, art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2) C. muncii, art. 41, art. 295[1) alin. (2) C. civ. 1864, art. 969^ alin. (2) Legea nr. 329/2009 Legea nr. 330/2010 O.U.G. nr. 1/2010
în conformitate cu art. 41 C. muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai cu acordul părţilor şi numai prin excepţie, în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 42 şi urm.
însă, în temeiul art. 295 alin. (2) C. muncii şi având în vedere rolul de drept comun al ramurii dreptului civil, contractului individual de muncă îi sunt aplicabile şi prevederile art. 969 alin. (2) C. civ. 1864, potrivit căruia convenţiile se pot revoca din „cauze autorizate de lege”. Deci, orice contract, chiar şi cel de muncă, poate fi desfiinţat din cauze autorizate de lege, iar dacă poate fi invalidat în astfel de condiţii, poate fi modificat în temeiul legii şi în afara voinţei părţilor contractante.
Modificarea contractului de muncă al salariatului s-a impus în baza Legii nr. 329/2009 şi a O.U.G. nr. 1/2010. Nu poate fi acceptată ipoteza că un contract individual de muncă al unei persoane încadrate într-o instituţie finanţată de la bugetul de stat să rămână neschimbat în contextul adoptării unor acte normative cu putere de lege, care impune modificarea elementelor sale esenţiale (de exemplu, salariul), căci ar însemna să se ajungă la negarea principiului supremaţiei legii sau al legalităţii la care fac referire prevederile art. 1 alin. (4) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Prevederile Legii nr. 329/2010 şi ale Legii nr. 330/2010 consfinţesc principiul prestabilirii prin lege a drepturilor salariale ale personalului din autorităţile şi instituţiile publice, ceea ce presupune că salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabileşte prin lege, astfel că nu mai pot fi negociate clauze contractuale referitoare la drepturile ale căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 7461 din 17 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 814/26.01.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul H.C.F., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost salariatul A.V.A.S. în funcţia de consilier la Cabinetul Vicepreşedintelui, începând cu data de 17.07.2007, în baza contractului individual de muncă nr. 769/17.07.2007. Prin acte adiţionale
subsecvente, contractul individual de muncă a fost modificat în ce priveşte nivelul salariului şi funcţia. Prin Ordinul nr. 1749/30.09.2009 a fost stabilit salariul de bază brut lunar al reclamantului la suma de 11.346 de lei, corespunzător coeficientului de ierarhizare 18,91 şi valorii de referinţă specifică A.V.A.S., fiind încheiat act adiţional la contractul de muncă. Prin Ordinul nr. 315/12.02.2010, ca urmare a reorganizării A.V.A.S., a fost reîncadrat reclamantul în funcţia de consilier la A.A.V.C., cu un salariu de bază de 3461 de lei.
Analizând Ordinul de reîncadrare nr. 315/12.02.2010, atacat prin prisma criticilor formulate de reclamant, Tribunalul a reţinut următoarele:
In ceea ce priveşte valabilitatea clauzelor C.C.M. încheiat la nivelul A.V.A.S. pentru anii 2009-2010, ulterior datei de 11.02.2010,
s-au statuat următoarele:
In confonnitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) din C.C.M. la nivelul A.V.A.S., înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului Bucureşti sub nr. 673/11.02.2009, dacă niciuna dintre părţi nu denunţă contractul cu cel puţin 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, prevederile contractului colectiv rămânând în vigoare până la negocierea unui nou contract colectiv, conform art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 130/1996 [art. 4 alin. (7) din C.C.M.].
Contractul colectiv de muncă al A.V.A.S. a fost încheiat la
11.02.2009, cu aplicabilitate de la 14.02.2009, pentru o perioadă de un an (art.78 din C.C.M.). Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din acelaşi Contract colectiv de muncă prevăd că, în cazul în care intervin dispoziţii legale mai puţin favorabile imperative, părţile vor renegocia clauzele contractului colectiv de muncă afectate de aceste dispoziţii.
