Decizia nr. 506 din 11 septembrie 2007
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.6680/89/25.10.2006, contestatorul A.C. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. „P.” S.A. – Huşi, anularea deciziei nr.89/18.09.2006 de desfacere a contractului de muncă şi, în consecinţă, obligarea intimatei la reintegrarea pe postul deţinut anterior, la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit concedierea, calculate de la data de 18.09.2006, până la reintegrarea efectivă, la plata de daune morale în cuantum de 3000 lei precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-şi în fapt contestaţia, A.C. a arătat că a avut calitatea de angajat la S.C. „P.” S.A. – Huşi, până la data de 25.01.2006, pe funcţia de şef secţie „M. II”. Totodată, a exercitat şi funcţia de reprezentant al salariaţilor în cadrul Biroului executiv al Sindicatului S.C. „P.” S.A. -, ce funcţiona în cadrul societăţii .
Prin decizia nr.3 din 03.01.2006, i-a fost desfăcut contractul de muncă pe motivul reorganizării activităţii societăţii.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie, iar prin sentinţa civilă nr.1324 din 22.06.2006, Tribunalul Vaslui a dispus anularea deciziei nr.3, reintegrarea pe postul deţinut anterior şi obligarea societăţii la plata de despăgubiri în conformitate cu art.78 din Codul muncii.
Contestatorul a susţinut că, după ce a luat cunoştinţă de sentinţa tribunalului la data de 26.07.2006, a încercat imediat reluarea raporturilor de muncă cu fostul angajator, însă acesta a refuzat reintegrarea, sub pretextul declarării recursului împotriva hotărârii primei instanţe.
În acest context, la data de 18.09.2006, prin decizia nr.89 i s-a desfăcut din nou contractul de muncă, invocându-se de această dată motive disciplinare.
Contestatorul a mai arătat că această decizie este nelegală, deoarece prin natura funcţiei pe care aceasta o îndeplinea (membru în cadrul Biroului Executiv al Sindicatului S.C. „P.” S.A. – Huşi, angajatorul avea obligaţia, potrivit Contractului colectiv de muncă, de a consulta organul sindical anterior disponibilizării. Întrucât nu a existat o asemenea consultare, se susţine că potrivit art.76 din Codul muncii, actul de concediere este lovit de nulitate absolută.
Decizia s-a considerat a fi şi netemeinică, deoarece nu a săvârşit nici o abatere disciplinară, desfacerea contractului individual de muncă fiind consecinţa activităţii pe care a desfăşurat-o în cadrul sindicatului.
Contestatorul a menţionat că prin comunicarea hotărârii judecătoreşti nu s-a realizat în mod automat reintegrarea sa.
De altfel, s-a mai arătat că nu a avut loc o reintegrare efectivă în cadrul societăţii (repunere în situaţia anterioară disponibilizării), iar decizia nr.77 din 26.07.2006 prin care societatea a constatat faptul reintegrării, în primul rând nu i-a fost niciodată comunicată, iar în al doilea rând conţine o modificare nelegală a contractului de muncă, cu privire la locul muncii.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, contestatorul a precizat că acestea sunt rezultatul activităţii frauduloase a patronatului societăţii, prin care s-a creat un prejudiciu de imagine deosebit, fiindu-i totodată afectată sănătatea fizică şi psihică.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata S.C. „P.” S.A. – Huşi a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că decizia nr.89/18.09.2006, prin care contestatorul a fost concediat este temeinică şi legală.
Mai arată că în urma pronunţării sentinţei civile nr.1324/22.06.2006, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii, emiţând în acest sens şi o decizie internă de reintegrare, nr.77/26.07.2006. Deşi contestatorul avea obligaţia de a se prezenta la serviciu, începând cu data de 26.07.2006 (data comunicării hotărârii judecătoreşti privind reintegrarea), acest lucru nu s-a întâmplat motiv pentru care, la data de 18.09.2006, a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă, fapta sa de a lipsi nemotivat de la serviciu constituind abatere disciplinară, potrivit art.66 punctul 46 din Regulamentul Intern al societăţii.
