Instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.
Secţia civilă, Decizia nr. 176 din 19 aprilie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 09.09.2009, reclamantul G.V. a solicitat in contradictoriu cu intimata Arhiepiscopia Tomisului, restabilirea raporturilor de intre reclamant si intimata, reprimirea sa la locul de munca, plata tuturor drepturilor salariale reprezentând salariile din luna decembrie 2008, ianuarie 2009 până la efectiva reprimire la locul de munca, indexate, majorate și actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și daune morale in suma de 100.000 Euro pentru următoarele motive:
Prin decizia nr.2 din data de 27.02.1996 emisă de Arhiepiscopul Tomisului, reclamantul a fost numit in postul de preot paroh al parohiei N.M.D. din orașul Eforie Nord, fiind transferat.
De la aceasta dată a funcționat ca preot paroh, retribuit de către Arhiepiscopia Tomisului, până in luna decembrie anul 2008, când prin forță a fost înlăturat din funcție de către prepușii Arhiepiscopului Tomisului, cu ajutorul trupelor DIAS, deși reclamantul este persoană fizica – preot – și calitatea sa nu implică exercițiu de astfel de forțe, fiind chiar contrară folosirii acestora, propovăduirea credinței, activitatea sacramentală, pastoral misionară și social filantropică este o misiune care se duce la bun sfârșit cu blândețe, virtute, simplitatea purtărilor și nicidecum nu se apelează la forță.
S-a precizat ca intrarea in biserica s-a realizat prin spargerea încuietorilor de către reprezentanții Centrului Eparhial Tomis, in incinta rămânând bunuri ale bisericii și ale sale personale, care nu au fost trecute in nici un proces verbal si nici nu au mai fost recuperate vreodată, existența lor fiind pusă la îndoială la acest moment.
Convingerea reclamantului este că eliminarea sa din structură a fost determinată de încercările repetate din anul 2004 și 2008 ale reprezentanților Centrului Eparhial de a face propagandă politică pentru alegerile de la acel moment, urmate de refuzul său categoric determinat de cel puțin două considerente – biserica nu face politică sau mai exact nu ar trebui să o facă, precum și de calitatea sa de deținut politic din regimul comunist anterior anului 1989.
în final s-a ajuns după aceste refuzuri la aplicarea unei sancțiuni – caterisirea – care după regulamentul bisericesc reprezintă interzicerea exercitării practicilor bisericești.
De menționat este faptul că există o serie de abateri care, după regulamentul canonic, conduc la asemenea sancțiuni, ca de exemplu – schisma, hula și erezia, ceea ce in speță nu se regăsește.
Reclamantului i s-a aplicat această sancțiune pentru fapte cu caracter preponderent economic – administrarea incorectă și cu rea-voință a parohiei prin ignorarea organismelor parohiale și dispunerea după bunul plac asupra veniturilor parohiei, pentru promovarea in public, cu intenții ascunse a persoanei domnului L.F. ca unicul ctitor, proprietar și susținător al bisericii in pofida credincioșilor care sunt și rămân ctitori, pentru neascultare față de autoritățile superioare, sfidarea și denigrarea in fața persoanelor laice a ierarhului, neascultarea prin cererea de predare a Antimisului și de ieșire din eparhie, susținerea contradictorie si cu absurditate a ideii despre biserica si parohie ca proprietate particulara in cadrul căreia urma sa rămână ca preot slujitor.
Aceste fapte, care și in condițiile in care s-ar fi dovedit in etapa inițială că au fost săvârșite de către reclamant, nu erau în măsură să atragă o asemenea sancțiune.
Judecata canonică a urmat, cum era și firesc, treptele prevăzute de procedura specială, fiind in faza in care s-a pronunțat sentința nr. 5/19.02.2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului si aprobata de IPS Teodosie.
Prin aceasta sentință, s-a hotărât pedepsirea reclamantului cu caterisirea conform prevederilor art. 4 alin. (8) lit. d) din Regulamentul de Procedură a Bisericii Ortodoxe Romane ce i-a fost comunicată prin adresa nr. 6710/02.03.2009 si prin care i se aduce la cunoștință că este degradat definitiv de rangurile bisericești și onorifice in conformitate cu art. 4 alin. (8) lit. a) din Regulamentul de Procedură a Bisericii Ortodoxe Romane.