In aplicarea acestei dispoziţii, precum şi în confonnitate cu dispoziţiile art. I alin. (2) şi art. II din H.G. nr. 1436/2009, prin adresa nr. 38409/30.12.2009, preşedintele A.V.A.S. a convocat la negociere
reprezentanţii salariaţilor pentru data de 04.01.2010. Tribunalul a apreciat, împreună cu reclamantul, că această adresă nu constituie totuşi o denunţare expresă a contractului colectiv de muncă în vigoare la data emiterii ei.
Cu toate acestea, s-au reţinut dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, conform cărora, deşi este posibilă încheierea unor contracte colective de muncă la nivelul instituţiilor bugetare, totuşi, prin acestea, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Aşadar, încheierea contractelor colective de muncă la nivelul instituţiilor bugetare nu este obligatorie, reprezentând numai o facultate, însă acestea pot fi încheiate numai cu respectarea limitelor prevăzute de art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996, cu modificările ulterioare.
Având în vedere că prin dispoziţiile Legii nr. 329/2009 (intrată în vigoare la 09.11.2009), A.V.A.S. s-a reorganizat ca instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat, dispoziţiile art. II din H.G. nr. 1436/2009 urmează a fi înţelese în sensul în care impun renegocierea contractului colectiv de muncă cu respectarea limitelor prevăzute de art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996. Nu a fost primită susţinerea reclamantului în sensul în care, în lipsa încheierii unui nou contract colectiv de muncă, se impune a se aprecia prelungirea valabilităţii dispoziţiilor C.C.M. 2009-2010, în măsura în care clauzele acestuia se referă la drepturi ale salariaţilor stabilite prin dispoziţii legale, cum sunt cele legate de salarizare.
Tribunalul a apreciat că, faţă de modalitatea de reorganizare a A.V.A.S., respectiv prin transformarea acesteia în instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat, dispoziţiile privind salarizarea şi alte drepturi de natură salarială din C.C.M. încheiat pentru anul 2009-2010 şi-au încetat aplicabilitatea, în lipsa unor dispoziţii contrare, prin ajungere la termen la 14.02.2010, ulterior acestui moment salarizarea personalului A.V.A.S. fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010. Formularea art. 1 alin. (1) din O.U.G. 1/2010 exclude, în opinia instanţei, în mod expres, posibilitatea prelungirii tacite a C.C.M. A.V.A.S., cel puţin în ceea ce priveşte drepturile salariale şi de natură salarială negociate prin acesta.
In ceea ce priveşte presupusa încălcare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 1/2010, Tribunalul a reţinut că principalele critici aduse de reclamant sub acest aspect ordinului atacat se fundamentează pe premisa prelungirii tacite a C.C.M. la nivelul A.V.A.S. până la 14.02.2011,
ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu poate fi primită. De altfel, chiar încheierea, ca urmare a negocierilor unui act adiţional prin care să se convină asupra prelungirii contractului colectiv de muncă pentru încă un an, cu păstrarea nivelului salariat, nu ar fi fost de natură să producă efecte în sensul dorit de reclamant, clauzele eventual negociate cu încălcarea prevederilor legale fiind lovite de nulitate absolută.
