Obligativitatea existenţei anterior concedierii a actului decizional, a procedurii prin care s-a prevăzut şi aprobat desfiinţarea postului şi s-a aprobat o nouă organigramă
1. Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74[1] C. muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
2. Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa menţiunii tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi simpla
enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat salariatul în cauză, conform art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi d) C. muncii, sunt în măsură să atragă nulitatea deciziei de concediere.
3. Decizia de concediere nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât, în lipsa uneia dintre menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 C. muncii, sancţiunea care intervine este nulitatea.
4. Susţinerile angajatorului referitoare la un refuz al salariatei contestatoare de a conveni asupra programului de lucru, ca şi cele referitoare la faptul că salariata este angajată şi într-un alt loc de muncă şi respectiv a obţinut în instanţă reintegrarea şi într-un alt loc de muncă, la un alt angajator, nu justifică refuzul reintegrării acesteia, deoarece obligaţia ce revine angajatorului, care a concediat-o nelegal pe salariată, este de a o reintegra în muncă, respectiv de a o primi la locul de muncă.
5. Decizia nu este motivată în fapt: simpla arătare a împrejurării că desfiinţarea postului de bucătar este urmarea scăderii numărului de clienţi nu constituie o arătare a motivelor ce determină conce-
dierea, întrucât nu se arată necesitatea acestei măsuri, nu se indică actul decizional prin care s-a luat hotărârea desfiinţării postului, nu se demonstrează existenta unor motive întemeiate care au avut ca
urmare necesitatea desfiinţării postului de bucătar, context în care nu sunt clare cauzele desfiinţării postului ocupat de salariat.
6. în condiţiile în care nu se arată când şi în ce împrejurări s-a decis măsura desfiinţării postului ocupat de salariat, de către cine a fost dispusă, prin ce act decizional şi al cărui organ, când şi în cadrul cărei proceduri s-a prevăzut şi aprobat desfiinţarea postului şi s-a aprobat şi o nouă organigramă, acte ce trebuiau să existe anterior concedierii şi emiterii deciziei de concediere şi trebuiau indicate în cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibilă o verificare a îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) C. muncii, nu se poate reţine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 768/R din 10 februarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 6336/16.10.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis acţiunea modificată formulată de contestatoarea N.S.H. în contradictoriu cu intimata (…) B.J. Servicii de D. SRL; s-a anulat decizia nr. 61/17.07.2009 emisă de intimată; a fost dispusă reintegrarea contestatoarei în postul şi funcţia deţinute anterior emiterii deciziei anulate; a fost obligată intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri
egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat aceasta de la data concedierii (13.07.2009) până la efectiva reintegrare; a fost obligată intimata la plata contribuţiilor la bugetele speciale de asigurări sociale, de sănătate, şi şomaj, aferente drepturilor salariale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că intimata a emis decizia nr. 61/17.07.2009, prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 13.07.2009. Decizia nu a fost comunicată contestatoarei până în luna august 2009, după cum rezultă din adresa din 18.09.2009 comunicată intimatei de Direcţia regională de poştă Bucureşti, Oficiul zonal Sector 1, Oficiul poştal Bucureşti. In conţinutul deciziei, intimata arată următoarele: „Având în vedere cererea fostului salariat N.S.H. de desfacere a contractului individual de muncă, decide, începând cu data de 13.07.2009, că încetează contractul individual de muncă al d-nei N.S.H., conform prevederilor art. 65 alin. (1) C. muncii”.
Examinând această decizie, trecând peste discordanţele referitoare la posturile supuse reorganizării, care nu permit stabilirea caracterului unei concedieri colective sau individuale, aşa cum rezultă din documentele depuse (statul de plată pe luna iulie 2009 cu 57 de salariaţi, decizia de reorganizare nr. 2/12.06.2009 a intimatei, organigrama pe luna aprilie 2009, organigrama pe luna iunie 2009 cu 69 de posturi, statul de funcţii pe luna aprilie cu 65 de salariaţi, statul de funcţii pe luna iunie cu 54 salariaţi, lista persoanelor angajate în perioada iulie-august 2009) şi din nedepunerea statului de funcţii care să arate posturile ocupate şi persoanele ocupante ulterior concedierii contestatoarei din iulie 2009, deşi la termenul din 27.08.2009 instanţa i-a pus în vedere intimatei să-l depună, şi trecând peste faptul că pierderile din anul 2008 nu justifică în niciun caz o concediere serioasă a contestatoarei din moment ce chiar după acestea, la 23 ianuarie 2009, intimata a angajat-o pe contestatoare (potrivit contractului individual de muncă depus în copie la dosar), iar certificatul fiscal nr. (…) eliberat intimatei la data de 25.09.2009 atestă că aceasta nu are niciun fel de datorii faţă de bugetul general consolidat, instanţa observă că, într-adevăr, decizia este ilegală, încălcând obligaţia motivării ei în fapt, prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii.
