2 Procedura de recuperare a pagubei
C. muncii, art. 79 alin. (4), art. 270 Legea nr. 22/1969, art. 23-25
H.G. nr. 2230/1969, art. 7, art. 8, art. 9
1. Salariata nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu potrivit fişei postului şi a încălcat prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din
H.G. nr. 2230/1969, care prevăd termenul de 24 ore pentru anunţarea unor eventuale nereguli, de vreme ce a raportat cu întârziere sustragerea unor saltele.
2. Prin decizia contestată s-a stabilit doar modul în care urma să fie recuperată paguba, respectiv prin antrenarea răspunderii patrimoniale faţă de persoana din vina căreia s-a produs prejudiciul – anume gestionara, care, de altfel, a şi fost înştiinţată că urmează a fi acţionată în instanţă pentru recuperarea prejudiciului, dacă nu achită de bună-voie contravaloarea minusului constatat în gestiunea sa.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2996R din 6 mai 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 6066 din data de 2. octombrie 2008, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta D.L., în contradictoriu cu pârâta U.T.C. Bucureşti şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judceată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă că reclamanta a fost salariata pârâtei, începând cu data de 20 septembrie 2000, desfe-şurându-şi activitatea în calitate de magaziner la Căminul nr. 3, potrivit contractului individual de muncă înregistrat la pârâtă cu nr. 8211 din 29 septembrie 2000.
S-a constatat că, la data de 24 septembrie 2007 reclamanta a formulat cerere de demisie, care a fost înregistrată la pârâtă cu nr. 8140 din 27 septembrie 2007 şi că prin decizia nr. 9351 din 25 octombrie
2007 pârâta a hotărât ca, începând cu data de 26 octombrie 2007, reclamanta să predea gestiunea, urmând a se inventaria bunurile în prezenţa unei comisii de inventariere, în perioada 26 octombrie 2007 -16 noiembrie 2007.
De asemenea, având în vedere lipsurile în gestiune, prin decizia nr. 11332 din 5 decembrie 2007, pârâta a stabilit ca prejudiciul constând în contravaloarea a şase saltele să fie recuperat de la reclamantă, reţinându-se că se face vinovată de neevidenţierea bunurilor şi de neasigurarea gestiunii după plecarea studenţilor din cămin, precum şi de neîndeplinirea obligaţiei de a anunţa în scris rectorul, în termen de 24 de ore, din momentul luării la cunoştinţă despre lipsuri, astfel cum prevede art. 9 din H.G. nr. 2230/1969.
S-a ţinut seama că raporturile de muncă au încetat în temeiul art. 79 alin. (4) C. muncii, începând cu data de 19 noiembrie 2007, conform deciziei nr. 171 din 20 noiembrie 2007.
S-a mai reţinut că, în datele de 14 februarie 2008 şi de 18 februarie
2008 reclamanta a achitat sumele de 350 lei şi respectiv de 520 lei, fiind emise chitanţele nr. 4865 din 14 februarie 2008 şi nr. 4695 din 18 februarie 2008, ce cuprind menţiunea că sumele reprezintă contravaloare obiectelor de inventar lipsă.
S-a luat act că prin cererca dedusă judecăţii reclamanta a solicitat să se constate nulitatea Hotărârii din 5 decembrie 2007 a Colegiului Academic al U.T.C. Bucureşti, prin carc s-a stabilit că minusurile din gestiune constituie neglijenţa sa şi îi sunt imputabile, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 870 lei, reprezentând prejudiciul calculat de către pârâtă în temeiul hotărârii menţionate şi achitat de către reclamantă, apreciind că suma nu era datorată.
S-a constatat că prin actul emis de pârâtă, aceasta a hotărât recuperarea prejudiciul constând în contravaloarea bunurilor ce lipseau din gestiunea reclamantei de la aceasta, însă această decizia nu produce niciun cfect asupra salariatei, în sensul atragerii răspunderii acesteia pentru prejudiciul suferit în patrimoniul pârâtei, nefiindu-i comunicată.