Prima instanţă a reţinut sub acest aspect că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 1/2010, „(1) Salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate. (2) Pentru încadrarea în cheltuielile de personal aprobate, până la împlinirea termenelor contractelor colective de muncă, conducătorul autorităţilor şi instituţiilor prevăzute la alin. (1) va proceda, după caz, la renegocierea drepturilor salariale sau la reorganizarea ori restructurarea activităţii prin reducerea numărului de posturi, în condiţiile legii. (3) După împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin. (1) va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine ori în finanţare, după caz. (4) Drepturile salariale ale personalului reîncadrat potrivit alin. (3) sunt stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia sau autoritatea care îl preia în structură, subordine sau în finanţare, după caz. Acestui personal i se acordă şi sporurile prevăzute în notele la anexa nr. 1/1 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care se includ în salariul de bază, precum şi indemnizaţia de conducere, după caz. (5) Cuantumul individual al drepturilor salariale, inclusiv al sporurilor prevăzute la alin. (4), se stabileşte de conducătorul instituţiei sau autorităţii publice, astfel încât să se asigure încadrarea în cheltuielile de personal aprobate, cu avizul ordonatorului principal de credite. (6) Salarizarea personalului
autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat şi care a fost reîncadrat în cursul anului 2009 se menţine astfel cum a fost stabilită la data reîncadrării. Rezultă din formularea art. 1 alin. (1) din O.U.G. 1/2010 că salarizarea personalului din instituţiile publice, supuse reorganizării conform Legii nr. 329/2009, potrivit contractelor colective de muncă existente la nivelul acestora, este posibilă numai până la data expirării termenului pentru care acestea au fost încheiate, fiind exclusă, aşadar, posibilitatea prelungirii tacite a acestor contracte colective de muncă.
In ceea ce priveşte încălcarea contractului individual de muncă şi a legislaţiei ce asigură respectarea acestuia, Tribunalul a reţinut că, aşa cum a susţinut reclamantul, prin reîncadrarea sa în conformitate cu Ordinul nr. 315/2010 al Preşedintelui A.V.A.S. a operat, într-adevăr, o modificare unilaterală a contractului său de muncă. Nu a fost reţinută însă susţinerea în conformitate cu care această modificare ar fi fost prohibită de dispoziţiile art. 41 alin. (1) coroborat cu art. 3 lit. e) C. muncii, modificarea rezultând din dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 1/2010 redate mai sus, texte ce prevăd în mod expres modalitatea de reîncadrare a personalului, precum şi nivelul de salarizare aplicabil acestuia în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 330/2010.
Susţinerea în conformitate cu care, dacă ar fi fost respectate normele legale incidente, respectiv dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2010, angajatorul ar fi trebuit să procedeze la renegocierea drepturilor salariale sau la reducerea numărului de posturi, iar nu la reîncadrarea cu modificarea salariului, nu a fost primită. Aceasta, deoarece salarizarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadrează şi personalul A.V.A.S. după intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009) este stabilită prin Legea nr. 330/2009, nefiind posibilă negocierea nivelului salariului.
De altfel, menţiunea cu privire la nivelul de salarizare ulterior reîncadrării se regăseşte expres în dispoziţiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 1/2010 redate mai sus, împrejurare în care susţinerea reclamantului cu privire la necesitatea negocierii salariului sunt complet lipsite de suport legal.
împrejurarea că la pct. 3 din Ordinul nr. 315/12.02.2010 se prevede necesitatea încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă nu este nici ea de natură a conduce la concluzia că modificările
acestuia în ceea ce priveşte nivelul de salarizare nu decurg din lege, ci constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 17 alin. (4) C. muncii, fară însă ca încheierea actului adiţional să fie obligatorie.
Pentru aceleaşi motive, nu a fost primită nici susţinerea conform căreia ordinul atacat a fost emis cu încălcarea obligaţiei de informare prevăzute de art. 17 alin. (1) C. muncii, având în vedere că modificările intervenite în contractul de muncă al reclamantului au avut ca premisă intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009.
In egală măsură, prima instanţă a reţinut că informarea prevăzută de art. 17 alin. (1) C. muncii este obligatorie numai în situaţia în care modificarea contractului de muncă nu rezultă din lege, având în vedere că, aşa cum a precizat şi reclamantul, rolul acestei informări este de a asigura informarea corectă a salariatului cu privire la modificările contractului individual de muncă. Or, când această modificare apare ca efect al unor dispoziţii legale imperative, publicarea actului normativ în Monitorul Oficial este de natură a asigura informarea salariatului despre modificările ce urmează a fi operate în contractul său de muncă.
In speţă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009, forma de finanţare a A.V.A.S. s-a modificat, aceasta devenind institutie finantată integral de la bugetul de stat.