Ca urmare a pronunțării acestei sentințe, s-a adresat Prea Fericitului Patriarh Daniel contestând caterisirea sa, motivat pe faptul că nu s-au respectat procedurile si regulamentul de procedură.
Astfel, a depus recurs la data de 17.03.2009 motivat si a primit adresa nr. 3907/17.08.2009 prin care i s-a adus la cunoștință ca s-a respins recursul, sentința nr. 5/2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului rămânând valabilă ca și pedeapsa aplicată – caterisirea.
La recomandarea Patriarhiei Romane prin consilierul patriarhal SC a formulat o cerere de iertare – o uzanță a BOR – adresată IPS Teodosie si Patriarhului Daniel, în urma căreia s-a ținut o ședință a Sinodului Mitropolitan al Munteniei si Dobrogei prin care s-a dispus intr-un mod care nu mi-a fost comunicat.
Din auzite a aflat ca la sediul Arhiepiscopiei s-a comunicat un răspuns relativ la aceasta problema, dar pe care reclamantul nu l-a văzut, in concluzie reclamantului personal nu i s-a comunicat hotărârea Sfântului Sinod pentru a afla motivarea.
Până in prezent, personal reclamantului nu i s-a adus la cunoștință hotărârea finală a judecății canonice in care își apără calitatea de preot pe care consideră ca nu a pierdut-o, respectiv harul, ci doar cel mult i s-a interzis exercițiul celor sfinte si aceasta nu cu caracter permanent, o astfel de oprire se putea face doar pe o perioada de cel mult 30 zile.
De relevat este faptul esențial, indiferent de aceste aspecte, acela al îndepărtării sale la data de 08.12.2008, anterior pronunțării vreunei sentințe prin care i se aplica sancțiunea.
întrucât a aflat din surse personale ca din data de 04.12.2008 un alt preot primise numirea pe postul sau, ceea ce era la acel moment absolut imposibil, dar s-a dovedit ulterior adevărat, a scris o cerere de demisie datata 08.12.2008, neadmisă de Arhiepiscopia Tomisului.
în condițiile in care s-ar fi dorit încetarea raporturilor de munca intre părți, elegant ar fi fost admiterea cererii sale si totul s-ar fi limitat la o colaborare cu caracter trecut intre reclamant si Arhiepiscopia Tomisului.
Prin precizările reclamantului de la termenul din data de 16.06.2010, rezultă că se invocă presiuni fizice și psihice (jignire și umilire in fața colegilor și enoriașilor) materializate in controale agresive, repetate pe perioada de activitate, urmate de amenințări cu sancțiuni cu caracter penal făcute asupra sa pentru a-l determina să-și depună demisia.
Astfel, în această conjunctură reclamantul și-a depus demisia la data de 08.12.2008, determinat de comportamentul abuziv manifestat de intimata, prin care s-a încălcat orice drept prevăzut in legislația muncii și Declarația Universala a Drepturilor Omului; intimata in loc sa dea eficienta demisiei, a emis decizia nr. 672/18.12.2008, deoarece in loc sa accepte demisia, intimata a deferit spre judecata canonica de către Consistoriul Eparhial pe reclamant, pentru abaterile constatate.
Decizia nr. 672/2008 este de fapt in realitate o decizie de sancționare disciplinara, a cărei nulitate absolută o solicită reclamantul, deoarece s-au încălcat dispozițiile art. 267 alin. (1) si (2), art. 268 alin. (1) pct. 1 C.muncii, lipsind cercetarea disciplinară prealabilă obligatorie.
In subsidiar, reclamantul relevă faptul că in perioada 08.12.2008-28.02.2009 s-a aflat in concediu medical datorită înrăutățirii stării sale de sănătate, situație in care a comunicat certificatele medicale in timp util intimatei, însă au fost nesocotite, încălcându-i-se drepturile de salariat prin aplicarea sancțiunii in intervalul de incapacitate de muncă, întrucât in perioada de incapacitate de muncă, orice act al angajatorului este lovit de nulitate absolută.