S-a reţinut că prin adresa nr. 12148 din 21 decembrie 2007 reclamanta a fost înştiinţată de pârâtă despre hotărârea adoptată de colegiul academic din 5 decembrie 2007, precum şi de faptul că, în situaţia în care nu va achita debitul, pârâta se va adresa instanţei judecătoreşti pentru a recupera prejudiciul.
S-a considerat că pârâta nu a urmărit ca prin decizia emisă la 5 decembrie 2007, să-i impute reclamantei vreo sumă de bani, intenţia pârâtei fiind de a apela la calea acţiunii în justiţie pentru stabilirea răspunderii salariatei sale, astfel că, neproducând niciun efect asupra salariatei în sensul angajării răspunderii acesteia, actul nu este lovit de nulitate.
In ceea ce priveşte obligaţia pârâtei de restituire a sumei achitată de reclamantă de bunăvoie, instanţa de fond a constatat că reclamanta, potrivit fişei postului, avea atribuţii de gestiune a bunurilor aflate în dotarea căminului studenţesc.
S-au mai avut în vedere prevederile art. 23-25 din Legea nr. 22/1969, care instituie răspunderea materială integrală a gestionarilor, potrivit dispoziţiilor codului muncii şi prezentei legi, pentru pagubele cauzate în gestiuni prin faptele de încălcare a dispoziţiilor legale privind gestionarea bunurilor şi s-a considerat că actul normativ stabileşte o prezumţie de vinovăţie a gestionarului, în situaţia producerii unei pagube în patrimoniul angajatorului.
Totodată, s-a ţinut seama că, potrivit art. 7 şi 8 din H.G. nr. 2230/1969, gestionarii au obligaţia de a completa actele cu privire la operaţiile din gestiunea sa şi de a preveni sustragerea bunurilor, de a le păstra potrivit prescripţiilor tehnice şi că art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din actul menţionat prevede obligaţia gestionarului de a comunica în scris conducătorului angajatorului plusurile şi minusurile din gestiune, de care are cunoştinţă, în termen de 24 de ore din momentul în care are cunoştinţă de acele situaţii.
S-a mai constatat că reclamanta, care a avut atribuţii de gestiune a bunurilor pârâtei, nu a dovedit că a îndeplinit obligaţiile legale stabilite în sarcina sa, astfel că răspunderea pentru producerea prejudiciului constând în lipsurile din gestiunea sa îi aparţine potrivit textelor legale menţionate, raportat la art. 270 C. muncii şi în consecinţă, suma achitată cu titlu de contravaloare a prejudiciului era datorată, cererea de restituire fiind nefondată.
Potrivit susţinerilor ambelor părţi, s-a reţinut că pârâta a predat reclamantei carnetul de muncă la data de 14 februarie 2008, cu prilejul întocmirii notei de lichidare.
In privinţa prejudiciului constând în contravaloarea drepturilor salariale pc care le-ar fi încasat în perioada 19 octombrie 2007 – 7 aprilie 2008 şi în nevirarea contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, de sănătate şi de şomaj pentru aceeaşi perioadă, produs datorită neîndc-plinirii de către pârâtă a obligaţiei de a-i preda carnetul de muncă, prima instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii angajatorului.
Astfel, s-a avut în vedere că pentru lunile octombrie şi noiembrie 2007 pârâta a recunoscut dreptul reclamantei de a încasa drepturi salariale, raporturile de muncă încetând la data de 19 noiembrie 2007, potrivit deciziei emisă de pârâtă, caz în care nu se poate reţine că salariata a suferit un prejudiciu, cu atât mai mult cu cât obligaţia de predare a carnetului de muncă revenea angajatorului la data încetării contractului individual de muncă. S-a arătat că reclamanta nu a dovedit imposibilitatea de a se angaja într-un alt loc de muncă şi nici faptul că aceasta se datorează împrejurării că nu a deţinut carnetul de muncă.
împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către reclamanta
D.L., care a criticat-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a încuviinţat numai proba cu înscrisuri şi a respins în mod greşit proba cu interogatoriu şi proba cu martori, deşi recurenta a solicitat aceste probe, atât prin acţiunea introductivă, cât şi la termenul de solicitare de probatorii. S-a susţinut că momentul formulării probatoriului este prima zi de înfăţişare şi probele ce nu au fost solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 112, art. 115 C. proc. civ., mai pot fi solicitate doar în condiţiile prevăzute de art. 138 C. proc. civ. S-a arătat că, în speţă, Tribunalul a acordat cuvântul pe probe şi s-a pronunţat în sensul respingerii probei cu interogatoriu şi martori, astfel că în mod eronat s-a consemnat în încheierea de la ultimul termen că s-a acordat din nou cuvântul pe probatoriu.
Hotărârea primei instanţe a mai fost criticată de către recurentă şi pentru că nu s-a analizat cererea de constatare a nulităţii hotărârii din 4 decembrie 2007 a colegiului academic al universităţii, prin care s-a stabilit că minusurile din gestiune constituie neglijenţă şi sunt imputabile recurentei.
S-a arătat că abordarea instanţei de fond nu a fost imparţială, atunci când a apreciat că „pârâta nu a intenţionat ca, prin decizia emisă la 5 decembrie 2007 să-i impute reclamantei vreo sumă de bani, intenţia pârâtei a fost de a apela la calea acţiunii în justiţie pentru stabilirea răspunderii salariatei sale, astfel că, neproducând nici un efect asupra salariatei în sensul angajării răspunderii acesteia, actul nu
este lovit de nulitate”, de vreme ce intimata pârâtă nu a susţinut o astfel de apărare şi nici nu a formulat o cerere reconvenţională prin carc să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a recurentei în calitate de salariată.
S-a învederat că în vechea reglementare, răspunderea materială se putea stabili numai prin emiterea unei decizii de imputare sau prin darea/luarea unui angajament de plată, iar nu şi prin acţionarea în judecată a celui pretins vinovat, pe când răspunderea civilă are ca instrument numai acţiunea civilă, acţiunea în pretenţii întemeiată pe contractul individual de muncă.
Astfel că, în condiţiile în care intimata pârâtă nu a formulat o astfel de acţiune civilă şi nici nu a formulat cerere reconvenţională în cadrul prezentei acţiuni şi şi-a însuşit suma de 870 lei, pe parcursul derulării prezentului litigiu, rezultă că recurenta a fost nevoită să achite o sumă de bani nedatorată, pentru a obţine carnetul de muncă şi pentru a se putea angaja la un nou loc de muncă.
In ceca ce priveşte capătul de cerere privind restituirea sumei de bani achitată de cătrc recurentă, constrânsă de necesitatea angajării, s-a susţinut că motivarea instanţei de fond este contradictorie, cu referire la atribuţiile cuprinse în fişa postului, de gestiune a bunurilor aflate in dotarea căminului studenţesc.
S-a mai învederat că nicio instituţie publică de stat nu poate angaja salariaţi fară carnet de muncă şi că în prezent recurenta este angajată a unei astfel de instituţii, astfel că, în mod eronat, instanţa de judecată a apreciat că nu s-a făcut dovada imposibilităţii de a se angaja la un alt loc de muncă şi nici faptul că această împrejurarea s-ar datora faptului că nu deţinea carnetul de muncă.
S-a motivat că din moment ce recurenta era în litigiu (din data de 12 ianuarie 2008) şi contesta Hotărârea din 4 decembrie 2007 a Colegiului Academic al U.T.C. Bucureşti, prin care s-a stabilit că minusurile din gestiune constituie neglijenţă şi îi sunt imputabile, aceasta nu ar fi avut niciun interes de a achita la data de 14 februarie 2008, respectiv 18 februarie 2008, o suma nedatorată (contestată în instanţă ca fiind imputabilă) decât pentru a-şi recupera mai repede carnetul de muncă şi a se putea angaja, pentru a asigura existenţa familiei sale, având în întreţinere un copil minor.