Prin H.G. nr. 1436/2009, prevederea din art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 837/2004, conform căreia salarizarea personalului A.V.A.S. era conformă cu contractul colectiv de muncă, a fost înlocuită cu dispoziţia conform căreia salarizarea personalului A.V.A.S. se face potrivit reglementărilor legale aplicabile personalului din instituţiile şi autorităţile publice finanţate integral de la bugetul de stat. Şi acest act normativ a fost de asemenea publicat în Monitorul Oficial, astfel că reclamantul nu putea susţine că nu a avut cunoştinţă de modificările ce urmează să intervină în executarea contractului său de muncă.
Pentru motivele mai sus arătate, Tribunalul a apreciat acţiunea ca nefondată sub acest aspect şi a respins-o.
în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata diferenţei de drepturi salariale între cele efectiv încasate de reclamant, ca urmare a reîncadrării în baza Ordinului nr. 315/12.02.2010, şi cuantumul de la nivelul lunii decembrie 2009, faţă de soluţia pronunţată asupra capătului principal de cerere şi faţă de caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea la diferenţele salariale, Tribunalul a respins şi acest capăt de cerere ca nefondat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate. (…)
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, al actelor şi lucrărilor dosarului şi al normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei. Prin motivul de recurs formulat, recurentul critică sentinţa primei instanţe, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este nelegală, pe considerentul că Tribunalul Bucureşti a aplicat greşit legea.
Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează greşit norma juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau, deşi recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greşită interpretare.
Motivul de recurs nu subzistă în cauză. Teza susţinută de recurent, şi anume aceea că intimata A.V.A.S. nu ar fi respectat O.U.G. nr. 1/2010
atunci când a emis ordinul contestat, este neîntemeiată. In speţă, au relevanţă dispoziţiile art. 1 alin. (l)-(3) din ordonanţa amintită. Prin ordinul contestat s-a procedat la reîncadrarea contestatorului-recurent în funcţia de consilier la A.A. V.C. Emiterea acestui ordin s-a făcut de către intimată în temeiul art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 1/2010, teză ce permite ordonatorului principal de credite să reîncadreze personalul pe noile funcţii după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă. Deci, strict formal, ordinul a fost întocmit cu respectarea normelor juridice precitate, astfel că nu se poate fi afirma că ar fi fost nelegal emis.
Extrem de important este faptul că A.V.A.S. facea parte din categoria instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009, fiindu-i pe deplin aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2010, act normativ care se află într-o intimă şi esenţială legătură cu Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.
Contractul colectiv de muncă al A.V.A.S., susţine recurentul, a continuat să producă efecte juridice până la data de 14.02.2011 şi, în atare condiţii, procedura legală aplicabilă A.V.A.S., din perspectiva O.U.G. nr. 1/2010, era aceea stipulată la art. 1 alin. (2) din actul normativ menţionat, respectiv „renegocierea drepturilor salariate sau
reorganizarea ori restructurarea activităţii prin reducerea numărului de posturi”, şi nu aceea a reîncadrării, stipulată la art. I alin. (3) din acelaşi act normativ. Este adevărat că la nivelul A.V.A.S. exista un contract colectiv de muncă, încheiat în cursul anului 2009. Termenul de valabilitate a acestui contract era de l an, urmând să se împlinească la 14.02.2010. Articolul 4 alin. (5) din acest contract colectiv de muncă prevedea că valabilitatea sa se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni. Ca atare, afirmă recurentul, C.C.M. al A.V.A.S. a continuat să producă efecte juridice până la data de 14.02.2011, astfel că intimata, în calitate de angajator, trebuia să aplice art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2010.
