Natura juridică a dreptului de plată a unor dobânzi aferente sumelor reprezentând drepturi salariale restante, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, şi condiţiile termenului de prescripţie extinctivă


Drepturile salariale au ca izvor contractul, iar prejudiciile în legătură cu executarea lor sunt de natură contractuală şi nu delictuală, aceeaşi natură având-o şi dobânzile aferente acestor sume ca urmare a caracterului lor accesoriu.

Plata drepturile salariale restante ale personalului din justiţie, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, a fost eşalonată prin acte normative, astfel că pentru sumele ce urmează a fi plătite în viitor creanţele nu sunt exigibile fiind afectate de un termen de suspendare legală până la împlinirea căruia creditorii nu pot solicita plata şi nici dobânzi, acestea de pe urmă urmând să curgă numai de la momentul scadenţei.

(Decizia civilă nr.2138 din 08 mai 2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.07.2012, reclamantele C.E., C.A. şi Z.M. au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul V., pentru a fi obligaţi la plata dobânzilor legale pentru perioada 23 mai 2009- 21 mai 2012 şi pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale, conform următoarelor sentinţe: sentinţa civilă nr. 311/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4001/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.428/21.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.323/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4002/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.437/27.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.360/18.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4850/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.441/27.05.2008 a Curţii de Apel P.

În motivare reclamantele au arătat că potrivit hotărârilor judecătoreşti menţionate, pârâţii au fost obligaţi să le plătească drepturi salariale reprezentând spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică (50%), spor de confidenţialitate (15%) şi alte sporuri şi că fiecare dintre ele a primit de la pârâţi sume reprezentând 1,5% din datorie.

Prin adoptarea Legii nr.113/2010 de aprobare a OUG nr.71/2009 şi reeşalonarea plăţii titlurilor executorii până în anul 2016, s-a ajuns la o situaţie prejudiciabilă pentru ele. Hotărârile judecătoreşti irevocabile vor fi puse în după 8 ani, ceea ce depăşeşte cu mult exigenţele de rezonabilitate pe care le reclamă garanţiile instituite prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional.

Imposibilitatea de a obţine executarea acestor hotărâri judecătoreşti într-un termen rezonabil, constituie şi o ingerinţă a dreptului de proprietate. Prin executarea creanţelor stabilite pe cale judiciară s-a adus atingere dreptului lor la un proces echitabil, care, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cuprinde şi executarea hotărârii judecătoreşti, indiferent de instanţa care o pronunţă, deoarece dacă ordinea juridică internă a unui stat, nu permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, drepturi de acces la justiţie ar fi iluzoriu.

Conform dispoziţiilor art.1516 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar potrivit art.1531 din acelaşi cod, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectivă suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit, beneficiu care în această situaţie îl constituie dobânda legală.

În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă şi până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

Pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde şi alte daune ce au caracter compensatoriu şi care sunt menite să acopere prejudiciul efectiv cauzat prin executarea creanţei, datorită inflaţiei, după ce a ajuns la scadenţă. Chiar dacă reeşalonarea plăţii sumelor stabilite prin titlu executoriu poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condiţiile în care această măsură este dublată de suspendarea de drept a executării silite şi depăşeşte o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, acesta nu mai răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi menţinerea unui just echilibru al intereselor în discuţie.

Prin amânarea plăţii sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, le este afectat dreptul lor de proprietate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1489, art. 1516, art. 1531 şi art. 1535 din Codul civil.

Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. a formulat întâmpinare, invocând în primul rând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată şi prevederile art.137 din Codul de procedură civilă, art.2512 alin.1 şi 2503 alin.1 din .

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor ca neîntemeiată, întrucât în mod greşit acestea consideră a fi refuz de executare a titlurilor executorii din partea debitorilor, având în vedere dispoziţiile din OUG nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Pârâtul mai consideră acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată şi pentru faptul că în prezenta cauză nu există nici o convenţie între reclamante şi pârâţi cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispoziţiile privind dobânda legală nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţă.

În fine, pârâtul a susţinut că reclamantele nu au dovedit că ar fi întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv: săvârşirea unei fapte ilicite, dovedirea unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate şi vinovăţia.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.115-118 Cod de procedură civilă.

De asemenea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de data introducerii cererii şi de data naşterii dreptului la acţiune, care coincide cu momentul formulării cererilor de chemare în judecată anterioare, finalizate prin sentinţele civile la care se face referire, pronunţate în anul 2008. În acest sens s-au invocat dispoziţiile art.2500 alin. 1 Cod civil, coroborate cu cele ale art. 2517 şi art. 2523 din acelaşi act normativ.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii privind plata dobânzilor legale, întrucât nu există nici o convenţie între reclamante şi pârâţi cu privire la acordarea unor dobânzi, indicele de inflaţie acoperă prejudiciul patrimonial încercat de reclamante şi nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

La data de 10 ianuarie 2013, reclamantele şi-au precizat acţiunea sub aspectul perioadei pentru care înţeleg să solicite plata dobânzilor pentru sumele datorate, şi anume din 19 iulie 2009 şi nu din 23 mai 2009, cum dintr-o eroare de redactare au trecut în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr.178 din data de 12 februarie 2013, Tribunalul V. a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat pe pârâţii Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. şi Parchetul de pe Lângă Tribunalul V., în solidar, la plata către reclamante a dobânzilor legale, începând cu data de 19 iulie 2009 şi până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, aferente sumelor datorate conform următoarelor hotărâri judecătoreşti: sentinţa civilă nr.311/07.04.2008, sentinţa civilă nr.323/07.04.2008, sentinţa civilă nr.360/18.04.2008.