Prin întâmpinare, intimata invocă excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, ivind in vedere statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 art. 4 alin. (1) – autonomia bisericii față de stat si alte instituții, Legea nr. 489/2006, art. 26 alin. (1)-(3), privind libertatea religioasă, iar pe fondul cauzei solicita respingerea cererii reclamantului motivat pe faptul ca reclamantul a înaintat la data de 08.12.2008 cerere de demisie la Centrul Eparhial Tomis, cerere înregistrata sub nr. 6710/08.12.2008 prin care reclamantul a ignorat statutul de organizare si funcționare a BOR .
Instanța a soluționat excepția de necompetență generală a instanței prin încheierea de ședință motivată de la termenul din 16.12.2009.
Prin sentința civilă nr. 1625/13.10.2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea precizată de reclamant; A anulat decizia nr. 672/08.12.2008 și sentința nr. 5/19.09.2009 emise de pârâtă; A repus reclamantul în situația anterioară, respectiv în funcția de preot I la parohia Eforie Nord II, Protoieria Mangalia și a obligat pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada 8.12.2009 până la efectiva reintegrare; A respins celelalte pretenții ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Prin hotărârea Permanentei Consistoriului Eparhial si procesul verbal din data de 28.10.1977, reclamantul a fost hirotonit ca preot pe seama Parohiei Partizani, iar prin decizia nr. 56/1978, reclamantul G.V. a fost încadrat în condițiile C.muncii – art. 70 in postul vacant de preot la Parohia Partizan Tulcea începând cu data de 06.01.1978 , fiindu-i stabilite drepturi bănești – salariul cu norma întreagă plătibil de la bugetul de stat.
La data de 01.10.1994, prin decizia nr. 107 a Arhiepiscopului Tomisului Lucian, reclamantul a fost transferat de la parohia Chirnogeni la parohia Eforie Nord pe postul II preot, primind salariu tarifar si spor de vechime pentru norma întreagă.
Prin decizia nr. 2/17.02.1996, ca urmare a cererii reclamantului si hotărârii Permanentei Consistoriului Eparhial din data de 06.02.1996, reclamantul a fost numit începând cu data de 01.03.1996 in postul de preot paroh al parohiei Nașterea Maicii Domnului din Eforie Nord prin transfer de la parohia Eforie Nord postul II preot stabilindu-i-se și salariul tarifar, sporul de vechime precum si indemnizația de conducere.
Raporturile sale au fost specifice celor de munca cu Arhiepiscopia Tomisului, raporturi care se supun vechiului cod al muncii valabil la data încheierii raporturilor de munca – Legea nr. 1/1970.
Subordonarea contestatorului se realizează așadar în dublu sens, respectiv Arhiepiscopiei atât din punct de vedere spiritual – statutar – canonic dar si in virtutea calității de salariat, a funcției deținute, conform C.muncii valabil la data încheierii raporturilor de munca, dar și C.muncii nou.
Cercetarea inițială din punct de vedere canonic a fost realizată de catre Consistoriul Eparhial, judecata canonica fiind până in prezent finalizată, ulterior situația contestatorului fiind analizata si de către angajator.
După cum se constată, forma de subordonare este independentă, dar si interdependența, sferele de competență ale contestatorului în întreaga sa activitate fiind demarcate de legi cu caracter specific si norme distincte, urmând a se stabili care este cea prioritară și cea subsidiară pornind de la raportul juridic inițial care atrage o competență in funcție de care se analizează ulterior întreaga situație a contestatorului.
Pe de o parte, apartenenta contestatorului la cler îl supune legilor bisericești canonice, iar calitatea sa de angajat cu contract de munca îl supune dispozițiilor C.muncii.
în sprijinul acestei concluzii este si reglementarea din art. 295 alin. (1) si (2) C.muncii – Legea nr. 53/2003, potrivit cu care dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse in legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de acest cod, cu dispozițiile legislației civile.
Astfel, reglementările C.muncii, ca lege generală, ca drept comun, se completează cu prevederile legii cultelor – lege specială, in privința raporturilor de muncă dintre preoți și cultele de care aparțin chiar si in situația in care nu ar fi încheiat un contract de muncă.
