Legea nr. 142/1998, art. 5, art. 6
■ Legea nr. 142/1998 şi Normele de aplicare prevăd posibilitatea pentru angajator de a determina numărul de salariaţi, locurile de muncă pe care aceştia le ocupă, numărul de zile pentru care se acordă tichetele.
■ Dreptul de selecţie prevăzut de lege în favoarea angajatorului nu îl îndreptăţeşte pe acesta să limiteze dreptul angajatului odată selecţionat de a primi tichete de masă, din alte considerente decât cele ce pot fi avute în vedere conform legii.
■ Angajatorul distribuie salariaţilor tichete de masă în număr egal cu numărul zilelor lucrătoare din luna următoare; salariatul poate utiliza lunar un număr de tichete de masă cel mult egal cu numărul de zile în care este prezent la lucru în unitate.
■ întrucât legea nu distinge între cauzele ce determină absenţa de la lucru (motivate sau nemotivate), nici cel ce pune în aplicare legea sau o interpretează nu poate distinge, astfel că includerea între criteriile de atribuire a tichetelor de masă şi a absenţelor nemotivate apare ca nelegală.
■ Este irelevant faptul că în Contractul colectiv de muncă au fost cuprinse criterii de atribuire a tichetelor de masă în raport şi de absentele nemotivate, întrucât aceste criterii sunt mai nefavo-
9 7
rabile decât legea general aplicabilă, care îndreptăţeşte pe salariat la tichetele de masă pentru toate zilele lucrate în unitate, evident, dacă angajatorul nu a stabilit de la început un alt număr de zile pentru care se obligă să distribuie tichete de masă.
C.A. Cluj, s. civ., muri., asig. soc., min. şi fam., decizia civilă nr. 660/R din 18 martie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 582 din 25 iunie 2007, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.N. împotriva pârâtei SC M.E.T.R.O. SRL B., aceasta fiind obligată să acorde reclamantului contravaloarea a 17 tichete de masă, reprezentând dreptul de alocaţie individuală de hrană, aferente lunii ianuarie 2007.
S-a respins ca fiind prescris dreptul la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a clauzelor din CCM valabil până în 9 martie 2007 şi ca neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect constatarea nulităţii clauzelor referitoare la critcriile de repartizare a tichetelor de masă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că reclamantul D.N. a fost angajatul pârâtei până la data de 30 aprilie 2007, când contractul său individual de muncă a încetat. Societatea pârâtă a prevăzut dreptul angajaţilor la tichete de masă, clauzele referitoare la acest drept fiind cuprinse, până la data de 9 martie 2007, în art. 23 al CCM încheiat la nivel de unitate, iar, după acea dată, dreptul angajaţilor de a primi tichete de masă este prevăzut în Regulamentul de ordine interioară.
S-a reţinut că dreptul de a contesta dispoziţiile CCM subzistă în perioada de valabilitate a acestuia, astfel că acţiunea formulată în aprilie 2007 a fost respinsă ca tardivă sub acest aspect.
Cu privire la capătul de acţiune pentru obligarea pârâtei la plata contravalorii tichetelor de masă neacordate pentru zilele lucrate în
februarie 2007, s-a reţinut că reclamantul a lucrat, în luna respectivă, 19 zile şi a absentat nemotivat o zi (13 februarie 2007), motiv pentru care a fost sancţionat cu „avertisment”.
In conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 142/1998, se pot acorda tichete de masă, în limita în care angajatorul dispune de fonduri băneşti, iar Normele metodologice de aplicare prevăd stabilirea condiţiilor de atribuire a tichetelor de către angajator de comun acord cu sindicatele referitor la numărul angajaţilor care beneficiază de tichete de masă, numărul de zile lucrătoare din lună pentru care beneficiază de tichete de masă şi criteriile de selecţie privind stabilirea salariaţilor care primesc tichete de masă.
A reţinut instanţa din dispoziţiile de mai sus că angajatorul este îndreptăţit să nu acorde tichete de masă pentru toţi angajaţii din societate şi că acordarea tichetelor de angajator nu este o obligaţie, ci este lăsată la disponibilitatea angajatorului, în funcţie de fondurile băneşti de care dispune, dar, odată ce angajatorul a luat hotărârea de a acorda acele tichete, ceea ce era doar o posibilitate s-a transformat într-un drept.
In raport de cele arătate mai sus, instanţa a reţinut că reclamantul are un drept recunoscut prin lege, ca urmare a decizici angajatorului, iar în cazul în care angajatorul refuză să-şi execute obligaţia, angajatul poate solicita instanţei respectarca acestui drept, retroactiv pentru 3 ani, conform art. 283 alin. (2) C. muncii.
In consecinţă, reţinând că apărarea pârâtei (vizând lipsa dreptului reclamantului la tichete de masă pentru luna în care a avut absenţe nemotivate) este neîntemeiată, s-a admis acţiunea, în sensul celor arătate în dispozitiv.
