Nelegitimitatea salariatului de a absenta de la serviciu, faţă de împrejurarea că ar fi efectuat ore suplimentare şi ar fi îndrituit la compensarea cu timp liber


1. în lipsa acordului conducerii pentru compensarea orelor suplimentare cu timp liber, salariatul nu avea niciun temei pentru a absenta de la locul de muncă, fapta sa constituind o veritabilă abatere disciplinară gravă, săvârşită prin încălcarea obligaţiilor de realizare a normei de muncă, de respectare a disciplinei muncii şi a prevederilor din regulamentul de ordine interioară, prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), b) şi c) C. muncii.

2. Pentru sancţionarea unui eventual abuz al conducerii unitătii, care i-ar fi respins cererea de acordare a zilelor libere în mod nejustificat, în opinia salariatului, acesta avea la dispoziţie alte mijloace

prevăzute de Codul muncii pentru a face cunoscut şi sancţionat acest abuz, fără a putea să-şi facă singur dreptate.

C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 1505/R din 24 martie 2010, nepublicată

Prin cererea înregistrată la data de 29.04.2009 pc rolul Tribunalului Giurgiu, Sccţia civilă, reclamantul C.S. a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 5/09.04.2009 emisă de S.P., reclamantul solicitând anularea deciziei, reîncadrarea în postul ocupat anterior concedierii şi plata drepturilor salariale cuvenite.

Prin sentinţa civilă nr. 289/LM/30.10.2009, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, a admis contestaţia formulată de către reclamantul C.S. în contradictoriu cu pârâtul S.P., a dispus anularea deciziei nr. 5/09.04.2009 emisă de către pârât, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de fochist, ocupată anterior concedierii, precum şi plata tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit începând cu data de 10.04.2009 şi până în ziua reîncadrării efective pe post.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin decizia de concediere nr. 5/9.04.2009, S.P., reprezentat prin E., în calitate de manager, a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, încadrat în funcţia de fochist, în baza art. 61 lit. a) coroborat cu art. 264 alin. (1) lit. 0 din Legea nr. 53/2003, s-a reţinut că salariatul a absentat nemotivat, nefiind luată în considerare apărarea acestuia, în sensul că a absentat deoarece acordarea liberelor nu a fost aprobată.

Conform dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.

In speţă, din actele depuse de reclamant la dosar, rezultă că acesta a formulat cereri pentru acordarea de zile libere, ca urmare a orelor suplimentare lucrate în cursul lunii decembrie 2008 şi ianuarie 2009. Din cererea aflată la dosar, rezultă că în luna decembrie reclamantul avea dreptul la 4 zile libere, iar în luna ianuarie la 10 zile libere, respectiv un total de 14 zile libere. Orele suplimentare lucrate de reclamant reies din graficele de lucru aferente perioadelor lucrate.

Prin cererea înregistrată sub nr. 440/10.04.2009, reclamantul a contestat administrativ decizia de concediere, arătând că absenţele ce au fost reţinute ca nemotivate înseamnă în fapt ore lucrate în afara programului (recuperări) şi orc lucrate în timpul programului în pavilionul 2 şi în curtea spitalului, centrala termică nemaifuncţionând

din lipsă de combustibil. Intr-o notă de subsol a contestaţiei menţionate, există o notă a conducerii unităţii, consemnându-se: „de acord cu cele

menţionate de dl. C.S., luând în consideraţie faptul că dna manager nu a respectat prevederile Contractului colectiv de muncă pe ramură sanitară M.O. partea a V-a nr. 16/20.10.2008, art. 47 alin. (3)”. Rezultă, aşadar, că s-a verificat inclusiv administrativ susţinerea făcută de reclamant, în sensul nelegalităţii deciziei de concediere emisă.

De asemenea, din declaraţia martorei T.M. rezultă că reclamantul şi-a îndeplinit în mod corect atribuţiile de serviciu, însă la un moment dat centrala termică unde lucra ca fochist nu a mai funcţionat, astfel că acesta a lucrat într-un alt sector, 12 ore cu 24, situaţie în care a avut de recuperat zile libere. Martorul audiat menţionează expres că reclamantul a făcut cerere pentru acordarea de zile libere, însă conducerea unităţii este posibil să nu fi acceptat această cerere, astfel că reclamantul, în baza cererii de recupcrare, s-a considcrat a fi în zile libere, în schimb conducerea unităţii l-a considcrat ca fiind absent nemotivat. Din răspunsul la interogatoriul propus de reclamant rezultă că, într-adevăr, reclamantul a lucrat ore suplimentare la instituţia spitalului şi că avea dreptul pentru orele lucrate la o compensare prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea muncii, însă această prevedere legală nu a fost respectată. Mai mult, la termenul de judecată din data de

30.10.2009, fiind prezent noul manager, acesta a arătat că este de acord cu reîncadrarea reclamantului în funcţia pe care a avut-o.

împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 272 şi art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât, solicitând casarea în totalitate a sentinţei recurate ca fiind nelegală şi netemeinică şi, rejudecând cauza în fond, să se admită recursul, să se respingă contestaţia, întrucât desfacerea contractului de muncă al contestatorului a fost pe deplin motivată şi conformă cu dispoziţiile legale.