S-a precizat că deşi recurenta avea, potrivit fişei postului, atribuţii de gestiune a bunurilor aflate în dotarea căminului studenţesc, iar dispoziţiile art. 23-25 din Legea nr. 22/1969 instituie răspunderea materială integrală a gestionarilor, aceste aspecte nu prezintă relevanţă
şi nu pot fundamenta atragerea răspunderii civile patrimoniale, de vreme ce condiţiile generale nu sunt îndeplinite (existenţa unei fapte ilicite, prin care se aduce o atingerea unui drept subiectiv al angajatorului; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca clement subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu).
S-a susţinut că lipsa celor 6 saltele a fost cauzată nu ca urmare a unei fapte ilicite săvârşite de recurentă, ci a fost cauzată de neglijenţa agenţilor de paza ai SC T.S.G. SRL, în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
S-a arătat că recurenta a solicitat prin referatele nr. 443 din 6 august 2007 şi nr. 6773 din 13 august 2007, adresate Direcţiei Administrative a Căminului nr. 3, să se dispună măsurile necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a SC T.S.G. SRL, în vederea recuperării prejudiciului cauzat (urmând ca firma de pază să exercite sau nu acţiune în regres împotriva agenţilor săi), încă de la momentul constatării dispariţiei saltelelor, fiind astfel îndeplinite obligaţiile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din H.G. nr. 2230/1969, care prevăd că termenul de 24 ore pentru anunţarea unor eventuale nereguli curge de la constatarea acestor nereguli, nu de la momentul producerii lor.
S-a mai precizat că angajatorul nu a făcut dovada că recurenta a avut cunoştinţa mai devreme de momentul la care i-a anunţat despre aceste nereguli şi s-a precizat că sustragerea saltelelor nu este imputabilă recurentei, fiind o infracţiune săvârşite de terţe persoane, neidentificate, iar nicidecum una dintre faptele pentru care se impune atragerea răspunderii unui gestionar.
S-a învederat că recurenta nu avea atribuţii de pază a bunurilor din gestiune, potrivit fişei postului depusă la dosarul cauzei de către angajator, în speţă, instanţa de fond confundând noţiunea de gestiune cu noţiunea de pază.
S-a invocat că nu au fost dispuse niciun fel de măsuri pentru recuperarea prejudiciului de către conducerea căminului, sustragerea din incinta căminului a mai multor obiecte de inventar (saltele, scaune) fiind posibilă şi ca urmare a faptului că firma de pază nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, deşi a fost notificată cu privire la comportamentul necorespunzător al agenţilor de pază, care părăseau postul ore întregi sau consumau băuturi alcoolice în timpul serviciului şi nu asigurau ieşirea principală a căminului.
Astfel, s-a invocat procesul-verbal nr. 9 din 10 august 2007, din care a rezultat că agentul de pază T.A.R. a permis studentului P.C. intrarea în cămin pentru a-şi lua saltelele, deşi căminul era închis, iar agentul de pază nu era autorizat în acest sens.
S-a precizat că la data de 29 iulie 2007 (astfel cum această data a fost determinată la momentul formulării referatelor nr. 443 din 6 iulie 2007 şi nr. 6773 din 13 iulie 2007) – când au dispărut saltelele, recurenta nu era la serviciu, fiind o zi de duminică, paza obiectelor revenind firmei SC T.S.G. SRL şi ca atare, în speţă, rezultă că intimata pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile.