A fost respinsă excepţia prescripţiei ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi în cuprinsul întâmpinărilor, faţă de precizarea acţiunii de către reclamante, instanţa a respins-o ca rămasă fără obiect, avându-se în vedere că se solicită obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale începând cu data de 19 iulie 2009, deci cu trei ani anterior datei introducerii acţiunii, şi anume 19 iulie 2012.

Cu privire la plata dobânzii legale pentru sumele datorate de pârâţi, prevăzute de restul hotărârilor judecătoreşti invocate, instanţa a reţinut că prin mai multe hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr.312/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V. în dosarul nr.4004/90/2007, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor prin decizia nr.438/R-CM/27 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.4004/90/2007; sentinţa civilă nr.324/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4003/90/2007, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor prin decizia nr.475/R-CM/10 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.4003/90/2007; sentinţa civilă nr.329/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V. în dosarul nr.4392/90/2007, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor prin decizia nr.476/R-CM/10 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.4392/90/2007; sentinţa civilă nr.226/F-CM/26.11.2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.1535/90/2008, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.400/R-CM/03 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.94/46/2009), pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamante a unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale.

O parte din aceste drepturi a fost achitată, astfel cum menţionează chiar reclamantele. Pentru sumele de bani neachitate din hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, reclamantele sunt îndreptăţite să primească de la pârâţi şi dobânda legală solicitată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, îndreptăţirea reclamantelor de a primi şi dobânda legală este prevăzută atât de legea generală (art.1088 din Codul civil de la 1864 – „La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”, ale cărui dispoziţii au fost preluate în mod asemănător de art.1535 din Noul – „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”), cât şi de legea specială aplicabilă în cauză, fiind vorba de drepturi salariale (art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, potrivit căruia: „Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.”)

Nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege (O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar).

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate anterior, dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi de existenţa sau nu a culpei debitorului (existenţa unei ordonanţe de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea reclamantelor la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligaţiei), indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părţi (chiar şi dispoziţiile art.1535 din Noul Cod civil fac referire numai la cuantumul stabilit de părţi prin contract, fără a fi necesară încheierea unei convenţii nici măcar pentru determinarea acestuia; în lipsa unei convenţii cu privire la cuantum, acesta se determină potrivit dispoziţiilor legale; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens), indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal; existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată de dispoziţiile legale menţionate anterior).

În al doilea rând, actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală sunt două noţiuni distincte, care nu se suprapun, ele fiind menite să asigure despăgubiri pentru prejudicii total diferite.

Actualizarea cu indicele de inflaţie are rolul de a reîntregi valoarea reală a sumei datorate şi de a repara prejudiciul suferit de creditor ca urmare a devalorizării monedei naţionale. În cazul răspunderii civile, indiferent dacă este contractuală, ca în prezenta cauză (iar nu delictuală, aşa cum a invocat pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.), sau delictuală, actualizarea cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul efectiv (damnum emergens).

Dobânda legală se acordă pentru a compensa foloasele nerealizate de creditor din cauza neexecutării la timp a obligaţiei de către debitor (lucrum cessans).

De altfel, dispoziţiile O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar întăresc această distincţie, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare.

În prezenta cauză, reclamantele sunt îndreptăţite, în mod evident, la cuantumul dobânzii penalizatoare calculate, după intrarea în vigoare a O.G. nr.13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare care este definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Până la data de 01 septembrie 2011, când a intrat în vigoare O.G. nr.13/2011, dobânda legală urmează a fi calculată potrivit dispoziţiilor O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, care nu făcea această distincţie şi care reglementa numai dobânda penalizatoare, iar nu şi pe cea remuneratorie.

Având în vedere toate aceste motive şi dispoziţii legale, instanţa a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâţii la plata către reclamante a dobânzilor legale, începând cu data de 10 iulie 2009 şi până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, aferente sumelor datorate conform următoarelor hotărâri judecătoreşti: sentinţa civilă nr.311/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4001/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.428/21.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.323/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4002/90/2007, irevocabilă prin decizia nr. 437/27.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.360/18.04.2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.4850/90/2007, irevocabilă prin decizia nr. 441/27.05.2008 a Curţii de Apel P.

Împotriva sentinţei civile nr.178 din data de 12 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul V., au formulat în termen recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.

