În motivare, a arătat că, începând cu 17.06.2005, pârâta a avut calitatea de gestionară la un punct de lucru al societăţii din Iaşi, fiind încadrată cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
A mai susţinut reclamanta că, în cursul lunii decembrie 2005, gestiunea pârâtei a fost inventariată, constatându-se o lipsă de 201,18 RON, iar ulterior, aceasta ar fi vândut ţesături, fără a elibera bon de casă, situaţie pe care a şi confirmat-o în declaraţia dată pe 19.01.2006.
De asemenea, s-a argumentat că, pe 20.01.2006, cu ocazia unei noi inventarieri, s-a constatat o lipsă în gestiune de 8564,33 RON, lipsă recunoscută de pârâtă în declaraţia dată pe 20.01.2006, prin care era de acord să suporte diferenţa depistată la inventar. Ulterior însă, pârâta şi-a schimbat poziţia, în sensul că a refuzat să achite lipsa constatată la inventar şi nu a dat curs notificării trimisă de societate pe 10.02.2006.
Societatea a arătat că a formulat şi o plângere penală împotriva pârâtei pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 Cod penal, aflată în curs de soluţionare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 270, 283 din Legea 53/2003 şi art. 274 Cod procedură civilă.
În dovedirea susţinerilor sale a depus în copie la dosar, contractul individual de muncă al pârâtei, procesul verbal de inventariere din 20.02.2006, declaraţia pârâtei din 19.01.2006, declaraţiei pârâtei din 20.01.2006.
Prin sentinţa civilă 1151/30.07.2008, Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, în baza art. 284 din Legea 53/2003.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 22.09.2008 sub nr. 4049/40/2008.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, iar pe calea cererii reconvenţionale a solicitat obligarea reclamantei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2006 – 18.01.2006, în cuantum de 220 RON şi a cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat că situaţia de fapt prezentată de reclamantă în motivarea acţiunii nu corespunde realităţii, în sensul că, deşi a avut calitatea de vânzător –gestionar la magazinul din Iaşi, nu ar fi răspunzătoare de lipsa constatată la inventarul din 20.01.2006.
A mai susţinut pârâta că, în toată perioada în care a lucrat la societate, au existat doi vânzători gestionari pentru magazinul din Iaşi, respectiv A.C. şi A.M., în perioada iunie 2005 – decembrie 2005, după care, în locul numitei A. M., a fost angajată G. T.
De asemenea, a arătat că ar fi fost obligată de administratorul societăţii să dea declaraţii, în sensul că a efectuat vânzări fără a le înregistra şi şi-a însuşit contravaloarea acestora.
Pârâta a criticat modul în care s-a făcut inventarierea gestiunii, respectiv metrarea incorectă, înscrierea în listele de inventariere a unor dimensiuni mai mici cu 5-10 cm la textile, comunicarea cu întârziere a diferenţei constatate la inventar, aspecte care au determinat-o să refuze semnarea procesului verbal de valorificare a inventarului.
Totodată, pârâta a confirmat că textilele au fost primite şi aranjate în rafturi, fără ca preluarea în gestiune să se facă prin metrarea efectivă a valurilor de material, ci doar prin confruntarea avizelor de însoţire a mărfii cu datele înscrise pe etichete, şi că, ulterior, ar fi constatat că nu corespunde lungimea de pe etichetă cu lungimea efectivă a materialului.
A mai argumentat pârâta că şi plângerea penală formulată de societate împotriva sa a fost soluţionată prin rezoluţia din 04.09.2008, în sensul scoaterii de sub urmărire penală, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 Cod penal, aspecte care apreciază că ar trebui avute în vedere de instanţă la soluţionarea pricinii.
În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii patrimoniale ale angajatului, prevăzute de art. 270 din Legea 53/2003, a susţinut că, în cazul său, nu ar fi întrunite cumulativ aceste condiţii, astfel încât, cererea reclamantei este neîntemeiată.
Prima instanţă a admis proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă, iar ulterior, la solicitarea pârâtei, instanţa a dispus întocmirea unui nou raport de expertiză de către alt expert, în condiţiile art. 212 alin. 2 Cod procedură civilă.