Hotărârea recurată a mai fost criticată şi cu privire la despăgubirile solicitate de către recurentă, aferente perioadei 19 octombrie 2007 -07 aprilie 2008, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, în cuantum de 3592,66 lei egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsită, din culpa pârâtei, pentru că aceasta a fost împiedicată să încheie un contract de muncă cu un alt angajator, în condiţiile în care intimată nu a făcut dovada restituirii carnetului de muncă la momentul încetării raporturilor de muncă şi nici împrejurarea că reţinerea carnetului de muncă nu i-ar fi fost imputabilă, iar instanţa de fond a constatat că obligaţia de predare a carnetului revenea angajatorului la data încetării contractului individual de muncă, raporturi ce au încetat la data de 19 octombrie 2007.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 23 noiembrie 2007 de persoanele numite de către conducerea U.T.C. Bucureşti prin decizia nr. 9351 din 25 noiembrie 2007 emisă, s-a constatat, în urma inventarierii faptice a bunurilor materiale (mijloace fixe şi obiecte de inventar) din Căminul 3 aflate în gestiunea recurentei reclamante D.L., existenţa unui minus în gestiune (6 saltele lipsă) în valoare de 870 lei şi s-a solicitat conducerii instituţiei să ia măsuri cu privire la recuperarea acestei pagubei.
Prin memoriul înregistrat sub nr. 11137 din 30 noiembrie 2007 adresat Rectorului U.T.C. Bucureşti, recurenta-reclamantă a solicitat să se ia act că lipsurile constate în gestiune nu îi sunt imputabile, sustragerea saltelelor fiind cauzată de neglijenţa agenţilor de pază ai SC
T.S.G. SRL, după cum s-a învederat şi prin referatele 443 din 6 august 2007 şi nr. 6773 din 13 august 2007 adresate directorului economic.
Prin hotărârea Colegiului Academic al Senatului U.T.C. Bucureşti din 4 decembrie 2007 contestată în cauză, în urma analizării memoriul recurentei, s-a decis ca prejudiciul constatat să fie recuperat de la gestionara recurentă, care trebuia să aibă evidenţa bunurilor şi modul lor de gestionare.
Ulterior, prin adresa nr. 12148 din 21 decembrie 2007 emisă de către Compartimentul Financiar din cadrul U.T.C. Bucureşti, recurenta-reclamantă a fost înştiinţată cu privire la faptul că urmează a fi sesizată instanţa de judecată pentru recuperarea prejudiciului, în cazul în care nu va da curs invitaţiei de a semna procesul-verbal de inventariere nr. 108757 din 23 noiembrie 2007 şi nu va achita suma de 870 lei, reprezentând minusul constatat în gestiunea sa.
Cererea recurentei-reclamante de constatare a nulităţii Hotărârii din 4 decembrie 2007 a Colegiului Academic al U.T.C. Bucureşti a fost corect respinsă de cătrc instanţa de fond, de vreme ce aceasta nu a produs cfectc juridiec similare unei decizii de imputare şi nu a avut cfect direct asupra patrimoniului recurentei, în sensul reţinerii vreunei sume de bani.
In fapt, prin această hotărâre s-a stabilit doar modul în care urma să fie recuperată paguba, respectiv prin antrenarea răspunderii patrimoniale faţă de persoana din vina cărcia s-a produs prejudiciul -anume gestionara, care de altfel a şi fost înştiinţată prin adresa amintită că urmează a fi acţionată în instanţă pentru recuperarea prejudiciului, dacă nu achită de bună voie contravaloarea minusului constatat în gestiunea sa.
Prin urmare, de vreme ce nu există niciun motiv de nulitate a hotărârii contestate în cauză, Curtea reţine ca fiind nefondată critica adusă hotărârii recurate sub acest aspect.
In timpul derulării procesului în faţa primei instanţe, înainte de primul termen de judecată acordat în cauză, reclamanta-recurentă achită la datele de 14 februarie 2008 şi de 18 februarie 2008 sumele de 350 lei şi respectiv de 520 lei, ce reprezintă contravaloare obiectelor de inventar lipsă, potrivit chitanţelor nr. 4865 din 14 februarie 2008 şi nr. 4695 din 18 februarie 2008.