Mai mult, în faţa instanţei, la solicitarea de depunere a cererii contestatoarei invocată în decizie ca stând la baza ei, intimata, prin reprezentant, vădeşte că nici nu există o asemenea cerere, încercând să susţină că este o simplă eroare materială în decizie. Or, dacă asemenea cerere nu există şi decizia nu cuprinde nicio motivare de fapt, caracterul său nu este doar contradictoriu, ci ilegal, încălcând dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. 1) raportat la art. 76 şi art. 77 C. muncii.
Potrivit art. 78 C. muncii, „(1) In cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere”. Potrivit art. 74 C. muncii, „(1) Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”, iar potrivit art. 75, „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”.
Articolul 76 C. muncii stabileşte: „Concedierea dispusă cu neres-pectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”,
iar art. 77 stabileşte: „In caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.
Susţinerile intimatei, prin reprezentat, în cadrul concluziilor pe fondul cauzei, referitoare la un refuz al contestatoarei de a conveni asupra programului de lucru, ca şi cele referitoare la faptul că este angajată contestatoarea şi în alt loc de muncă şi respectiv a obţinut în instanţă reintegrarea şi la un alt loc de muncă, la alt angajator, nu justifică, de asemenea, refuzul reintegrării sale, deoarece obligaţia ce revine în speţa de faţă intimatei, care a concediat-o nelegal pe contestatoare, este de a o reintegra în muncă, respectiv de a o primi la locul de muncă, iar dacă nu şi-ar respecta ulterior contestatoarea obligaţiile ce revin, potrivit normei sale de muncă, de a se prezenta la programul normal de muncă, intimata are la dispoziţie sancţionarea acesteia printr-o decizie motivată, ori dacă ar fi îndeplinite legal condiţiile şi formele concedierii pentru motive neimputabile, să-i emită decizie legală de concediere Ia o dată ulterioară.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal pârâta (…) B.J. Servicii de D. SRL, criticând soluţia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, dar şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Curtea nu poate reţine critica recurentei în sensul că motivarea sentinţei este neclară şi insuficientă. Din conţinutul considerentelor rezultă că în cuprinsul ei sentinţa îndeplineşte toate cerinţele art. 261 C. proc. civ., instanţa arătând pe larg atât motivele care i-au format convingerea,
cât şi raţionamentul interpretării probelor administrate. In privinţa acestui din urmă aspect, Curtea a observat că Tribunalul a realizat o analiză judicioasă şi coroborată a probelor administrate, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale. Astfel, Curtea a reţinut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei s-a făcut în baza art. 65 alin. (1) C. muncii, prin decizia nr. 61/17.07.2009, care a fost comunicată abia la data de 18.09.2009.
Decizia emisă de intimată concretizând o măsură de concediere luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii prevede că decizia de conccdiere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, precum şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, Curtea a constatat faptul că aceasta nu cuprinde menţiunile obligatorii, în sensul că nu s-au menţionat actele decizionale în temeiul cărora societatea pârâtă a decis reorganizarea societăţii şi respectiv desfiinţarea unui anumit număr de posturi, printre care să se regăsească şi cel ocupat de contestatoare. Totodată, nu s-a făcut dovada existenţei unor cauze obiective care să determine restructurarea societăţii.
Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa menţiunii tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, fară o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat salariatul în cauză, conform art. 74 lit. a), c) şi d) C. muncii, sunt în măsura să atragă nulitatea decizici de conccdicrc.
