C. muncii, art. 154 alin. (2), art. 164 alin. (2)
■ în condiţiile în care plata drepturilor salariale se face în bani, iar plata parţială în natură este permisă numai dacă o astfel de posibilitate este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă, refuzul angajatorului de plată a drepturilor salariale prin invocarea compensării cu valoarea produselor însuşite de către salariat este nelegal.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2512/R din 28 octombrie 2005, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 5528/LM/2004, reclamantul M.A. a chemat-o în judecată pe pârâta SC SSR SRL, solicitând, ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata salariilor restante şi a tuturor obligaţiilor aferente către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost angajat al societăţii pârâte începând cu data de 1.08.1997, în baza contractului individual de muncă nr. XXXX/7.08.1997 până la data de 31.01.2004.
In continuare, s-a arătat că, începând cu data de 1.01.2003 şi până la data încetării relaţiilor de muncă, angajatorul nu şi-a mai onorat obligaţia de plată a drepturilor salariale, motivând neplata prin scăderea volumului de activitate şi promiţând plata salariilor restante la momentul reluării activităţii sau prin valorificarea activelor societăţii.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, la data de 25.11.2002, asociatul fondator a decis în mod unilateral şi abuziv încetarea activităţii societăţii la bordul aeronavelor sale, moment în care socictatea pârâtă s-a văzut în imposibilitatea de a-şi desfăşură activitatea la parametrii economici normali.
Pârâta a susţinut că, deşi activitatea societăţii se desfăşura la mai puţin de 10% din capacitate, conducerea societăţii a decis să nu înceteze raporturile de muncă cu salariaţii, iar pretenţiile reclamantului cu privire la plata salariului nu sunt justificate, întrucât acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de a presta muncă, încasându-şi total sau parţial drepturile salariale prin compensarea cu mărfuri aparţinând societăţii.
Pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1202/17.03.2005, prin care a dispus admiterea cererii, obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2003 – 31.01.2004 şi a diferenţei de impozit pentru anii 2002 şi 2003, obligarea pârâtei să reţină şi să vireze la bugetul de stat şi bugetele speciale impozitul pe salariu şi contribuţiile de asigurări sociale aferente drepturilor salariale acordate pentru perioada 1.01.2003 – 31.01.2004 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că:
Reclamantul a fost angajat al societăţii pârâte începând din data de
1.08.1997, în baza contractului individual de muncă nr. XXXX/7.08.1997, până la data de 31.01.2004, când contractul de muncă a încetat prin
acordul părţilor. începând cu data de 1.01.2003 şi până la încetarea raporturilor de muncă, angajatorul nu şi-a mai onorat obligaţia de plată a salariilor şi a contribuţiilor datorate de salariaţi la bugetele speciale ale statului aferente acestor salarii.
Neplata drepturilor salariale a fost recunoscută de pârâtă, însă apărările sale au fost înlăturate de instanţă, întrucât din statele de plată depuse de angajator la dosarul cauzei, aferente lunilor pentru care se solicită acordarea salariului, rezultă că reclamantul a prestat muncă la societatea pârâtă.
De asemenea, s-a reţinut că angajatorul nu a făcut dovada obţinerii unui titlu executoriu în urma plângerii penale formulate împotriva salariaţilor săi pentru sustragerile de mărfuri din depozitele societăţii, astfel că reţinerile din salariu sunt nelegale, potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. (2) C. muncii.
împotriva sentinţei a declarat recurs în termen legal SC S.S.R. SRL, susţinând că este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit s-a dispus admiterea acţiunii promovate de reclamant.
In motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este rezultatul aplicării greşite a prevederilor Codului muncii, întrucât pretenţiile reclamantului nu sunt justificate în condiţiile în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de a presta muncă, iar drepturile salariale le-a încasat din preţul obţinut în urma valorificării mărfurilor aparţinând societăţii.
S-a mai invocat de către recurentă încălcarea principiului rolului activ şi al dreptului la apărare de către instanţa de fond prin respingerea cererii de suspendare a judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deşi la termenul de judecată din 17.03.2005 s-au depus dovezi, din care rezultă că împotriva reclamantului s-a formulat plângere penală, pe rolul Tribunalului Bucureşti aflându-se dosarul penal nr. 1706/DICOT/2005.
In concluzie, se solicită, în temeiul art. 299, art. 304 pct. 8, 9 şi 10 şi art. 3041 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Curtea, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Soluţia pronunţată de instanţa de fond, în sensul admiterii acţiunii şi obligării recurentei la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 1.01.2003 – 31.01.2004 şi a diferenţei de impozit pentru anii 2002 şi 2003, se bazează pe interpretarea corectă atât a probei cu înscrisuri administrate în cauză, cât şi a dispoziţiilor legale aplicabile.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (2) C. muncii, pentru prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani. Articolul 161 alin. (1) C. muncii prevede plata în bani a salariului cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.
Conform menţiunilor existente în statele de plată depuse la dosarul cauzei, rezultă că, în perioada 1.01.2003 – 31.01.2004, intimatul-recla-mant a desfăşurat activitate în beneficiul recurentei, astfel că, în mod corect, instanţa de fond a înlăturat apărările formulate de angajator, conform cărora neplata salariului ar fi justificată de neprestarea orelor de muncă de către angajat.
Dispoziţiile art. 164 alin. (2) C. muncii interzic angajatorului să facă orice reţinere din salariu cu titlu de daune în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care să constate datoria scadentă, lichidă şi exigibilă a salariatului. Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui titlu executoriu împotriva intimatului, în mod corect, a apreciat instanţa de fond că refuzul achitării drepturilor salariale de către recurentă este nejustificat.
Sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei privind încălcarea principiului rolului activ şi al dreptului la apărare, întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., la dosarul cauzei neexistând înscrisuri din care să rezulte începerea urmăririi penale împotriva intimatului pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra cauzei dedusă judecăţii.
In concluzie, Curtea constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că a fost menţinută, iar recursul a fost respins, ca nefondat, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