Solicitarea recurentei-reclamante formulată prin precizarea acţiunii de obligare a intimatei pârâte la restituirea acestei sume de 870 lei, actualizată în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii efective, a fost
judicios respinsă de către instanţa de fond, în cauză nefiind dovedit faptul că s-a efectuat o plată nedatorată.
Astfel, Curtea reţine că recurenta-reclamantă, angajata intimatei-pârâte, în calitate de magaziner, potrivit fişei postului, avea sarcina de a gestiona (primire, evidenţă, păstrare, eliberare), conform dispoziţiilor legale, bunurile din dotarea căminului; predarea spre folosinţa studenţilor inventarul camerei (pe bază de proces-verbal) la începutul anului universitar şi preluarea acestuia la sfârşitul anului; răspunde de bunurile şi valorile primite în gestiune şi asigură integritatea acestora, răspunde de depozitarea bunurilor aflate în gestiune.
Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurenta nu a probat faptul că şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu potrivit fişei postului amintite, respectiv că a încheiat procese verbale de predare primire a inventarului camerei cu studenţii cazaţi în Căminul 3 al universităţii la începutul şi sfârşitul anului universitar şi că a asigurat integritatea bunurilor din gestiunea sa, inclusiv a saltelelor în discuţie.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că recurenta reclamantă a încălcat prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din H.G. nr. 2230/1969, care prevăd termenul de 24 orc pentru anunţarea unor eventuale nereguli, de vreme ce a raportat cu întârziere sustragerea unor saltele.
Astfel, în ceea ce priveşte Referatul nr. 443 din 6 august 2007 adresat Direcţiei Administrative a Căminului 3, prin care se constată lipsa a 20 de saltele relaxa şi 25 de scaune metalice, Curtea constată că acesta a fost întocmit de către recurenta reclamantă cu destul de mare întârziere faţă de incidentul din data de 29 iulie 2007, când agentul de pază P.Gh. şi îngrijitoarea de serviciu I.S. au recuperat două saltele din stradă, deşi în calitatea sa de gestionar al bunurilor trebuia să aducă la cunoştinţa conducerii, de îndată, sustragerea bunurilor.
împrejurarea că 29 iulie 2007 era o zi de sărbătoare legală nu prezintă relevanţă juridică, întrucât recurenta avea sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni sustragerea bunurilor, respectiv de a asigura integritatea acestora.
Or, prin referatul nr. 6773 din 13 august 2007 recurenta reclamantă recunoaşte că aceste obiecte de inventar (saltele, ca şi scaunele) au fost întotdeauna depozitate în camere atât la venirea studenţilor şi la plecarea lor, ceea ce înseamnă că nu s-a preocupat de asigurarea integrităţii acestor bunuri la încheierea anului universitar, prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire cu studenţii, conform fişei postului, respectiv de depozitarea acestora într-un cadru corespunzător.
Menţionarea de către recurcnta reclamantă în referatele enunţate a faptului că agenţii de pază nu-şi preiau schimburile de unul la altul şi lipsesc frecvent din post nu o exonerează pe aceasta de culpă, câtă vreme obiectele de inventar în discuţie erau în gestiunea acesteia, iar nu în gestiunea firmei de pază.
In acest context, prima instanţă corect a admis doar administrarea probei cu înscrisuri, respingând ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba cu interogatoriu şi proba testimonială cu privire la aspectele învederate de reclamantă referitoare la modul sustragerii saltelelor, neglijenţa paznicilor.
In fine, Curtea reţine ca fiind nefondată şi critica recurentei reclamante cu privire la despăgubirile egale cu drepturile salariale de care a fost lipsită, întrucât prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada faptului că aceasta a solicitat predarea carnetului de muncă şi că predarea carnetului de muncă a fost condiţionată de către intimata pârâtă de plata sumei de 870 lei, reprezentând contravaloarea minusului în gestiune.
De asemenea, recurenta nu a probat în cauză că a avut oferte de muncă şi că a fost în imposibilitate de a încheia un contract de muncă cu un alt angajator, pentru lipsa carnetului de muncă.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.
