Curtea de Apel Iaşi, decizia nr.604 din 12 octombrie 2007
Prin sentinţa civilă nr.1191 din 14 iunie 2007 Tribunalul Iaşi admite în parte acţiunea formulată de reclamantele Ş.E., G.M. şi B.S., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Vaslui.
A obligat pârâţii Tribunalul Iaşi şi Ministerul Justiţiei să menţină pentru reclamantele G.M. şi B.S. indemnizaţia de încadrare brută lunară aferentă coeficientului de multiplicare de 13 pentru perioada 27.04.2004 – 31.03.2006, cu acordarea sporurilor cuvenite, iar începând cu data de 01.04.2006 acordarea coeficientului cu multiplicare 17, la care să se adauge sporurile legale cuvenite, cât şi acordarea diferenţelor salariale rezultate din încadrarea reclamantelor prin acordarea coeficientului de multiplicare 12,5 în loc de 13 pentru perioada 27.04.2004 – 31.03.2006 şi de 17 în loc de 15 pentru perioada 01.04.2006 şi în continuare, ţinându-se seama de sporurile legale cuvenite actualizate cu indicele de inflaţie.
A obligat pârâţii Tribunalul Vaslui şi Ministerul Justiţiei să menţină pentru reclamanta Ş.E. indemnizaţia de încadrare brută lunară aferentă coeficientului de multiplicare de 13 pentru perioada 27.04.2004 – 31.03.2006, cu acordarea sporurilor cuvenite, iar începând cu data de 01.04.2006 acordarea coeficientului de multiplicare 17, la care să se adauge sporurile legale cuvenite, cât şi acordarea diferenţelor salariale rezultate din încadrarea reclamantelor prin acordarea coeficientului de multiplicare 12,5 în loc de 13 pentru perioada 27.04.2004-31.03.2006 şi de 17 în loc de 15 pentru perioada 01.04.2006 şi în continuare, ţinându-se seama de sporurile legale cuvenite actualizate cu indicele de inflaţie.
A respins cererea privind perioada 1.12.2003 – 26.04.2004, ca fiind prescris dreptul la acţiune.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin O.U.G. nr.117 din 24.10.2003 s-a dispus preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti.
Conform susţinerilor, anterior preluării, reclamantele au îndeplinit funcţia de judecători financiari în cadrul Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi I., fiind salarizate conform Legii nr.50/1996 şi O.U.G. nr.177/2002 avându-se în vedere coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru funcţiile de judecători în cadrul curţilor de apel, respectiv coeficientul de multiplicare 13 prevăzut în capitolul A, pct.17, Anexa 1 la Legea nr.50/1996 şi capitolul A, pct.19, Anexa 1 la O.U.G. 177/2002, aspecte necontestate de pârâţi. După preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului Curţii de Conturi în baza O.U.G. nr.117/2003, salarizarea reclamantelor a fost diminuată prin acordarea începând cu data preluării a unui coeficient de multiplicare inferior celui avut anterior.
Noţiunea de preluare, utilizată de legiuitor în O.U.G. nr.117/2003 nu are corespondent în dreptul muncii şi nu poate fi interpretată decât prin analogie cu instituţia transferului întreprinderii, al unităţii sau a unor părţi ale acesteia, reglementată de Titlul IV, capitolul 5 din Codul muncii.
În lipsa unor norme speciale care să reglementeze toate drepturile şi obligaţiile ce fac parte din conţinutul raportului juridic născut cu ocazia preluării, foştilor judecători financiari le sunt aplicabile regulile de drept comun cuprinse în art.169 Codul muncii privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către alt angajator, potrivit legii, fiind transferate integral către cesionar toate drepturile şi obligaţiile cedentului care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului. O.U.G. nr.117/2003 nu prevede încetarea mandatului judecătorului financiar, ci preluarea acestuia de instanţele judecătoreşti. În acelaşi sens, a fost interpretată şi noţiunea de preluare utilizată de legiuitor în O.U.G. 53/2005 privind preluarea procurorilor financiari ai Curţii de Conturi de Ministerul Public.
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a admis cererea reclamantelor.
Potrivit dispoziţiilor art.283 pct.1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani în cazul în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Cum cererea reclamantelor a fost formulată la data de 27.04.2007, instanţa a respins cererea privind perioada 1.12.2003-26.04.2004, ca fiind prescris dreptul la acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Justiţiei, prin reprezentant legal.
Motivează recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea art.304 pct.9 Cod procedură civilă întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei materiale.
Prin raportarea la dispoziţiile art.42 din O.U.G. 177/2002, act în vigoare la data încadrării reclamantelor la tribunal şi art.36 din O.G. 27/2006 a obiectului dedus judecăţii, respectiv acordarea unui alt coeficient de multiplicare decât cel stabilit, coeficient care poate fi modificat numai prin emiterea unui ordin al ministrului justiţiei, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Bucureşti.
Motivează, de asemenea, recurentul că hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală în considerarea faptului că instanţa de fond a dispus în mod eronat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Nesocotind dispoziţiile art.42 din OUG 177/2002 şi ale art.36 din OUG 27/2006 reclamantele s-au adresat direct instanţei, fără ca mai înainte să se adreseze Ministerului Justiţiei. Instanţa de judecată sesizată cu o astfel de cerere nu putea trece la verificarea pretenţiilor reclamanţilor decât în măsura în care, ca urmare a procedurii prealabile s-ar fi refuzat recunoaşterea pretenţiilor acestora sau modul de rezolvare nu ar fi fost mulţumitor.