Este eronată din această perspectivă interpretarea conferita răspunsurilor transmise prin adresa nr. 7002/30.08.2007 a Secretariatului de Stat pentru Culte dar si din adresa nr. 739/MB/22.08.2008 a Ministerului Muncii Familiei si Egalității de Șanse – Inspecția Muncii în sensul ca relațiile dintre preoți si cultele de care aparțin, nu fac obiectul unor raporturi de muncă; real este ca doar relațiile preoților cu cultele de care aparțin (care se reduc doar la latura canonică – statutară), nu fac obiectul raporturilor de munca, însă cu excepția situațiilor în care preoții încheie contracte de munca cu aceste culte, ca in speță, caz in care raporturile lor se supun legislației generale – C.muncii.
în cazul în care, începând cu anul 1978, intre reclamant si intimată exista un contract de muncă, in cadrul căruia a operat transferul reclamantului la cerere de la un loc de muncă la altul, a operat stabilirea si modificarea salariului tarifar al acestuia, i s-au stabilit sporuri, indemnizații de conducere – elemente specifice contractului de munca, este evident ca între cele două părți s-a derulat un raport de muncă.
Prioritar, se va retine că demisia a fost scrisă de reclamant la data de 08.12.2008, moment la care încă din data de 04.12.2008 era numit de către intimata un alt preot la biserica din Eforie, respectiv martorul C.C.I., care recunoaște numirea sa încă din data de 04.12.2008 în locul reclamantului.
Demisia prezentată de reclamant intimatei la data de 08.12.2008 se califica doar ca intenția acestuia de ieșire de sub ascultarea episcopului locului, dar fără ca reclamantul să renunțe la locul sau efectiv de muncă, reclamantul înțelegând să rămână preot la aceeași biserică la care a contribuit material si cu munca, preferat de ctitor, aspect rezultat din modul in care a fost formulată, a intenției exprimate a reclamantului.
Se constată că, de fapt, reclamantul avea numai intenția de a ieși de sub ascultarea episcopului Tomisului, dar cu tendința de a rămâne in calitate de preot paroh la aceeași parohie din Eforie Nord, pe care in mod repetat o considera si in mod public ca fiind proprietate privată, opinie vădit discordantă cu cea a autorității bisericești.
Odată prezentată demisia de către reclamant, intimata avea doar latitudinea de a lua act de aceasta, neavând posibilitatea legala de a se opune voinței salariatului de a renunța la raportul de munca, întrucât nu exista mijloace legale de coerciție a salariatului sa renunțe, să-și revoce propria voință in acest sens, respectiv de a rămâne salariat.
Intimata, concret, a luat act de demisie (moment in care fiind întrunit acordul de voință al ambelor părți, raportul de munca se considera încheiat), dar a conferit spre judecată canonică pe reclamant, in final acesta primind sancțiunea cea mai grava – aceea de caterisire.
Eroarea intimatei a constat in faptul că la momentul la care a luat act de demisie, se încheiase relația de ascultare dintre părți, astfel că acestuia nu i se mai puteau aplica sancțiuni disciplinare.
Singura posibilitate de a proceda a intimatului angajator, era aceea de a accepta voința salariatului de denunțare a raporturilor de munca, fără a mai avea posibilitatea legala de a-l sancționa, de a-l judeca in procedura canonica.
Prioritatea se stabilește in această fază de către instanța sesizata cu un litigiu de muncă, punctul de pornire in aceasta analiza constituind-o calitatea indubitabila de salariat, fără a se face însă abstracție de calitatea de preot pe care angajatorul a înțeles să o înceteze considerând ca salariatul sau a pierdut una din condițiile absolut necesare continuării profesiei – asupra căreia o alta instanță cu caracter special se afla in dezbatere.
De altfel, data până la care instanța competentă potrivit Legii nr. 168/1999 este îndrituită să analizeze raportul de muncă la data pronunțării prezentei sentințe, in condițiile in care legislația canonică bisericeasca excede unui cadru comun, are nu numai caracter comun, ci este exclusă-din punctul sau de vedere de la controlul unei instanțe de drept comun, aspect pe care il vom analiza prin prisma îngrădirilor impuse de o legislație paralela cu dreptul comun in materia raporturilor de munca și se va aprecia daca aceasta excludere de la un control judecătoresc este conforma normelor legislației interne si europene, pactelor si tratatelor, convențiilor la care Romania este parte semnatara, cu referire speciala la art. 7 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului care garantează dreptul la protecție egală a legii împotriva oricăror discriminări.