Prin sentinţa nr. 1693 din 4 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Botoşani – secţia civilă – s-a admis, în parte, acţiunea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4282,165 lei cu titlu de daune, precum şi suma de 1440 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă împotriva reclamantei pârâte şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta pârâtă să plătească pârâtei reclamante suma netă de 182 lei reprezentând drepturi salariale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâta a avut calitatea de angajată la S.C. M… S.R.L., desfăşurându-şi activitatea în baza unui contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată ca gestionar – vânzător la magazinul societăţii din Iaşi.
Raporturile de muncă dintre pârâtă şi reclamantă au încetat prin demisie la 28.02.2006, potrivit deciziei nr. 1011/28.02.2006.
La 20.01.2006, gestiunea magazinului din Iaşi, condusă de pârâtă împreună cu G.T., a fost inventariată, listele de inventar depuse la dosar fiind semnate de ambele gestionare şi de membrii comisiei de inventariere.
După finalizarea inventarului, pârâta a dat o declaraţie, în care a consemnat că „toate mărfurile aflate în gestiunea magazinului C… au fost măsurate şi numărate în faţa mea. Preţurile trecute în listele de inventar sunt cele care se găsesc pe etichete, aşa cum au fost recepţionate la intrarea în gestiune”.
Anterior inventarului, A.C. a recunoscut, conform declaraţiei depuse la dosar, că şi-a însuşit bani din încasările magazinului, nu a eliberat bon de casă şi că „în urma inventarului care se va efectua astăzi, 20.01.2006, sunt de acord să suport lipsurile”.
Ulterior, la 10.02.2006, a fost întocmit procesul verbal de valorificare a inventarului, în care s-a evidenţiat o lipsă în gestiune de 8564, 33 lei, stabilită ca diferenţă între scripticul din evidenţa contabilă şi fapticul din cadrul punctului de lucru din Iaşi.
Societatea a emis iniţial o decizie de imputare, prin care a imputat pârâtei lipsa constatată la inventarul din 20.01.2006 şi apoi s-a adresat instanţei cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 270 din Legea 53/2003 şi aceasta întrucât Legea 10/1972, care prevedea posibilitatea recuperării de către angajatori a prejudiciilor produse de angajaţi prin emiterea deciziilor de imputare sau luarea angajamentelor de plată, a fost abrogată expres prin Legea nr. 53/2003.
Prima expertiză administrată în cauză, la cererea reclamantei, a evidenţiat faptul că pârâta a luat în primire gestiunea la 17.06.2005, pe baza avizelor de însoţire a mărfurilor, gestiunea fiind nou înfiinţată, iar la inventarul din 20.01.2006 a rezultat o lipsă în gestiune de 8564,33 lei, sumă care a fost înregistrată în contul debitori, astfel încât, prejudiciul este cert.
De asemenea, a arătat că, la efectuarea inventarului, au fost respectate dispoziţiile Ordinului Ministrului Finanţelor 1753/2004, conchizând că vinovată de producerea prejudiciului este pârâta.
Cea de a doua expertiză efectuată a evidenţiat că magazinul din Iaşi, aparţinând societăţii reclamante, a avut ca angajate 3 gestionare, respectiv A.C., A.M. şi G.T. Aprovizionarea cu marfă se făcea săptămânal de administratorul societăţii, valurile de stofe şi pânzeturi nefiind metrate. Stofele de la furnizori veneau iniţial la magazinul din Botoşani, unde erau desfăcute şi împărţite pentru cele 3 magazine din Suceava, Iaşi şi Botoşani.
Ca urmare a sesizărilor făcute de gestionare cu privire la diferenţele constatate în minus la metraj, administratorul a dispus ca aceste diferenţe să fie scăzute din gestiunea magazinului din Iaşi, sens în care a şi întocmit avize de însoţire a mărfii cu menţiunea „diferenţe recepţie”, suma totală scăzută fiind de 2133 lei.
Expertul a apreciat că pârâta nu se face vinovată de diferenţa constatată la inventar, motivat de faptul că „ambele gestionare au primit marfa în magazin, fără a se efectua o măsurătoare a valurilor de stofe şi pânzeturi, luându-se de bază cantităţile menţionate pe avizele de însoţire a mărfii şi pe etichete.”
A mai consemnat expertul şi că, la efectuarea inventarierii, nu au fost respectate prevederile O.M.F. 1753/2004 de către administratorul societăţii, în sensul că, cele două inventare au fost valorificate cu întârziere, iar lipsa constatată la inventarul din 20.01.2006 a fost reţinută doar în sarcina pârâtei, deşi aceasta avea gestiune comună cu G.T.