In motivarea cererii de recurs se arată că sentinţa civilă nr. 289 LM din 30.10.2009 a Tribunalului Giurgiu este nelegală şi netemeinică, deoarece, aşa cum rezultă din actele care au stat la baza emiterii acestei decizii, salariatul a încălcat grav şi nemotivat disciplina muncii, părăsind fară aprobarea prealabilă a conducerii unităţii locul de muncă timp de 14 zile. Având în vedere că în sentinţa civilă nr. 289 LM/30.10.2009 se reţine de cătrc instanţa de fond că de fapt salariatul ar fi avut dreptul la zile libere, recurentul consideră că această circumstanţă este în mod eronat reţinută de către instanţa de fond, atâta vreme cât din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă fară echivoc faptul că salariatul a părăsit locul de muncă fară acordul scris prealabil al conducerii unităţii. Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a luat în consideraţie faptul că salariatul contestator a mai primit anterior desfacerii contractului individual de muncă o sancţiune disciplinară, respectiv „avertisment scris”, astfel cum rezultă din dispoziţia nr. 2 din 03.03.2009. Faţă de cele de mai sus, solicită ca, în baza probelor administrate în dosarul cauzei,

să se dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea în întregime a sentinţei civile nr. 289LM/2009 şi respingerea contestaţiei reclamantului, menţinând decizia nr. 5/09.04.2009 de desfacere a contractului individual de muncă al acestuia, deoarece această decizie este legală, temeinică şi realizată cu respectarea riguroasă a dispoziţiilor Codului muncii, precum şi ale Contractului colectivului de muncă pe ramură sanitară.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că recursul este fondat, admiţându-1.

Concedierea reclamantului a fost dispusă în condiţiile art. 61 lit. a) C. muncii, pentru săvârşirea unei abateri disciplinare, şi anume lipsa nemotivată de la serviciu în perioada 01.03.2009-24.03.2009.

Decizia de concediere nr. 5/09.04.2009 este legală şi temeinică, fiind emisă cu respectarea condiţiilor de validitate prevăzute de lege sub aspectul formei. Aceasta îmbracă forma scrisă, conţine menţiunile obligatorii şi a fost emisă de persoana competentă să aplice sancţiunea.

In ceea ce priveşte temeinicia măsurii luate, Curtea a constatat că din probele administrate în cauză şi avute în vedere la emiterea deciziei de concediere disciplinară s-a făcut dovada săvârşirii de către contestator a abaterii disciplinare prevăzute la art. 20 lit. 0 din regulamentul intern. De altfel, reclamantul nu a contestat săvârşirea faptei, doar faptul că s-a considerat îndreptăţit să procedeze în acest fel.

In privinţa individualizării sancţiunii aplicate faţă de criteriile menţionate de art. 266 C. muncii, Curtea a constatat că aceasta a fost corect individualizată, facându-se o justă corelare a sancţiunii aplicate cu gravitatea faptei, aceasta fiind calificată de regulamentul intern al angajatorului ca abatere disciplinară gravă ce atrage desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, contestatorul nereuşind să aducă niciun argument de natură să înlăture răspunderea disciplinară pentru abaterea disciplinară săvârşită şi sancţionată sau pentru reducerea gravităţii faptei reţinute în sarcina sa.

Curtea a constatat, totodată, şi respectarea prevederilor art. 267 C. muncii referitoare la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, salariatul fiind convocat în scris în vederea ascultării sale anterior aplicării sancţiunii, având posibilitatea de a-şi formula toate apărările.

In acest context, Curtea a apreciat că sancţiunea aplicată este temeinică, iar individualizarea acesteia a fost corect dozată faţă de gravitatea faptei, astfel încât, având în vedere şi cele mai sus expuse, a respins contestaţia ca neîntemeiată.

întreaga argumentaţie a reclamantului, însuşită de prima instanţă, se bazează pe legitimitatea, îndreptăţirea reclamantului de a absenta de la serviciu, faţă de împrejurarea că a efectuat ore suplimentare, pentru care

nu a fost compensat cu timp liber corespunzător, iar cererea acestuia de compensare a fost respinsă de conducerea unităţii.

Curtea a considerat că, dimpotrivă, lipsa reclamantului de la serviciu în perioada menţionată este cu desăvârşire nemotivată şi justifică aplicarea sancţiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă. Din copia cererii din dosarul de fond, adresată de reclamant conducerii unităţii la data de 03.03.2009, rezultă cu claritate că această cerere nu a fost aprobată, iar celelalte probe aflate în dosar confirmă că reclamantul cunoştea acest lucru.

în consecinţă, în lipsa acordului conducerii pentru compensarea orelor suplimentare cu timp liber, reclamantul nu avea niciun temei pentru a absenta de la locul de muncă, fapta sa constituind o veritabilă abatere disciplinară gravă, săvârşită prin încălcarea obligaţiilor de realizare a normei de muncă, de respectare a disciplinei muncii şi a prevederilor din regulamentul de ordine interioară, prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), b) şi c) C. muncii. Pentru astfel de încălcări, art. 264 alin. (1) lit. 0 C. muncii prevede posibilitatea pentru angajator de a dispune desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Pentru sancţionarea unui eventual abuz al conducerii unităţii, care i-ar fi respins cererea de acordare a zilelor libere în mod nejustificat, în opinia reclamantului, acesta avea la dispoziţie alte mijloace prevăzute de Codul muncii pentru a face cunoscut şi sancţionat acest abuz, fară a putea să-şi facă singur dreptate. Curtea nu face aprecieri cu privire la acest aspect, întrucât nu dispune de probe şi nu formează obiectul dosarului.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii contestaţiei, ca neîntemeiată.