Motivează, de asemenea, recurentul că hotărârea este netemeinică şi nelegală deoarece a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Potrivit dispoziţiilor art.39 al.3 din OG 177/2002 reclamanţii au fost doar salarizaţi cu coeficientul de multiplicare 13 corespunzător funcţiei de judecător de curte de apel, pe perioada cât au îndeplinit funcţia de judecători în cadrul Curţii de Conturi dar nu au avut niciodată recunoscut gradul de judecători de curte.
În aplicarea art.5 din OUG 117/2003 reclamanţii au fost propuşi de C.S.M. pentru a fi numiţi în funcţia de judecător la instanţele judecătoreşti prevăzute de art.2 din acelaşi act normativ prin decret al Preşedintelui României.
Indemnizaţia reclamantelor a fost stabilită pe baza coeficientului de multiplicare corespunzător instanţei la care au fost numiţi (tribunal) şi în funcţie de vechimea în magistratură, respectiv coeficientul 12,5.
Motivarea instanţei de fond în sensul că reclamantele au fost transferate nu poate fi primită întrucât acestea nu au fost transferate, ele au fost numite prin decret (D.12/2004) ca urmare a aplicării dispoziţiilor art.5 din OUG 117/2003.
Curtea constată următoarele:
Recursul este nefondat.
Excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond în soluţionarea cauzei se vădeşte a fi neîntemeiată.
În fapt, prin acţiunea formulată, reclamantele Ş.E., G.M. şi B.S. au solicitat modificarea coeficientului de multiplicare în baza căruia se calculează indemnizaţiile salariale, coeficient ce a fost stabilit greşit prin Ordinul Ministrului Justiţiei, la nivel de 12,5 în loc de 13 pentru intervalul 01.12.2003 – 31.03.2006, iar începând cu 01.04.2006 acordarea coeficientului de 17 în loc de 15.
Obiectul vizează, aşadar, modul de stabilire a drepturilor salariale potrivit art.42 din OUG 177/2004, acţiunea fiind calificată ca litigiu de muncă.
Prin urmare, competenţa de soluţionare este cea determinată de art.284 din Codul muncii combinat cu art.2 pct.1 lit. c Cod procedură civilă.
În acest context, tribunalul a instanţă de fond în materia litigiilor de muncă a soluţionat în deplină competenţă litigiul pendinte.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este, de asemenea, neîntemeiată.
Ordinul Ministrului Justiţiei prin care a fost stabilit coeficientul de multiplicare în baza căruia s-a determinat cuantumul salariului, nu a fost emis în calitatea sa de autoritate publică ci în calitatea sa de angajator al reclamantelor, în virtutea raporturilor de muncă cu acestea.
Curtea reţine, de asemenea, că salarizarea judecătorilor este dată de lege şi nu de ordin, astfel încât necontestarea acestuia pe cale administrativă sau judiciară nu poate obstacula accesul la judecător în sensul art.21 din Constituţie, pentru valorificarea drepturilor salariale.
În ceea ce priveşte fondul cauzei Curtea reţine că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.
La data preluării reclamantelor de către Ministerul Justiţiei, în temeiul OUG 117/2003, reclamantele-intimate, în calitate de judecători financiari beneficiau de coeficientul de multiplicare 13,00 corespunzător funcţiilor similare din cadrul Curţilor de apel, potrivit art.39 al.2 din OUG 177/2002 capitolul A pct.18 din anexa la această ordonanţă şi Legea 50/1996, anexa 1 capitolul A pct.17.
Este adevărat că reclamantele au fost numite prin Decretul nr.12/2004 al Preşedintelui României (poziţiile 67, 68 şi 98) pe funcţiile de judecător astfel: Ş.E. la Tribunalul V., iar G. M. şi B.S. la Tribunalul I.
Legiuitorul nu s-a preocupat însă a edicta norme speciale privind salarizarea acestor judecători numiţi pe funcţii la tribunale.
În lipsa unor norme speciale care să reglementeze drepturile şi corelativ obligaţiile generate de acest act de preluare a activităţii jurisdicţionale şi a personalului Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti (OUG 117/2003), prima instanţă a făcut corect analogia cu instituţia „transferului întreprinderii, al unităţii sau a unor părţi ale acesteia” şi a aplicat speţei dispoziţii de drept comun cuprinse în art.169 Codul muncii.
Potrivit acestui text salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al unităţii către un alt angajator, fiind transferate integral către cesionar toate drepturile şi obligaţiile cedentului care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului.
Numirea în funcţia de judecător a reclamantelor ca efect al aplicării OUG 117/2003, prin decretul prezidenţial 12/2000 nu a dus la încetarea mandatului acestora, aspect reţinut corect de instanţa de fond, ci s-a produs doar o preluare a acestora de către instanţe, astfel după cum rezultă şi din titulatura OUG 117/2003 „privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti”.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.2525/29 iunie 2006.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a respins recursul Ministerului Justiţiei şi a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de tribunal.