Prima instanţa a reţinut că, potrivit art. 4 din H.C.M. 2230/69 „predarea – primirea gestiunii se face prin inventarierea totală a bunurilor din gestiune, întocmindu-se un proces verbal, ce se semnează de gestionarul care predă şi gestionarul care primeşte gestiunea. În cazul în care nu se efectuează inventarierea şi nu se întocmeşte proces verbal, gestionarii sunt obligaţi să refuze predarea – primirea gestiunii.”
De asemenea, în art. 5 alin. 1 din acelaşi act normativ se prevede că „gestionarul este obligat ca, la primirea bunurilor, să controleze dacă acestea corespund datelor înscrise în actele însoţitoare, să identifice viciile aparente şi să semneze de primirea bunurilor”.
Aşadar, atât la preluarea iniţială a gestiunii, la primirea mărfurilor, cât şi pe parcursul desfăşurării activităţii, conchide prima instanţă, pârâta avea obligaţia legală de a prelua, recepţiona şi inventaria toate bunurile, prin metrarea efectivă a acestora, în virtutea calităţii sale de gestionară.
A reţinut prima instanţă că pârâta nu se poate apăra, invocând, în apărare, propria culpă, întrucât O.M.F. 1753/2003 prevede expres, în art. 16, că „stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, măsurare.”
Deci, chiar dacă după valorificarea inventarului pârâta a refuzat să semneze procesul verbal în care era consemnată lipsa, declaraţia dată la sfârşitul inventarului confirmă că nu are obiecţiuni asupra modului de efectuare a inventarului, bunurile din gestiune fiind inventariate în prezenţa sa, prin numărare şi măsurare.
Reţinând dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 22/1969 raportate la situaţia de fapt conturată de aspectul că pârâta a acceptat să efectueze acte de gestiune fără ca la angajare să preia gestiunea pe bază de inventariere efectivă, atitudine imputabilă pârâtei, prima instanţă a conchis că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului reţinut în sarcina pârâtei, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 27 (2) din Legea 22/1969 şi funcţie de timpul efectiv lucrat de pârâta A. C. şi gestionara G. T., în condiţiile în care acestea aveau acelaşi câştig salarial lunar a stabilit că paguba concretă de care se face vinovată A. C. este de 4282,65 lei.
Cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă A.C., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă S.C. M… S.R.L. a fost admisă de prima instanţă, motivat de următoarele:
Potrivit art. 163 (1) din Legea 53/2003 „ plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.”
De asemenea, legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul art. 164 (2) din Codul muncii că „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.
Reţinând că din statul de plată depus la dosarul cauzei rezultă că în luna ianuarie 2006, restul de plată în cuantum de 182 lei net nu a fost încasat de către pârâtă, ci i-a fost eliberată chitanţa nr. 5468530/28.02.2006, banii intrând în contul societăţii fără acordul pârâtei reclamante şi fără a exista o hotărâre judecătorească în acest sens, prima instanţă a conchis că pretenţiile pârâtei-reclamante sunt întemeiate.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta, în motivarea căruia a arătat următoarele:
– Greşit prima instanţă a refuzat administrarea în cauză a unor probe utile şi pertinente, respectiv copii de pe declaraţiile cogestionarelor A. M. şi G.T., aflate la dosarul 2607/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.
– Greşit s-a acordat valoare probantă expertizei efectuate de expert N. G., care este nulă, excepţie invocată potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. 3 Cod procedură civilă, în faţa instanţei de fond. Astfel, având în vedere că expertul trebuia să verifice “documentele înregistrate în contabilitatea societăţii” şi care se găseau la sediul reclamantei, se impunea convocarea pârâtei, prin scrisoare recomandată, lucru pe care expertul nu l-a făcut.
De asemenea, deşi pârâta a solicitat participarea unui expert parte, conform art. 18 din O.G. nr. 2/2000 raportat la dispoziţiile art. 201 alin. 5 Cod procedură civilă, nelegal prima instanţă a respins această solicitare.
De altfel, precizează pârâta recurentă expertiza efectuată de expert N.G. are un caracter vădit părtinitor, încălcând principiul permanenţei metodelor şi ignorând rapoartele de gestiune despre care se recunoaşte de administratorul societăţii reclamante că au fost modificate unilateral. De asemenea, incorectitudinea lucrării de expertiză a determinat prima instanţă să dispună efectuarea unei expertize “contrarii”, de care, însă, nu s-a ţinut cont.