Toate aceste aserţiuni sunt lipsite de fundament. înainte de toate, este necesar a releva faptul că art. 1 din O.U.G. nr. 1/2010 nu a impus ca prioritară obligaţia de renegociere a drepturilor salariale, ci a lăsat la latitudinea organelor şi persoanelor abilitate dacă să recurgă la varianta renegocierii sau la cea a reorganizării ori restructurării activităţii, prin reîncadrarea pe noi funcţii sau prin reducere de per-
sonal. In cuprinsul art. 1 din O.U.G. nr. 1/2010 se foloseşte expresia „împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă” sau „până la împlinirea termenelor contractelor colective de muncă”. Făcând aplicaţiunea corespunzătoare şi strictă, în acelaşi timp, a acestei ipoteze legale la situaţia din speţă, este evident că momentul la care urma să se împlinească termenul C.C.M. al A.V.A.S. nu putea fi altul decât ziua de 14.02.2010. Fără îndoială că legiuitorul a avut în vedere termenul expres stipulat, de valabilitate a contractului, cel de 1 an, care expira la 14.02.2010, iar nu pe cel ce rezultă din eventualitatea incidenţei art. 4 alin. (5) din C.C.M. al A.V.A.S. Această clauză din contractul colectiv ar fi intrat în funcţiune şi ar fi putut produce efecte doar dacă ar mai fi existat posibilitatea perfectării unui nou contract colectiv de muncă la nivelul A.V.A.S., condiţie irealizabilă în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 şi a O.U.G. nr. 1/2010. Existenţa acestei clauze nu însemna prelungirea automată cu 1 an a termenului de valabilitate a C.C.M. al A.V.A.S., ci această prelungire ar fi avut loc doar dacă nu s-ar fi încheiat un nou contract colectiv de muncă în acest interval de 1 an de zile (acesta este înţelesul ce trebuie dat clauzei contractuale în discuţie, şi nu cel de care se prevalează recurentul).
Or, ultima ipoteză nu se mai putea îndeplini, dată fiind voinţa clar exprimată a legiuitorului, manifestată prin intrarea în vigoare a pachetului de acte normative de la sfârşitul anului 2009 şi începu
tul lui 20IO. Nu poate fi altfel, câtă vreme în alineatul al treilea al expunerii de motive în O.U.G. nr. 1/2010 apare expresia „apreciind că intervenţia legislativă de urgenţă şi extraordinară este justificată de necesitatea unei reglementări exprese cu privire la modul de încadrare şi salarizare a acestei categorii de personal după expirarea contractelor colective de muncă, unele dintre ele urmând a înceta în lunile ianuarie şi februarie 2010
In condiţiile în care autorul actului normativ face vorbire despre încetarea contractelor colective de muncă în lunile ianuarie şi februarie 2010, este imposibil de acceptat teza susţinută de recurent, aceea a expirării C.C.M. A.V.A.S. în februarie 2011.
La aceeaşi concluzie se ajunge dacă se au în vedere prevederile art. 12 lit. n) din O.U.G. nr. 1/2010, în conformitate cu care au fost abrogate „orice alte dispoziţii din actele normative speciale care reglementează posibilitatea negocierii drepturilor salariale pentru instituţiile şi autorităţile publice care şi-au schimbat regimul de finanţare din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, potrivit Legii nr. 329/2009”. Aşa cum s-a arătat anterior, A.V.A.S. este una dintre instituţiile care şi-au schimbat regimul de finanţare din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, potrivit Legii nr. 329/2009. Deci, în cazul său, au fost abrogate orice dispoziţii care ofereau posibilitatea negocierii drepturilor salariale.
De altfel, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 statuează: „contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare”, dar „prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”, adică exact situaţia din speţă cât priveşte drepturile salariale ce puteau fi acordate personalului A.V.A.S. la nivelul anului 2010, în contextul adoptării Legii nr. 329/2009 şi
O.U.G. nr. 1/2010. In acelaşi sens, trebuie arătat că art. 157 C. muncii prevedea că „sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative”.
Ca atare, prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii sale, întrucât în condiţiile în care prelungirea C.C.M. A.V.A.S. pe anul 2009 nu operează pentru considerentele expuse, evident că nu se pune în discuţie nesocotirea dispoziţiilor acestui contract.