Din acest punct de vedere, imposibilitatea analizării unui raport juridic supus unor norme specifice echivalează cu îngrădirea dreptului persoanei care solicita apărarea, ocrotirea, recunoașterea dreptului sau subiectiv, la justiție, ceea ce contravine principiului constituțional al liberului acces la justiție si este nepermis.
Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
în Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.
în ceea ce privește mijloacele concrete de a accesului liber la justiție, acestea sunt lăsate de Convenție la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art. 6 pct. 1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.
Faptul ca oprind controlul jurisdicțional la nivelul deciziei Sfântului Sinod al BOR, fără ca instanțele de drept comun (in condițiile in care faptele penale comise de înalții prelați sunt de competenta organelor de cercetare penala), sa-si spună opinia legala, reprezintă o situație de in privința liberului acces la justiție al preoților asupra cărora instanțele bisericești au pronunțat pedepse, chiar cu caracter definitiv, creându-se astfel o justiție canonica paralela.
Datorita acestor considerente, instanța sesizata cu contestarea deciziei nr. 672/2008, constata ca intimata si-a depășit competenta legala de a lua act pur si simplu de voința reclamantului privind denunțarea relațiilor de ascultare fata de episcopul locului, înțelegând ca prin aceasta manifestare, reclamantul a comis o abatere cu caracter canonic, pentru care l-a deferit instanței bisericești deși reclamantul nu mai avea la acel moment calitatea ascultător al autorității canonice locale -episcopul locului.
Ca urmare, va anula decizia nr. 672/2008 si sentinței nr. 5/2009 emise de intimată, repune reclamantul in funcția deținuta anterior aceea de preot I la parohia Eforie Nord II Protoieria Mangalia, cu consecința plății tuturor drepturilor de natura salarială de la data de 08.12.2008 pana la efectiva reintegrare.
Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, deși se confirma susținerile sale privitor la motivele îndepărtării sale din locul de muncă, modalitatea efectiva, si este de notorietate suferința produsa, instanța in lipsa unui minim de probatoriu, nu poate uza de notorietate pentru acordarea de daune, care de regula trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, pentru că nici o instanță nu mai poate reda situația anterioară, posibilitatea fiind aceea de a procura petentului satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, satisfacția cuprinzând două elemente și anume reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral.
Arhiepiscopia Tomisului a declarat la data de 18.11.2010 recurs împotriva sentinței civile nr. 1625/13.10.2010 pronunțate de Tribunalul Constanța, apreciind că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele.
Analizând actele normative în vigoare, în special prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, rezultă că relațiile dintre preoți și cultele cărora aparțin nu fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Așadar, consideră că prevederile Legii nr. 53/2003 – C.muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național, precum și cele ale altor acte normative aplicabile raporturilor juridice de muncă dintre angajatori și salariați, nu sunt aplicabile relațiilor dintre clerici și cultele cărora aparțin.
între Biserica Ortodoxă Română și personalul ei clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statuar-canonice specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului.
Așa cum rezultă din art. 1 alin. (2) C.muncii , prevederile acestui act normativ nu se aplică în situațiile în care există legi speciale care au dispoziții derogatorii. Toate prevederile art. 23-26 („Personalul cultelor”) ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor dau tărie legală modului propriu în care, în conformitate cu propria tradiție și doctrină, cultele își stabilesc raporturile cu personalul propriu. Mai mult, de regulă personalul clerical nu își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza împuternicirii date de Chiriarh.”
Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează în art. 123, alin. (7) că:
„La începerea activității pastorale în unitatea în care a fost numit, personalul bisericesc primește din partea chiriarhului o decizie”.
La dosarul cauzei nu există nici un contract individual de muncă.
în speță chiar instanța precizează la pag. 6 din hotărâre că numirea lui G.V. în postul de preot s-a făcut prin Decizia Chiriarhului nr. 56/1978 (potrivit vechiului statut).