Referitor la cauzele de nulitate invocate de contestator, intimata a arătat, în primul rând, că în cauza de faţă nu poate fi vorba de o nulitate absolută a deciziei de concediere, pe motiv că nu a existat o consultare a organului sindical în momentul concedierii, întrucât pentru motive imputabile salariatului în desfacerea contractului de muncă nu este necesar acordul unui astfel de organ.
În al doilea rând, consideră că nu poate fi invocată nelegalitatea deciziei de concediere pe motivul că nu i-ar fi fost comunicată salariatului decizia de reintegrare, întrucât acesta a avut cunoştinţă de faptul că a fost reintegrat la data când i-a fost comunicată hotărârea judecătorească, neavând nici o relevanţă faptul că angajatorul a formulat recurs împotriva acelei decizii, fiind cunoscut faptul că în materie de litigii de muncă, hotărârile definitive sunt executorii de drept.
Prin sentinţa civilă nr.536/26.04.2007, pronunţată de Tribunalul Vaslui,s-a respins contestaţia formulată de contestatorul A.C., reţinându-se următoarele:
Cu privire la motivul de nulitate al deciziei, invocat de contestator, prima instanţă a reţinut că acesta este neîntemeiat.
În speţă, nu poate fi reţinut ca motiv de nulitate absolută faptul neconsultării organului sindical de către intimată, anterior disponibilizării contestatorului, întrucât, potrivit Contractului colectiv de muncă anexat la dosar, în cazul săvârşirii abaterii disciplinare „ de a absenta de la locul de muncă mai mult de 10 zile”, sancţiunea este aplicată de către angajator (art.63 din contract) fără a se cere acordul sau consultarea organizaţiei sindicale. Plecând de la prevederile art.236 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor şi având în vedere că în acest contract nu se prevede obligaţia specificată de contestator în sarcina intimatei, s-a constatat că această cauză de nulitate nu este incidentă în această cauză.
Cu privire la aprecierea caracterului temeinic sau netemeinic al deciziei de concediere, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 289 C.muncii, „hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept”.
S-a mai reţinut că, motivele invocate de contestator pentru neprezentarea la locul de muncă, deşi ştia că în urma admiterii contestaţiei sale a fost reintegrat de drept, sunt neîntemeiate.
De asemenea, în cazul în care intimata ar fi refuzat primirea acestuia în cadrul societăţii, contestatorul avea la dispoziţie două căi legale pentru a-şi pune în hotărârea judecătorească şi anume cea a executării silite, precum şi cea prevăzută de art. 278 C.muncii care prevede că „neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare…” S-a reţinut astfel că nu există la dosarul cauzei nici o probă din care să rezulte că acesta a încercat să se prezinte la locul de muncă, acces care să-i fi fost însă negat.
Faptul că intimata nu i-a comunicat contestatorului decizia de reintegrare nu poate constitui o apărare în favoarea acestuia din urmă, întrucât reintegrarea s-a produs de drept prin efectul hotărârii judecătoreşti, decizia de reintegrare nr.76/26.07.2006 constituind doar un act intern, un mijloc prin care se evidenţiază în actele societăţii şi prin care se aduce la cunoştinţa celorlalte compartimente din cadrul societăţii (inclusiv a celui în care îşi desfăşura activitatea contestatorul) a situaţiei contractuale a angajatului. De altfel, nu există nici o dispoziţie legală care să impună obligaţia angajatorului de a comunica o decizie de reintegrare a salariatului.
Contestatorul a luat cunoştinţă despre faptul reintegrării la data de 26.07.2006, când i-a fost comunicată hotărârea judecătorească, astfel încât de la această dată avea obligaţia de a se prezenta cât mai repede la locul de muncă.
Nu se poate reţine reaua credinţă a societăţii în privinţa contestatorului, întrucât, deşi avea posibilitatea de a-i desface contractul de muncă după 10 zile de absenţe nemotivate (potrivit Contractului Colectiv de Muncă), acesta a emis decizia de concediere abia la data de 18.09.2006.