Vor fi înlăturate şi criticile exprimate privitoare la nerespectarea dispoziţiilor Codului muncii.
Modificarea felului muncii şi a salarizării recurentului a rezultat din aplicarea legii, aceasta stabilind atât obligativitatea reîncadrării personalului corespunzător studiilor şi vechimii în specialitate, pe funcţiile corespunzătoare prevăzute în legislaţia de salarizare aplicabilă personalului din instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, potrivit legii, astfel încât nu mai era necesară încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă, acesta fiind modificat în virtutea legii, neputând fi reţinută însă susţinerea contestatorului că angajatorul nu este îndrituit a dispune modificarea unilaterală a raporturilor contractuale, indiferent dacă această modificare are drept premisă o intervenţie a unui act normativ, practica judiciară şi doctrina concluzionând în acest sens, întrucât atât cadrul normativ general, reprezentat de prevederile art. 17 alin. (4) teza a 11-a C. muncii, cât şi legea specială permit şi chiar prevăd o asemenea modificare, în situaţia în care aceasta rezultă din lege.
Această posibilitate rezultă potrivit alin. (5) al art. 1 din O.U.G. nr. 1/2010, în confonnitate cu care „cuantumul individual al drepturilor salariate, inclusiv al sporurilor prevăzute la alin. (4), se stabileşte de conducătorul instituţiei sau autorităţii publice, astfel încât să se asigure încadrarea în cheltuielile de personal aprobate, cu avizul ordonatorului principal de credite”.
In acest context, susţinerea reclamantului, în sensul că potrivit acestui text, respectiv art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 1/2010, modificarea contractului de muncă ar fi trebuit să urmeze procedura impusă de Codul muncii şi de legea specială, respectiv această modificare presupunea obţinerea acordului său, nu poate fi reţinută de instanţă, întrucât, aşa cum s-a arătat, modificarea intervine în acest caz de drept, ope legis, iar angajatorul nu are nicio libertate de apreciere asupra aplicării legii în sensul modificării de drept a contractului, întrucât modificarea nu intervine prin voinţa sa, nefiind o modificare din iniţiativa angajatorului, astfel încât, în cazul modificării prin efectul legii, respectiv în aplicarea unor prevederi legale ce nu au caracter dispozitiv, părţile nu beneficiază de o asemenea libertate de apreciere (dacă un contract de muncă modificat prin efectul legii poate fi menţinut în forma anterioară prin voinţa angajatorului sau a părţilor).
O astfel de interpretare nu poate fi reţinută de instanţă câtă vreme modificarea de drept a contractului individual de muncă nu este lăsată de legiuitor la voinţa părţilor, ci este reglementată tocmai în vederea ocrotirii unor interese generale, ale societăţii sau ale anumitor categorii
de persoane, iar angajatorul, prin emiterea ordinului într-un asemenea caz, nu modifică din iniţiativa sa contractul individual de muncă al salariatului, ci doar asigură aplicarea modificărilor contractului de muncă al salariatului, astfel cum acestea au fost impuse de legiuitor.
Aşa cum s-a arătat, angajatorul nu are libertatea de a aprecia asupra necesităţii şi oportunităţii menţinerii drepturilor salariale negociate individual cu persoana salariată care se găseşte în ipoteza de a deveni prin efectul legii salariat de la bugetul de stat şi continuarea plăţii drepturilor salariale negociate individual, întrucât nu poate adopta o altă conduită decât cea prevăzută de lege, modificarea contractului individual de muncă sub aspectul asimilării funcţiei şi salariului cu funcţiile corespunzătoare prevăzute în legislaţia de salarizare aplicabilă personalului din instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, potrivit legii, nefîind o opţiune a angajatorului, ci, în contextul legislativ analizat, o obligaţie legală.