De asemenea trebuie avute în vedere prevederile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor: „Exercitarea funcției de preot sau orice altă funcție care presupune exercitarea atribuțiilor de preot fără autorizația sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancționează potrivit legii penale…”
Potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 – cultele își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
Cu privire la edificarea bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Eforie, unde a funcționat ca preot G.V. din anul 1996 și până în 2008, trebuie menționate câteva elemente faptice de esență, respectiv că lucrările de construcție a bisericii au demarat după obținerea de către Arhiepiscopia Tomisului a Autorizației de Construire nr. 56 din 1992 emisă de Primăria din Eforie; biserica s-a ridicat pe un teren care a fost atribuit în folosință Arhiepiscopiei Tomisului prin hotărâre a Consiliului Județean Local Eforie; lucrările de construcție, întrerupte la un moment dat, au fost reluate după ce Arhiepiscopiei Tomisului i s-a eliberat o nouă autorizație de construcție cu nr. 121/21.06.1999, pentru continuarea lucrărilor; la cheltuielile făcute pentru edificarea lăcașului a contribuit alături de L.F. căruia i s-a recunoscut oficial calitatea de ctitor, o serie de alte persoane fizice și juridice care au făcut donații în acest scop.
Având în vedere cele menționate mai sus, recurenta afirmă că aprecierea instanței, cum că intrarea în biserică s-a făcut în mod abuziv nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât, din declarațiile martorilor, reiese faptul că G.V. nu era prezent la acea dată la biserică (nici în data de 09.12.2008, nici în 13.12.2008). El este demis din funcția de preot paroh în data de 04.12.2008, prin decizia nr. 639/2009, rămânând preot II, la aceeași biserică, pentru ca ulterior, în data de 08.12.2008, prin decizia nr. 672/2008, pentru abaterile săvârșite, G.V. să fie eliberat de toate atribuțiile pe care le deținea până atunci.
în sprijinul acestei afirmații, cum că intrarea în biserică nu s-a făcut în mod abuziv de către reprezentanții Arhiepiscopiei Tomisului, ci de drept, vine și rezoluția din data de 21.10.2010, dată în dosar nr. 861/P/2010, de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, rezoluție în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de Arhiepiscopul Tomisului, P.T., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246-247 C.pen.
Instanța a ignorat, așadar, prevederile Statutului pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române care precizează în:
Art. 178 alin. (1) – Bisericile parohiale sunt proprietatea parohiei, sunt integrate patrimoniului eparhiei și stau sub jurisdicția și controlul autorității Arhiepiscopiei sau Episcopiei…
Art. 181 – O biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința unităților de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și stă sub dispozițiile acestui Statut, ținându-se seama și de actele de fundație…”. (în septembrie 2001 a avut loc sfințirea bisericii parohiale din Eforie Nord, de către îPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.)
Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează la art. 4 alin. I ca aceasta este autonomă față de stat și față de alte instituții.
– Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede la art. 26 alin. (1)-(3):
(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.
(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.
(3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.
în dosarul nr. 4172/118/2007 al Curții de Apel Constanța a fost invocată excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi legale. în preambulul motivării Deciziei nr. 640/2008, Curtea Constituțională reține că în scopul examinării excepției, se impune analizarea naturii juridice a unităților de cult și raporturile acestora cu statul român, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. (1)-(5) din Constituție, potrivit cărora:
…alin. (3) – Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.
…alin. (5) – Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.
Văzând aceste dispoziții, Curtea Constituțională constată că alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioșilor de o anumită , că ele sunt autonome față de stat și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.
Așadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entități statale, deoarece ele sunt autonome față de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cât privește statul, Curtea Constituțională reține că aceasta este o organizație politică care își realizează atribuțiile prin exercitarea funcțiilor publice. Or, statul nu exercită funcții publice și în domeniul activității interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și personalului cultelor religioase.
Față de acestea, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție privind accesul la justiție.
Astfel, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
Cu privire la decizia nr. 672/08.12.2008, se afirmă că la emiterea acestei decizii s-a avut în vedere următorul aspect, și anume faptul că demisia preoților este socotită ca apostazie, conform art. 608 din Pravila Bisericească a lui N.S.