Decizia contestată nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora din menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 C. muncii. Decizia a fost emisă în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, astfel că trebuia să cuprindă cazul concret de încetare a contractului individual de muncă, conform art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, ceea ce presupunea menţionarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă, îndeplinirea acestei condiţii este necesară pentru verificarea de către instanţă a respectării art. 65 alin. (2) C. muncii, respectiv dacă desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, fară a ascunde un alt motiv şi
pentru verificarea seriozităţii cauzei concedierii, prin raportare la situaţia SC U.T. SA.
Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezultă felul concedierii dispuse de angajator, întrucât, deşi se face referire doar la desfiinţarea postului de bucătar ocupat de reclamant, enumerarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate prefigurează, în schimb, situaţia concedierii colective, caz în care pârâta ar fi trebuit să facă referire şi la textul art. 68 C. muncii, cât şi la dovada îndeplinirii art. 69 şi urm. C. muncii, astfel că decizia de conccdiere este insuficient motivată în drept.
Decizia nu este motivată nici în fapt, simpla arătare a împrejurării că desfiinţarea postului de bucătar este urmarea scăderii numărului de clienţi nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, întrucât nu se arată necesitatea acestei măsuri, nu se indică actul decizional prin care s-a luat hotărârea desfiinţării postului, nu se demonstrează existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării postului de bucătar, context în care nu sunt clare cauzele desfiinţării postului ocupat de salariat.
Decizia contestată nu cuprinde nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Dacă la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile şi să acorde contestatoarei un termen de opţiune, să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a alege dintre locurile vacante oferite şi doar dacă nu ar fi existat deloc locuri vacante să menţioneze acest lucru.
Din conţinutul deciziei de concediere nu rezultă considerentele pentru care reclamantul a fost concediat, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi la alţi salariaţi.
In ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Curtea a reţinut următoarele:
In conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie „desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, determinată de unul sau mai multe motive, fară legătură cu persoana acestuia”. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă [art. 65 alin. (2)]. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi în organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu camuflează realitatea. Pentru a fi legală, reorganizarea trebuie să
nu aibă la bază cauze care ar putea fi imputate angajatorului, să fie exclus subiectivismul acestuia şi să se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unităţii ce implică restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de muncă. Cauzele obiective ale restructurării pot consta în dificultăţi economice, diminuarea sau chiar încetarea activităţii, transformări tehnologice, modernizări care impun renunţarea la serviciile unor salariaţi sau chiar mutarea unităţii în altă localitate.
In cazul societăţii pârâte, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la baza vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societăţii abilitate de lege sau de actele constitutive să decidă şi să ia măsura desfiinţării unor posturi din organigrama societăţii şi măsura concedierii salariaţilor ale căror posturi au fost desfiinţate.
Din această perspectivă, din conţinutul deciziei de concediere nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii, faptul că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat a fost cauzată de un motiv obiectiv, fară legătură cu persoana acestuia, dacă desfiinţarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite raţiuni legale de eficientizarea activităţii, sau alte asemenea raţiuni şi motive temeinice vizând activitatea societăţii, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, competenţe etc., din care să reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, necesitatea diminuării sau desfiinţării activităţii financiar-contabile, posturile şi persoanele vizate.
în condiţiile în care nu se arată când şi în ce împrejurări s-a decis măsura desfiinţării postului ocupat de salariat, de către cine a fost dispusă, prin ce act decizional şi al cărui organ, când şi în cadrul cărei proceduri s-a prevăzut şi aprobat desfiinţarea postului şi s-a aprobat şi o nouă organigramă, acte ce trebuiau să existe anterior concedierii şi emiterii deciziei de concediere şi trebuiau indicate în cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibilă o verificare a îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) C. muncii, nu se poate reţine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului.
Revenind la cauza desfiinţării locului de muncă, pe care intimata o apreciază reală şi serioasă, instanţa a constatat că exigenţele legale (art. 65 C. muncii) nu sunt îndeplinite, pentru a se justifica concedierea salariatului. Nu s-a făcut nici dovada existenţei unor studii economice cu privire la activitatea desfăşurată, care să fi relevat faptul că societatea înregistrează pierderi şi se impune, pe cale de consecinţă, restructurarea întregii societăţi sau a unor compartimente.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect a reţinut Tribunalul faptul că decizia contestată este nelegală şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