– Au fost ignorate în soluţionarea cauzei înscrisurile aflate la dosar, respectiv declaraţia olografă a pârâtei din data de 19.01.2006, răspunsul formulat de administratorul societăţii reclamante la întâmpinarea pârâtei şi răspunsurile la interogatoriu, rapoartele de gestiune periodică în copii şi contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 1952 din 20.09.2005, precum şi constatarea procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi.
– Prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt greşită şi a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, pentru a se reţine existenţa răspunderii patrimoniale a pârâtei trebuia dovedită existenţa unui prejudiciu, care să fie real şi cert.
Ori, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită, cele două expertize efectuate în cauză nedovedind certitudinea existenţei unui prejudiciu.
Precizează pârâta recurentă că intrarea în gestiune a mărfurilor s-a făcut fără metrarea efectivă a textilelor, ci doar scriptic şi nu s-a ţinut cont în stabilirea prejudiciului de ultimul inventar din decembrie 2005.
Subliniază pârâta recurentă că eventuala culpă a gestionarei constând în primirea mărfurilor doar pe bază de etichetă, fără metrare efectivă, nu atrage după sine considerarea ca dovedit a caracterului cert al prejudiciului.
Concluzionează că această pagubă nu există în realitate şi că materialele stabilite ca diferenţe nu au ajuns în realitate niciodată la punctual de lucru de la Iaşi decât scriptic.
Prin decizia nr. 811/02.06.2010 a Curţii de Apel Suceava – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. 4049/40/2008, s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a casat în parte sentinţa civilă nr. 1693 din 4.12.2009 a Tribunalului Botoşani în sensul că, menţinând dispoziţia privind admiterea cererii reconvenţionale, s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii principale şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Angajarea răspunderii patrimoniale este condiţionată de existenţa unui prejudiciu. Prejudiciu este definit ca fiind o diminuare a patrimoniului unei persoane ca efect al săvârşirii unei fapte ilicite.
Prejudiciul, în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului, trebuie să fie real – deoarece salariatul răspunde pentru valorile efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului nu şi pentru valorile stabilite ca pierdere numai nominal; cert – prejudiciul trebuie să fie evaluat precis într-o sumă de bani; actual – de regulă, un prejudiciu este cert în măsura în care este şi actual, şi un prejudiciu viitor trebuie luat în considerare dacă producerea lui este certă; direct – să fie cauzat angajatorului său; material – salariatul nerăspunzând şi pentru daunele morale; să nu fi fost reparat.
În speţă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că magazinul societăţii reclamante din Rădăuţi a fost desfiinţat la începutul lunii iunie 2005, iar toată marfa din acest magazin a fost transferată la magazinul din Iaşi pe bază de avize de expediţie, în total înregistrându-se un număr de 319 valuri de stofe şi pânzeturi expediate în perioada 16 – 17 iunie 2005.
Din data de 16 iunie 2005 şi până la data de 6 decembrie 2005 societatea reclamantă a avut angajate două gestionare pentru gestiunea magazinului din Iaşi, respective pârâta P.(A ).C. şi A.M., acestea preluând gestiunea în comun.
Cele două gestionare, care au început vânzările de marfă pe 18 iunie 2005, nu au măsurat cele 319 valuri de stofe şi pânzeturi, recepţia făcându-se pe baza etichetelor confruntate cu avizele de expediţie (raport de expertiză întocmit de expert O. A. şi rezoluţia nr. 2607/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi).
Pe parcursul derulării activităţii, cele două gestionare au semnalat administratorului societăţii reclamante diferenţele în minus constatate la unele valuri de stofe şi pânzeturi ( de 0,20 m; 1,55 m; 2,20 m până la 5,45 m), acesta emiţând un număr de 8 avize de însoţire a mărfii la data de 30.11.2005 cu menţiunea “diferenţe recepţie la marfă” la un număr de 148 valuri de stofe şi pânzeturi, în valoare de 2.133 lei. Aceste diferenţe au fost deduse din gestiunea celor două gestionare.