Se menționează faptul că Arhiepiscopia Tomisului a încercat în nenumărate rânduri să discute cu reclamantul, însă acesta nu a dorit să onoreze aceste invitații, reclamantul neprezentându-se nici atunci când a fost citat a se prezenta în fața Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului.
în sarcina preotului G.V. au fost reținute, de-a lungul timpului, mai multe fapte care constituie abateri de la disciplina preoțească, fapte ce contravin canoanelor bisericești și au fost sancționate ca atare.
G.V. a depus la dosar un înscris (Decret Metropolitan) din care rezultă că este numit vicar mitrat al Mitropoliei Autonome Ortodoxe din Occident (MAO), această organizație nefăcând parte (potrivit Legii nr. 489/2006) din cultele religioase recunoscute în România și nici din structura Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte Arhiepiscopia Tomisului dimpreună cu clericii și mirenii ei. De asemenea MAO nu face parte din nicio biserică creștin ortodoxă soră (egală cu Biserică Ortodoxă Română). Membrii MAO sunt în general foști preoți, actualmente caterisiți, certați cu disciplina și morala creștină.
MAO nu face parte din bisericile creștin-ortodoxe aflate în comuniune.
Art. 19 din Legiuirile BOR – Regulamentul de Procedură – „nici un episcop nu poate primi un cleric dintr-o eparhie străină fără carte canonică eliberată de episcopul eparhiei din care a plecat. în cartea canonică se va arăta precis purtarea de până atunci a solicitatorului. Lipsa acestei precizări, face fără efect cartea canonică. Dacă un preot sau diacon ar săvârși cele sfinte în altă eparhie fără învoirea chiriarhului se va considera ca neascultare de autorități și se va pedepsi ca atare.”
în dispozitivul hotărârii se precizează că se va „repune reclamantul în situația anterioară, respectiv în funcția de preot I la parohia Eforie Nord II” ceea ce demonstrează că instanța nu a analizat în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât exista la dosar decizia nr. 639 din 4 decembrie 2008, decizie prin care G.V. este încadrat în postul II de preot, această decizie nefiind contestată de G.V.
Singurul for bisericesc care avea autoritatea modificării sentinței nr. 5 din 2009 de caterisire este Sfântul Sinod conform Legii nr. 489/2006, H.G. nr. 53/2008. însă Sfântul Sinod, după analizarea situației fostului preot G.V. a hotărât în ședința din 19 iunie 2009 „respinge recursul fostului preot G.V. și menține pedeapsa caterisirii aplicată de consistoriul eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului prin sentința nr. 5 din 19 februarie 2009.”
în ceea ce privește „judecarea” lui G.V. de către Consistoriul Eparhial, se menționează faptul că aceasta a avut loc în conformitate cu prevederile Legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române – Regulamentului de Procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale B.O.R. (care în art. 4.B, lit. d), face referire la „caterisire” – pedeapsa definitivă), ale Statutului pentru organizarea și funcționarea B.O.R. (cap. „Disciplina clerului”), și ale Legii nr. 489/2006 (art. 23).
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 137 C.proc.civ.: „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.”
în temeiul dispozițiilor legale invocate mai sus, Curtea va analiza cu prioritate excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.
Regimul general al cultelor este reglementat prin Legea nr. 489/2006.
Potrivit art. 23 alin. (1) din acest act normativ: „cultele își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”.
– alin. (2) : „Personalul cultelor poate fi sancționat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.”
în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) și (2) din același act normativ, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă conform statutelor și reglementărilor proprii.
– alin (2): „Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.”
Din dispozițiile legale invocate mai sus, rezultă faptul că între preoți și cultele cărora aparțin nu există raporturi juridice de muncă pentru a fi aplicabile prevederile codului muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.
Prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 se prevede că: „prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”
Prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și H.G. nr. 53/2008 de aprobare a statutului Bisericii Ortodoxe Române există dispoziții derogatorii de la C.muncii privind disciplina clerului.
