin. (7) C. muncii.

Prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 440/25.04.2005, pârâta a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea pentru carc s-a pregătit în perioada de rezidenţiat, de la această dată (mai 2005) devenind scadentă obligaţia asumată prin actul adiţional la contractul individual de muncă, obligaţie carc depinde, în principal, de obţinerea specializării, şi nu de încctarea raporturilor de muncă, din diverse motive, mai înainte de confirmarea ca medie specialist. Actul adiţional la contractul individual de muncă al pârâtei este în concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 1/1970 şi ale art. 71 din Legea nr. 10/1972, în vigoare la data încheierii lui, întrucât aceste prevederi legale permiteau încheierea unui asemenea act şi în cazul în carc unitatea organiza, potrivit legii, cursuri de pregătire ale salariatului.

Or, potrivit Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1214/1993, reziden-ţiatul constă într-o activitate practică ce se desfăşoară în unitatea de formare unde a fost repartizat rezidentul şi o activitate educativă de însuşire a cunoştinţelor teoretice şi practice, însuşirea acestor cunoştinţe făcându-se prin stagii practice în unitatea de formare sau la nivelul centrului universitar, pentru una sau mai multe specialităţi.

Aşadar, susţinerea pârâtei, conform căreia contractul individual de muncă este lovit de nulitatea absolută, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care actele normative în vigoare la data încheierii lui şi a actului adiţional la acesta prevedeau îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puţin 5 ani de la finalizarea formei de pregătire.

Potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege, partea contractantă care arc calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract este îndreptăţită a pretinde celeilalte părţi

satisfacerea acestor drepturi. Obligativitatea contractului decurge din voinţele individuale ale părţilor contractante, efectele obligatorii ale contractului privind doar părţile contractante. Semnând contractul individual de muncă şi actul adiţional la acest contract, pârâta şi-a asumat conţinutul documentelor respective, fiind de acord cu ele.

Acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, motivat de faptul că prin cererea introductivă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 39.636 lei, reprezentând daune penalizatorii în cuantum de 36 salarii medii pe economie (1.100 lei, salariul mediu brut pe economie x 36 salarii egal 39.636 lei), Tribunalul apreciind că prejudiciul efectiv la repararea căruia ar fi îndreptăţită reclamanta este în cuantum de 29.808 lei, respectiv 36 salarii medii nete pe economie (828 lei salariul mediu net pe economie x 36) şi aceasta, deoarece diferenţa dintre salariul mediu brut şi salariul mediu net o reprezintă contribuţiile datorate de angajator către diferitele bugete, precum şi impozitul pe salariu, care nu pot fî imputate angajatului. Mai mult, clauza penalizatoare prevăzută de contractul şi actul adiţional încheiat între părţi nu specifică catcgoria de salariu mediu pe economie, respectiv brut sau net, împrejurare în carc pentru cel obligat a fost reţinută cea mai uşoară situaţie, respectiv salariul mediu net pc economie.

Pentru aceste considerente şi având în vedere şi dispoziţiile art. 270 C. muncii, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta cătrc reclamant la plata sumei de 29.808 lei, cu titlu de daune penalizatorii şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă împotriva reclamantului.

împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta P.S.D. Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că acesta este nefondat.

Cât priveşte motivul legat de necompetenţa teritorială a Tribunalului Călăraşi, nu se poate reţine incidenţa art. 5 C. proc. civ., ci a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) C. muncii, respectiv a art. 72 raportat la art. 67-68 din Legea nr. 168/1999. Primul text dintre cele anterior menţionate dispune că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi

are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. In acelaşi sens, art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă dispune că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi arc sediul unitatea.

Or, natura juridică a prezentei acţiuni o reprezintă un conflict de drepturi în modalitatea prevăzută la art. 67 lit. a) şi art. 68 lit. a) din Legea nr. 168/1999 referitoare la conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acordarea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţilor stabilite prin contractul individual de muncă, situaţia în speţă, prin raportare la care nu se poate susţine o altă natură a litigiului dedus judecăţii, care să atragă o altă competenţă decât cea expres prevăzută de lege în materie de litigii de muncă.