Însă, conform raportului de expertiză întocmit de expert O. A., 200 de etichete cu diferenţe “uriaşe” în minus la valurile de stofe şi pânzeturi au fost ridicate de organele de cercetare penală din Iaşi, precum şi caiete şi foi din magazine, toate confirmând aceste diferenţe cantitative şi valorice, aspecte care pun sub semnul întrebării veridicitatea stocului faptic de mărfuri al magazinului din Iaşi şi concordanţa lui cu stocul scriptic.
De asemenea, se evidenţiază în aceeaşi lucrare că rapoartele de gestiune întocmite de gestionare tot pe baza avizelor de expediţie în unele cazuri au suferit modificări făcute de administrator fără cunoştinţa şi acceptul gestionarelor, ceea ce a dus la o evidenţă nereală a stocului de mărfuri.
La data de 6.12.2005, gestionara A.M. şi-a dat demisia, iar inventarul întocmit cu această ocazie prin verificarea cantităţii de mărfuri trecute pe etichetele însoţitoare şi prin sondaj a stocului de marfă trecut pe etichete cu cel real existent (procedură folosită conform susţinerilor expertului O.A., administratorul societăţii reclamante negând această procedură, în interogatoriu de la filele 184-191, pct. 7) a evidenţiat că în perioada de 6 luni cele două gestionare au condus şi gestionat corect magazinul, înregistrând o lipsă nesemnificativă de 207,18 lei.
În urma inventarierii efectuate la aproximativ o lună jumătate, 20.01.2006, a fost evidenţiată o lipsă în gestiune de 8.564,33 lei, care prin raportare la încasările lunare ale magazinului din Iaşi, care în ianuarie 2006 au fost de 5.902 lei, iar în februarie 2006 au fost de 8.968 lei (punct final interogatoriu), poate fi apreciată ca semnificativă.
Acelaşi raport de expertiză conchide că la întocmirea raportului de inventariere nu a fost respectat Ordinul Ministrului de Finanţe nr. 1753/2004.
În aceste condiţii, reala diminuare a patrimoniului reclamantei şi cuantumul acestei diminuări ca urmare a sustragerii de către pârâtă a unor sume din încasări, cât şi prin sustragerea de ţesături (pct. 21 din interogatoriu) nu apare probată cu certitudine.
Pe de altă parte, prevede, art. 201 alin. 1, că atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instanţă să aibă loc cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. La efectuarea expertizei contabile judiciare pot participa şi experţi desemnaţi de părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Dacă este nevoie însă de o expertizare la faţa locului (art. 208 alin. 1 Cod procedură civilă) ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului
Conform jursiprudenţei de la Strasbourg, atunci când se numeşte un expert în cauză, părţile trebuie să aibă facultatea de a participa la activităţile pe care acesta le desfăşoară şi să primească concluziile expertului pentru a le putea pune în discuţie. Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influenţeze soluţia privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părţi. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-şi face cunoscute elementele pe care se bazează pretenţiile sale, dar şi aceea de a lua la cunoştinţă şi de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influenţa decizia.
Curtea Europeană a constatat încălcarea principiului contradictorialităţii în cauza Dima c/ România, întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat.
În speţă, raportul de expertiză efectuat de expert N. G. la punctul 6 evidenţiază întocmirea lucrării în baza documetelor din evidenţa societăţii reclamante, aflate la sediul acesteia, iar la dosar nu există dovada citării pârâtei prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire, situaţie în care se constată înfrânte dispoziţiile art. 208 alin. 1 Cod procedură civilă, dreptul la apărare al pârâtei, în condiţiile în care concluziile expertizei îi sunt defavorabile, fiind încălcat.
Aşa fiind, se constată conform dispoziţiilor legale menţionate raportate la dipoziţiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, nulitatea raportului de expertiză întocmit de expert N. G.
Înlăturând această expertiză, pe concluziile căreia şi-a bazat susţinerile reclamanta şi având în vedere cele sus reţinute cu privire la necesitatea pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei a dovedirii caracterului real al prejudiciului, Curtea, constatând fondul cauzei necercetat, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. 1, 2 , 3 şi 5 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a casat în parte sentinţa atacată, în sensul că menţinând dispoziţiile privind admiterea cererii reconvenţionale, a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii principale, urmând ca instanţa să pună în discuţia părţilor necesitatea completării probatoriului, inclusiv cu o nouă expertiză contabilă, obiectivele ce se vor fixa urmând a avea în vedere cele sus evidenţiate.
8