Astfel, prin art. 148 din H.G. 53/2008 se prevede că instanțele disciplinare și de judecată bisericească pentru clericii de mir, preoți și diaconi în funcțiune, pensionari, precum și pentru cântăreți, în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare sunt:
A. De judecare în fond:
a) Consistoriul disciplinar protopopesc;
b) Consistoriul eparhial;
B. De judecare în recurs:
Consistoriul mitropolitan, pentru cererile de recurs admise, în principiu, de Sinodul mitropolitan și de Sfântul Sinod.
– alin. (2): „Organismele care se pronunță asupra admisibilității cererilor de recurs sunt:
a) Sinodul mitropolitan, care poate admite sau respinge, în principiu, recursurile pentru cazurile de depunerea din treaptă, pronunțate de un consistoriu eparhial;
b) Sfântul Sinod, care admite sau respinge în principiu, recursurile pentru cazurile de caterisire, pronunțate de un consistoriu eparhial.
Prin decizia nr. 640/10. 06.2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (1) – (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
în motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că statul nu exercită funcții publice și în domeniul activității interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și personalului cultelor religioase.
Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție privind accesul la justiție motivat de faptul că instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase, pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.
De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată și critica privind încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia: „jurisdicțiile administrative sunt facultative…”, întrucât astfel de organe de jurisdicție sunt proprii organelor administrative, însă în cazul supus examinării nu este vorba despre un organ administrativ, ci despre un cult religios, autonom față de stat, cu rol spiritual în societate.
Or, legiuitorul, la alin. (1) al textului examinat a utilizat noțiunea de „organe proprii de judecată religioasă”, care au ca scop doar restabilirea disciplinei interne a cultului, iar nu restabilirea ordinii juridice stabilite prin norme de reglementare generală.
în ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 4 și 16 din Constituție, Curtea Constituțională a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, în materia răspunderii pentru încălcarea disciplinei interne, personalul clerical din cadrul unor culte se află în situații diferite față de cetățenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice și canonice speciale, iar ceilalți cetățeni se supun normelor juridice cu caracter special de aplicabilitate. în legătură cu principiul egalității, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamentele juridice diferite, justificate obiectiv și rațional pentru situații diferite. Tratamentul diferit se justifică de statutul diferit al membrilor clerului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunțe în legătură cu exercitarea anumitor profesii și cu natura juridică a contestațiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale și anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenție”
Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competență în materie nu este, prin ea însăși, contrară dispozițiilor Convenției. Este, însă, necesar fie ca jurisdicțiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigențele art. 6 alin. (1) din Convenție, fie dacă nu le îndeplinesc, legea națională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicție, care prezintă toate garanțiile pe care le impune acest text.
în acest sens, Curtea Europeană a considerat necesar să definească conținutul sintagmei „tribunal independent” susținând că trebuie luați în considerare următorii factori: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care compun tribunalul; existența unei protecții adecvate asupra presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparență de independență.
Cu referire expresă la instanțele ecleziastice, în Cauza Tyler Tomson c. Regatul Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a statuat că este legitimă compunerea jurisdicțiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situații neexcluzând apriori independența celor ce compun aceste instanțe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existența de dubii cu privire la independența lor.
Raportat la jurisprudența evocată, Curtea reține că Statutul privind organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/16.01.2008, reglementează în Capitolul IV intitulat „Disciplina clerului”, cu deosebită acuratețe, compunerea instanțelor disciplinare, alegerea membrilor, durata mandatului, condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi ales membru, competența instanțelor disciplinare, drepturile procesuale ale părților, inclusiv dreptul de a fi asistat, căile ordinare și extraordinare, astfel că din punct de vedere al reglementării, instanțele disciplinare și de judecată bisericească, creează aparența de „tribunal independent”.
Având în vedere dispozițiile legale invocate, Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a admis excepția necompetenței generale a instanței și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Fiind vorba de o necompetență generală a instanței în soluționarea cererii, Curtea a respins, pe cale de consecință și cererea de suspendare a judecății până la soluționarea cererii de revizuire a sentinței de caterisire de către Patriarh.
întrucât motivul de recurs analizat a atras respingerea acțiunii ca inadmisibilă, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul cauzei.
Potrivit art. 274 C.proc.civ., Curtea a obligat intimatul către recurentă la 3720 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
(Judecător Jelena Zalman)