Prin urmare, în condiţiile în care modificarea de drept a raporturilor de muncă ale reclamantului cu pârâta a operat prin efectul legii, ope legis, ca urmare a modificării cadrului legislativ şi încetării aplicării prevederilor contractuale, întrucât contravin normelor juridice ce reglementează activitatea intimatei şi salarizarea personalului acesteia, inclusiv a reclamantului, susţinerile acestuia privind pretinse încălcări ale Codului muncii cu referire la modificarea unilaterală a contractului de muncă fară să-i fi fost respectat dreptul la informare prevăzut la art. 17 alin. (1) C. muncii [angajatorul, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (1) C. muncii, care statuează că, „anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice”] sau la încălcarea prevederilor art. 41-48 C. muncii, ce ţin strict de instituţia modificării contractului individual de muncă ce reprezintă cadrul general, aplicabil în situaţia contractelor de muncă negociate individual inclusiv sub aspectul cuantumului drepturilor salariale, sunt lipsite de temei legal.
De altfel, obligaţia de informare a salariatului nici nu poate fi considerată încălcată, câtă vreme modificarea rezultă ca posibilă din lege, iar legea era în vigoare şi publicată la data operării modificării, atât obligativitatea modificării, cât şi elementele contractuale supuse modificării fiind cunoscute de salariaţi.
Astfel, sub aspectul previzibilităţii modificărilor contractuale, lipsa „informării” în aceste condiţii nu conduce eo ipso la încălcarea
obligaţiei de informare, întrucât, prin asigurarea publicării actelor normative modificatoare în Monitorul Oficial, salariaţii instituţiilor supuse reorganizării au avut posibilitatea cunoaşterii elementelor contractuale ce urmau a fi modificate, cât şi metoda aplicată, respectiv reîncadrarea pe funcţiile corespunzătoare prevăzute în legislaţia de salarizare aplicabilă personalului din instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat.
Astfel, după cum s-a arătat, în conformitate cu art. 41 C. muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor şi, numai prin excepţie, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 53/2003 (art. 42 şi urm.). însă, în temeiul art. 295 alin. (2) C. muncii şi al rolului de drept comun al ramurii dreptului civil, contractului individual de muncă îi sunt aplicabile şi prevederile art. 969 alin. (2) C. civ. 1864, potrivit căruia convenţiile se pot revoca „din cauze autorizate de lege”. Deci, orice contract, chiar şi cel de muncă, poate fi desfiinţat din cauze autorizate de lege (deci prin lege ori în baza legii), iar dacă poate fi invalidat în astfel de condiţii, poate fi şi modificat în temeiul legii şi în afara voinţei părţilor contractante.
Este exact situatia din cauza de fată, modificarea contractului individual de muncă al recurentului-contestator impunându-se în mod necesar şi obligatoriu în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 329/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010.
Nu poate fi acceptată ipoteza că un contract individual de muncă al unei persoane încadrate într-o instituţie finanţată de la bugetul de stat poate rămâne neschimbat în contextul adoptării unor acte normative cu putere de lege care impun modificarea elementelor sale esenţiale (de exemplu, salariul), căci ar însemna să se ajungă la negarea principiului fundamental al supremaţiei legii sau al legalităţii, la care fac referire prevederile art. 1 alin. (4) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. Această concluzie decurge în mod logic din interpretarea dispoziţiilor art. 38 C. muncii – temeiul aşa-numitei teorii a „respectării drepturilor câştigate”. Potrivit acestui text, „orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”. Deci, tranzacţiile ori, într-o altă exprimare, convenţiile ce tind la limitarea sau stingerea drepturilor salariaţilor, sunt nule. Per a contrar io, prin lege se poate ajunge la o astfel de situaţie, mai ales în cazul personalului salarizat de la bugetul de stat, fară a se putea spune că s-a adus atingere unor drepturi deja câştigate.