Cât priveşte motivul legat de actele normative pe baza cărora şi-a întemeiat prima instanţă soluţia, Curtea a constatat că nu este real, că art. 21 din Legea nr. 1/1970, respectiv art. 71 din Legea nr. 10/1972 nu erau în vigoare la data încheierii actului adiţional la contractul de muncă, acesta fiind încheiat la 5.04.2000, iar textele menţionate, abrogate la data de 1.03.2003, prin intrarea în vigoare al noului Cod al muncii (art. 298 din Legea nr. 53/2003).

Or, valabilitatea sau nulitatea unui act juridic se apreciază prin prisma cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost încheiat, iar nu raportat la un act normativ ulterior, care poate, cel mult, să-i guverneze efectele care se produc după intrarea sa în vigoare. Din această perspectivă, sunt nepertinente dispoziţiile art. 195 alin. (3) C. muncii, întrucât, în privinţa obligaţiei foştilor rezidenţi de a lucra la unitatea sanitară un număr de ani după obţinerea titlului de specialist, s-au adoptat norme cu caracter special, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Codului muncii actual, şi aplicabile cu prioritate faţă de acesta.

Astfel, art. 3 alin. (5), în redactarea din momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar, prevede că după obţinerea titlului de specialist, medicii, stomatologii şi farmaciştii rezidenţi sunt obligaţi să lucreze la unitatea medicală cu care au încheiat contractul individual de muncă, cel puţin pentru un număr de ani egal cu durata corespunzătoare finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care s-a scos postul la concurs. Textul art. 3 alin. (6) din ordonanţă a fost completat prin Legea de aprobare nr. 41/2002, în sensul că nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea materială a rezidentului, prevăzută anume în contractul individual de muncă încheiat, potrivit prevederilor alin. (4) ale aceluiaşi text.

Reglementarea de principiu a fost menţinută şi de O.G. nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, care a abrogat O.U.G.

nr. 58/2001. Astfel, art. 6 alin. (7) din O.G. nr. 12/2008 sancţionează ncrespectarea obligaţiei specialiştilor formaţi în urma promovării concursului de rezidenţiat pe post de a lucra la unitatea sanitară publică cu care au încheiat contractul cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare a pregătirii în rezidenţiat, obligaţie ce se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă, în baza prevederilor art. 193 C. muncii.

Nerespectarea de către salariat a obligaţiei asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

Şi art. 193 alin. (2) C. muncii face trimitere, cât priveşte obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatul care a suportat cheltuieli ocazionate de formarea profesională, la acordul părţilor exprimat în cuprinsul actclor adiţionale la contractul individual de muncă.

Rezultă, aşadar, că legislaţia, atât de la momentul încheierii actului adiţional, cât şi ulterior, pe perioada de valabilitate a clauzei până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, legitimează obligaţia înscrisă în contract şi sancţiunea materială consimţită prin acordul părţilor, nefiind îndeplinită niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 964, art. 966 sau art. 1008 C. civ., cât priveşte cerinţele de valabilitate a obiectului, cauzei sau condiţici prevăzute de convenţie.

Cât priveşte critica legată de neadministrarea în primă instanţă a probelor cu interogatoriu şi testimoniale, Curtea a constatat, pe de o parte, că în cuprinsul întâmpinării-cererii reconvenţionale, pârâta nu a indicat teza probatorie urmărită prin solicitarea acestor dovezi, pe de altă parte, că, faţă de obiectul acţiunii şi al cererii reconvenţionale, temeiurile de fapt şi de drept ale acestora şi incontestabila neîndeplinire a obligaţiei asumate prin actul adiţional, cu consecinţele expres prevăzute de acesta, cele două probe nu erau utile soluţionării cauzei. Or, neadministrarea unor probe este de natură să afecteze dreptul persoanei la un proces echitabil atunci când ele erau pertinente, relevante şi concludente judecăţii, condiţii neîndeplinite în speţă, unde valabilitatea clauzei se apreciază prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii, iar obligaţia a cărei sancţionare se cere rezultă din contractul încheiat în formă scrisă.

In consccinţă, potrivit celor expuse, Curtea a constatat că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în mod temeinic şi cu aplicarca corectă

a legii, astfel că recursul este nefondat şi a fost respins ca atare, în aplicarea 312 alin. (1) C. proc. civ.