C. muncii, art. 39, art. 40, art. 56, art. 57
împrejurările ulterioare momentului încheierii contractului de muncă, mai precis care ţin de executarea acestuia nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului de muncă.
Aspectele de această natură pot fi sancţionate prin măsura concedierii, prerogativa concedierii aparţinând angajatorului.
C.A. Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1060/R din 20 martie 2006, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 3725 din 28 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, con-
tcncios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC M.P.G.P. SRL în contradictoriu cu pârâta
G.N. şi a obligat reclamanta la plata cătrc pârâtă a sumei de 8.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 283 lit. d) C. muncii, cererea în vederea soluţionării conflictului de muncă în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual de muncă poate fi formulată pe toată durata existenţei contractului. Reclamanta, pentru a invoca nulitatea contractului de muncă, avea sarcina de a dovedi, conform art. 57 C. muncii, nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă. Or, motivele invocate de reclamantă sunt ulterioare încheierii contractului de muncă şi ceea ce doreşte reclamanta a se reţine este atitudinea culpabilă a pârâtei. Or, dacă intenţia angajatorului era să sancţioneze anumite împrejurări în care era implicată pârâta, avea la dispoziţie temei legal. Mai mult, angajatorul dispune de prerogativa concedierii.
Executarea contractului de muncă este guvernată de principiul stabilităţii în muncă, ceea ce presupune că modificarea şi încetarea lui pot interveni numai în condiţiile prevăzute de lege. Instanţa nu se poate substitui angajatorului, faţă de împrejurarea că nu există motive pentru a se constata nulitatea contractului de muncă. Cât timp angajatorul nu a dispus de prerogativele confcrite de lege şi a menţinut relaţiile contractuale cu reclamanta, nu îi poate fi imputat acesteia că angajatorul a achitat taxele şi impozitele aferente salariului neîncasat de pârâtă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta.
Analizând actcle şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, curtea a apreciat recursul formulat ca fiind nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele: reclamanta a învestit instanţa în prezenta cauză cu o cerere prin care a solicitat să se dispună încetarea contractului individual de muncă al pârâtei în temeiul art. 56 alin. (1) lit. e) şi art. 57 alin. (7) C. muncii şi restituirea sumei de 4.898.000 lei reprezentând cheltuieli efectuate de reclamantă aferente salariului de achitat al pârâtei. Prin precizarea acestei acţiuni, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului individual de muncă în baza art. 56 alin. (1) lit. e) şi art. 57 alin. (7) C. muncii. Aşadar, instanţa a fost învestită cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de muncă. Totuşi, reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit neîndcplinirea vreunei condiţii legale necesare la încheierea contractului de muncă.
Ceea ce invocă recurenta-reclamantă, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de recurs, sunt împrejurări ulterioare momentului încheierii contractului de muncă, mai precis care ţin de executarea contractului de muncă, întrucât, în fapt, reclamanta a invocat aspecte legate de atitudinea culpabilă a pârâtei. Or, cum corect a apreciat şi prima instanţă, aspectele de această natură puteau fi sancţionate prin măsura concedierii.
Astfel, curtea a considerat că prima instanţă a realizat o analiză judicioasă şi coroborată a probelor administrate, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale în sensul respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de muncă.
Cât priveşte capătul referitor la obligarea pârâtei de a restitui reclamantei suma reprezentând achitarea impozitelor aferente salariului pârâtei, aceasta este neîntemeiată, întrucât nu se poate imputa pârâtei îndeplinirea de către recurentă a obligaţiilor ce îi revin în acest sens.