Prin recursul comun formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul V., întemeiat în drept pe disp. art.304 pct.7, 9 şi 3041Cod procedură civilă, s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în esenţă, următoarele:

– excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia admisă în raport de datele formulării acţiunilor soluţionate prin sentinţele menţionate în dispozitivul sentinţei recurate, astfel că acţiunea trebuia respinsă;

– acţiunea reclamantelor trebuia respinsă şi pe fond, pentru că nu pot fi aplicate două metode de actualizare ale aceluiaşi prejudiciu, întrucât s-ar ajunge la cumulul ratei inflaţiei cu dobânda legală, ceea ce ar echivala cu îmbogăţirea fără justă cauză.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Prin recursul său, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J a criticat sentinţa pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4, 9 şi 3041Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

– hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea dispoziţiilor art.159 pct.4 Cod procedură civilă, fiind vorba de o cerere ce vizează repararea prejudiciului în sensul art.1531 Cod civil, prin acordarea de dobânzi legale ce decurg din neexecutarea unei creanţe, astfel că instanţa competentă este instanţa de drept comun, respectiv Judecătoria Piteşti;

– hotărârea este nelegală pentru că termenul de prescripţie era împlinit, astfel că acţiunea trebuia respinsă ca prescrisă, urmare a admiterii prescripţiei invocate, deoarece dreptul intimatelor-reclamante la acţiune s-a născut la data obţinerii titlurilor executorii, respectiv în luna aprilie 2008, şi de atunci până la înregistrarea acţiunii s-a împlinit termenul de prescripţie;

– hotărârea este nelegală pentru că, pe fond, acţiunea trebuia respinsă, instanţa de fond făcând referire la dispoziţii legale ce se referă la obligaţii comerciale, deşi acţiunea se întemeiază pe dreptul comun, astfel că prejudiciul trebuia dovedit şi nu prezumat;

– hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii pentru că, deşi se recunoaşte existenţa unor acte normative de eşalonare în procedura de executare a titlurilor care au ca obiect drepturi salariale, instanţa reţine că nu există argumente logico-juridice pentru înlăturarea dreptului intimatelor-reclamante de a primi şi dobânda legală pentru neplata datoriei scadente;

– instanţa nu a analizat cadrul legal incident în materia executării titlurilor care au ca obiect drepturi salariale, cadru legal menţionat în motivele de recurs, şi nici data scadenţei obligaţiei de plată, cumulul penalităţilor cu executarea în natură şi condiţiile de existenţă ale răspunderii delictuale.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi respingerea pe fond a acţiunii.

Examinând criticile formulate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în cele două recursuri se constată că sunt întemeiate, iar recursurile sunt fondate.

Având în vedere că prin cele două recursuri se formulează, în esenţă, aceleaşi critici, urmează ca acestea să fie analizate împreună.

Criticile din cele două recursuri privind împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani sunt nefondate, având în vedere că naşterea dreptului la acţiune al reclamantelor, pentru obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a sumelor cuprinse în titlurile executorii invocate, respectiv hotărâri judecătoreşti pronunţate în anul 2008, curge de la data împlinirii termenului de scadenţă a plăţii acelor drepturi, termen ce nu a fost împlinit în cauza de faţă.

Critica din recursul pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. privind necompetenţa tribunalului de a soluţiona o cauză de competenţa instanţei de drept comun, respectiv judecătoria, este nefondată faţă de disp. art.159 al.2 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, potrivit cărora necompetenţa materială de ordine publică poate fi invocată la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de faţă.

Criticile din cele două recursuri privind neanalizarea condiţiilor obligării pârâţilor la plata despăgubirilor legale până la achitarea integrală a sumelor datorate reclamantelor cu titlu de drepturi salariale, aferente titlurilor executorii invocate, sunt fondate pentru că instanţa de fond nu a analizat dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi data scadenţei obligaţiilor de plată.

În primul rând, trebuie reţinut că, în cauză, este vorba de o răspundere contractuală a pârâţilor pentru neplata la termen a drepturilor salariale restante şi nu de o răspundere delictuală.

În al doilea rând, trebuie reţinut că, potrivit disp. art.1 al.1 din O.U.G. nr.71/2009, aprobată prin Legea nr.230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după o procedură de executare care se întinde pe parcursul anilor 2012-2016, menţionată în textul de lege susmenţionat.

Ca atare, termenul până la care pârâţii trebuie să execute dispoziţiile titlurilor executorii invocate de reclamante este data de 31.12.2016.

Mai trebuie reţinut că, în parte, aceste titluri executorii au fost executate, respectiv pentru anul 2012 şi pentru perioada corespunzătoare a anului 2013, iar pentru perioada rămasă din anul 2013 şi pentru anii 2014-2016, creanţa intimatelor-reclamante nu este exigibilă, fiind afectată de un termen de suspendare, stabilit pe cale legală.

Faţă de aceste considerente este evident că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii contractuale pentru neexecutarea creanţei, sentinţa fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, astfel că motivele de recurs prevăzute de disp. art.304 pct.9 şi 3041Cod procedură civilă sunt fondate.

Motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art.304 pct.4 şi 7 Cod procedură civilă sunt nefondate pentru că în cauză nu se poate reţine că instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti, iar hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină.

Aşa fiind, pentru toate argumentele expuse mai sus, conform dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, se vor admite recursurile şi se va modifica sentinţa, în sensul că pe fond se va respinge acţiunea.