Aceasta, întrucât critcriul stabilit de pârâtă este neconform Legii nr. 142/1998 şi Normelor de aplicare a legii, câtă vreme la acordarea tichetelor de masă trebuie să se ţină seama de condiţiile concrete de lucru, de criterii socio-profesionale şi de alte elemente specifice activităţii.
Rezultă de altfel din actele dosarului că reclamantul a beneficiat de dreptul la tichete de masă atât în luna anterioară, cât şi cea posterioară lunii litigioase, iar neacordarea tichetelor de masă ca sancţiune pentru absenţele nemotivate este o măsură ce nu este prevăzută de actele normative.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
S-a arătat, în esenţă, că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea greşită a legii. Astfel, nu s-a avut în vedere că legea părţilor a
stabilit critcriilc de atribuire a tichetelor de masă, or, CCM pe unitate este obligatoriu pentru toate părţile semnatare.
Prin CCM, angajatorul a înţeles să acorde angajaţilor un drept afectat de modalităţi, respectiv de anumite condiţii suspensive, iar dreptul angajatului se naşte la momentul îndeplinirii condiţiilor suspensive. în conformitate cu normele legale aplicabile, angajatorul împreună cu reprezentanţii sindicatului pot prevedea salariaţii care primesc tichete de masă, ţinând seama şi „de alte elemente specifice activităţii”, iar absenţa nemotivată de la serviciu şi nerespectarea atribuţiilor de serviciu sunt abateri de natură a prejudicia activitatea întreprinderii.
Caracterul sancţionator al neacordării tichetelor de masă este greşit invocat de instanţa fondului, raportat la existenţa concomitentă a răspunderii disciplinare, materiale, civile şi penale. Nu se poate reţine nici a, întrucât persoanele nu se află în situaţii similare, chiar din culpa persoanei care săvârşeşte o faptă cu implicaţii sociale asupra celorlalţi angajaţi.
S-a mai arătat că instanţa a reţinut nelegala atribuire a tichetelor de masă la sfârşitul perioadei pentru care sunt datorate, contravenind dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, dar aceste dispoziţii sunt cel puţin interpretabile, având în vedere contradictorialitatca textului, respectiv acordarea în avans a tichetelor de masă, dar în raport de numărul de zile lucrate (prezent în unitate), ce nu poate fi prevăzut de angajator.
Recursul nu este întemeiat.
Prima instanţă a făcut o justă interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile. Astfel, s-a avut în vedere că Legea nr. 142/1998 prevede posibilitatea pentru angajator de a acorda salariaţilor tichete de masă, în măsura în care are posibilităţi financiare şi în limitele prevăzute în acest sens în bugetul propriu. Din momentul în care angajatorul a decis atribuirea tichetelor, salariaţii au dreptul la această alocaţie.
De asemenea, legea şi normele de aplicare prevăd posibilitatea pentru angajator de a determina numărul de salariaţi, locurile de muncă pe care aceştia le ocupă, numărul de zile pentru care se acordă tichetele.
Dreptul de selecţie prevăzut de lege în favoarea angajatorului nu îl îndreptăţeşte pe acesta să limiteze dreptul angajatului odată selecţionat de a primi tichete de masă, din alte considerente decât cele ce pot fi avute în vedere conform legii.
Din cuprinsul art. 6 din Legea nr. 142/1998 rezultă că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masă cel mult egal cu numărul de zile în care este prezent la lucru în unitate.
Acest text nu este în contradicţie cu dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege, conform cărora angajatorul distribuie salariaţilor tichete de masă în număr egal cu numărul zilelor lucrătoare din luna următoare, întrucât, dacă art. 5 prevede obligaţia angajatorului de a distribui tichetele de masă, în schimb, art. 6 prevede dreptul salariatului de a utiliza tichetele de masă numai pentru zilele în care a fost prezent la lucru în unitate.
întrucât legea nu distinge între cauzele ce determină absenţa de la lucru (motivate sau nemotivate), nici cel ce pune în aplicare legea sau o interpretează nu poate distinge.
Prin urmare, includerea între criteriile de atribuire a tichetelor de masă şi a absenţelor nemotivate apare a fi nelegală, aşa cum a apreciat şi prima instanţă.
In consecinţă, dreptul salariatului de a primi şi folosi tichetele de masă în număr egal cu zilele lunii în care a fost prezent la unitate derivă din lege – general obligatorie – într-un stat de drept, astfel că admiterea acţiunii de către prima instanţă apare a fi o soluţie legală şi temeinică.
Sub acest aspect, este irelevant faptul că în CCM au fost cuprinse criterii de atribuire a tichetelor de masă în raport şi de absenţele nemotivate, întrucât aceste criterii sunt mai nefavorabile decât legea general aplicabilă, care îndreptăţeşte pe salariat la tichetele de masă pentru toate zilele lucrate în unitate, evident, dacă angajatorul nu a stabilit de la început un alt număr de zile pentru care se obligă să distribuie tichete de masă, ceea ce, însă, nu s-a demonstrat.
In raport de aceste considerente, ce le completează pe cele avute în vedere de către prima instanţă, s-a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, iar criticile formulate fiind nefondate, recursul a fost respins ca atare.