Cu privire la faptul că decizia de reintegrare aduce o modificare a contractului de muncă cu privire la locul şi felul muncii, instanţa de fond a reţinut că acest motiv nu poate constitui o cauză de nulitate a deciziei de concediere, întrucât în analizarea valabilităţii actului de concediere trebuie plecat de la elementele care au stat la baza emiterii acestuia şi anume dacă a existat o abatere disciplinară sau nu, şi dacă această abatere disciplinară a fost sancţionată potrivit normelor imperative prevăzute de Codul muncii şi Contractul colectiv de muncă. În cazul în care contestatorul s-ar fi prezentat la locul de muncă şi ar fi luat cunoştinţă de caracterul nelegal al deciziei de reintegrare, avea posibilitatea de a contesta această decizie, dar nu ca motiv de nelegalitate al deciziei de concediere.
Având în vedere că primul capăt de cerere, constând în anularea deciziei nr.89 din 18.09.2006, este neîntemeiat, prima instanţă a reţinut că şi cererile accesorii acestuia, constând în repunerea în situaţia anterioară, plata de despăgubiri, daune morale şi cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs contestatorul A.C., considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză nu este incidentă cauza de nulitate privind neconsultarea organului sindical, anterior disponibilizării, întrucât contestatorul îndeplinea o funcţie eligibilă în organizaţia sindicală.
Recurentul a mai arătat că în mod greşit prima instanţă a aplicat legea, constatând că decizia de concediere a sa este legală şi temeinică, deşi nu a săvârşit nici una dintre faptele calificate de Codul muncii sau de contractul colectiv de muncă, ca fiind abateri disciplinare.
S-a mai arătat că intimata nu şi-a îndeplinit niciodată obligaţia de reintegrare a contestatorului, pe funcţia avută anterior disponibilizării, iar comunicarea hotărârii nr. 1324/22.06.2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui nu echivalează cu o reintegrare efectivă.
Mai mult, se mai arată că decizia nr. 76/26.07.2006 nu i-a fost comunicată recurentului.
Analizând recursul formulat de contestatorul A.C., prin prisma dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ., curtea a reţinut că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr.1324/22 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Vaslui, s-a anulat decizia nr. 3/03.01.2006 de desfacere a contractului de muncă al recurentului A.C. şi s-a dispus reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior emiterii acesteia.
Reintegrarea intimatului s-a dispus de către instanţă în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. 2 din Codul Muncii, pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
Împotriva acestei sentinţe civile au formulat cereri de recurs ambele părţi, ce s-au soluţionat prin decizia nr. 747 pronunţată la data de 21.11.2006 de Curtea de Apel Iaşi.
Potrivit dispoziţiilor art. 289 C.muncii, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.
S-a reţinut însă că, în executarea acestor sentinţe civile, angajatorul – parte în contractul individual de muncă – are obligaţia de a emite un act de reintegrare efectivă a salariatului pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei de concediere, act ce să fie comunicat şi celeilalte părţi.
Astfel, s-a reţinut că recurentului A.C. îi revenea obligaţia de a se prezenta la locul de muncă şi a presta munca, în executarea contractului său individual de muncă, doar după ce societatea angajatoare îi comunica actul administrativ prin care dispunea reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior concedierii.
În ceea ce priveşte decizia nr. 77/2006 emisă de către intimată,prin care s-a dispus reintegrarea recurentului începând cu data de 27.07.2006, societatea angajatoare nu a probat faptul că acest act ar fi fost comunicat salariatului – parte în contractul individual de muncă – pentru că acesta să fie obligat să se prezinte la locul de muncă începând cu această dată.
S-a reţinut astfel, că în mod eronat prima instanţă a considerat că decizia de concediere nr. 89 emisă de către intimată la data de 18.09.2006 este legală şi temeinică.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.2 C.pr.civ., a fost admis recursul formulat de contestatorul A.C., a fost modificată în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că s-a admis în parte contestaţia formulată, s-a anulat decizia contestată, cu obligarea intimatei la reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi băneşti de care acesta a fost lipsit, începând cu data de 18.09.2006 şi până la reintegrarea sa efectivă.
Având în vedere că recurentul nu a dovedit în cauză că ar fi suferit un prejudiciu moral prin faptele angajatorului, a fost respinsă cererea acestuia de obligare a intimatei la plata daunelor morale.
În temeiul dispoziţiilor art. 276 C.pr.civ., intimata, aflată în culpă procesuală, a fost obligată să plătească recurentului şi suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