Nu se poate nega faptul că art. 41 alin. (5) din Constituţie garantează caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă. Articolul 969 alin. (1) C. civ. 1864 are o exprimare cu mult mai plastică şi mai adecvată în a sublinia caracterul obligatoriu al oricărui contract: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Garanţia prevăzută de art. 41 alin. (5) din Constituţie şi forţa obligatorie a contractului colectiv de muncă vizează însă doar părţile contractante, neputând fi invocată pentru a paraliza efectele unei legi prin care se tinde la modificarea conţinutului contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia. Puterea legislativă, ca expresie a voinţei suverane a poporului – cu acest înţeles a se vedea şi art. 61 alin. (1) din Constituţie – este îndreptăţită să adopte acte normative ce pot avea ca efect modificarea sau chiar stingerea unor convenţii colective de muncă.
Mai mult, Legea nr. 329/2009 a fost supusă controlului de constituţionalitate, obiecţia (excepţia) în acest sens fiind respinsă prin Decizia nr. 1414/04.11.2009 a , publicată în Monitorul Oficial nr. 796/23.11.2009, Partea I. Pe cale de consecinţă şi ţinând seama că Legea nr. 329/2009 şi O.U.G. nr. 1/2010 nu pot fi disociate, aflându-se într-o strânsă conexiune, orice afirmaţii în legătură cu aspecte de neconstituţionalitate ale acestor acte normative sunt neavenite şi neîntemeiate.
In ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că prin emiterea ordinului contestat şi diminuarea salariului său s-ar încălca prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea apreciază că, deşi potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Mureşan c. României), salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol, în cauza de faţă reducerea cuantumului salariului recurentului nu poate fi echivalentă practic cu o a cărei utilitate publică nu este justificată de legiuitor.
Astfel, Curtea Constituţională, în deciziile pronunţate, reţine că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport de prestată de angajat în baza unor raporturi de muncă şi întrucât dreptul la salariu este corolar unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, iar această măsură nu se poate realiza decât în condiţiile strict şi limitative prevăzute de art. 53 din Constituţia României. Tot Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cuantumului salariului/
indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută de Legea nr. 329/2009 şi de O.U.G. nr. 1/2010 şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, soluţie legislativă care a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident, arată aceeaşi Curte, că apărarea securităţii naţionale nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică şi, pe cale de consecinţă, nu numai existenţa unei situaţii cu caracter militar atrage aplicabilitatea noţiunii „securitatea naţională” din textul art. 53 din Constituţie, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului, prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, contractele de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor. Conform art. 968 C. civ. 1864, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Rezultă deci că prin modificarea cadrului legislativ s-a modificat implicit şi ordinea publică, astfel că orice prevederi contrare sunt lipsite de efecte juridice.
Nu trebuie neglijat că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale
în domeniul stabilirii salariilor. In jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărârea din 08.12.2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărârea din 19.12.1989, par. 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu (.Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12.10. 2004, par. 39), salariatul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
Raportat la cele sus-menţionate, analizând realităţile economice actuale, nu se poate susţine că un salariu redus în sumă de 3.461 de lei este atât de mic, încât să se poată aprecia că „nu există salariu”,
respectiv că salariaţii A.V.A.S. şi-ar fi pierdut dreptul la salariu însuşi, garantat de art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
Este evident că, prin reducerea salariilor angajaţilor A.V.A.S., reducere salarială prevăzută de Legea nr. 329/2009 şi de O.U.G. nr. 1/2010, justificată de raţiuni de politică bugetară, nu a avut loc o încălcare a art. 1 a Protocolului 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, ce garantează dreptul la salariu, şi nu la un anumit
cuantum al lui. In acest sens, practica C.E.D.O. a fost constantă, recunoscând statelor membre o largă marjă de apreciere în stabilirea propriilor politici în materie de salarizare, şi această marjă, aşa cum s-a mai arătat, este cu atât mai mare cu cât necesitatea intervenţiei statului decurge din consecinţe pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, menţinând sentinţa atacată ca legală, fiind pronunţată cu interpretarea corectă normelor de drept incidente în cauză.
