Neplata salariului pentru personalul contractual încadrat în funcţii specifice,care nu sunt prevăzute de Legea-cadru nr.330/2009. Obligarea pârâtei la daune morale. Efectele deciziilor I.C.C.J. în recursuri în interesul legii cu privire la acordarea de da


Obligarea pârâtei la daune morale. Efectele deciziilor I.C.C.J. în recursuri în interesul legii cu privire la acordarea de daune morale în litigiile de muncă.

-art.8 din Legea nr.202/2006

-art.39 din Legea rn.330/2009

-art.163 C.muncii

-art.269 C.muncii

Nerespectarea disp. art.39 din din Legea –cadru nr.330/2009 de a asimila salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în această lege, cu salariile de baza prevăzute in anexele la legea invocata dă dreptul reclamantului şi la daune morale pentru disconfortul produs, în condiţiile în care a prestat fără nicio remuneraţie, situaţie ce s-a prelungit în timp.

( Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 2084 din 16 decembrie 2010 )

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul N. A. D. a chemat în judecată pârâta A.J.O.F.M. , solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligată pârâta să-i plătească salariile restante, începând cu data de 01 ianuarie 2010 la zi, corespunzător activităţii desfăşurate; alte drepturi de natură salarială, dar şi să-i plătească daune morale ca despăgubiri pentru prejudiciul moral provocat cu vinovăţie prin neplata salariului în valoare de 50.000 RON.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că AJOFM avea obligaţia de plată a salariului în fiecare zi de 7 ale lunii, obligaţie ce a fost respectată timp de 6 luni, după care, fără nici un temei, nu a mai fost plătit salariul.

Pentru toate suferinţele fizice, psihice şi morale reclamantul a mai solicitat o compensaţie materiala în valoare de 50.000 ron, minimă reparaţie pentru toate suferinţele psihice, pentru alterarea vieţii sale familiale, pentru stresul cauzat soţiei şi pentru alterarea vieţii sale sociale.

Tribunalul Buzău a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata salariilor restante in valoare de 8.626 lei brut lunar, pentru lunile ianuarie-iunie 2010, reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi a respins celelalte capete de cerere, printre care şi pe cel referitor la acordarea de daune morale.

Sub aspectul daunelor morale, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului, în sensul că existenţa fizică, integritatea corporala şi sănătatea, demnitatea, onoarea sau prestigiul profesional au fost afectate profund.

Reclamantul a formulat recurs împotriva sentinţei dar numai în ceea ce priveşte capătul de cerere nr.5 având ca obiect acordarea de daune morale ,iar pârâta cu privire la obligarea sa la plata salariilor restante către reclamant.

Curtea a constatat că recursul pârâtei este nefondat, reţinând mai întâi că în conformitate cu disp.art.39 din Legea –cadru nr.330/2009 , salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în această lege, cum este şi cazul reclamantului, se stabilesc de ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu salariile de baza prevăzute in anexele la legea invocata, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale si al Ministerului Finanţelor Publice.

Pârâta-recurentă susţine că, în absenţa avizului invocat, pentru obţinerea căruia a depus numeroase diligenţe, este pusă în situaţia, ca, fără să aibă vreo culpă, să procedeze la asimilarea salariilor personalului angajat şi să acorde drepturi salariale fără respectarea prevederilor Legii-cadru nr.330/2009.

Însă ceea ce interesează în principal este faptul că raporturile de muncă şi obligaţiile reciproce ale părţile s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii – cadru nr.330/2009.

Nu se contestă că reclamantul a lucrat neîntrerupt şi a continuat să lucreze pe funcţia înscrisă în contractul individual de muncă, în aceleaşi condiţii, fără nici o modificare a vreunuia dintre condiţiile de fapt care au existat încă de la angajare, respectiv fără modificarea niciuneia dintre prevederile contractului individual de muncă.

Prin urmare salarizarea se impune a se efectua în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei naţionale incidente în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, aflate în vigoare în perioada de implementare a respectivelor proiecte.

Cât priveşte recursul declarat de reclamant având ca obiect acordarea de daune morale, Curtea a reţinut culpa angajatorului care nu şi-a îndeplinit principala obligaţie ce-i revenea şi anume de a plăti salariul reclamantului , ajungându-se în situaţia nefirească şi injustă ca reclamantul să presteze munca, dar fără a primi nicio remuneraţie, ceea ce ar putea echivala cu o muncă forţată stabilită în mod nelegal.

Aşadar , lipsa oricărui pe o perioadă care s-a prelungit în timp, a produs, cu certitudine consecinţe negative asupra reclamantului, atât pe plan psihic, prin disconfortul creat, dar şi pe plan familial şi social, fiind diminuat în mod evident standardul de viaţă al reclamantului, care a fost nevoit să locuiască cu familia la rude, fiindu-i pusă în primejdie atât propria întreţinere, cât şi pe cea a celorlalţi membri ai familiei, mai ales că era susţinătorul de bază al familiei sale în acea perioadă.

În consecinţă, în temeiul art.269 alin.1 C.muncii,Curtea a apreciat că, pentru o reparaţie integrală a prejudiciului material şi moral suferit de reclamant din vina angajatorului, se justifică şi acordarea sumei de 1.500 lei cu titlu de daune morale.

Se impune a se menţiona că Decizia nr.XL din 7 mai 2007 pronunţată de Î.C.C.J. nu poate justifica inadmisibilitatea acordării daunelor morale, în absenţa prevederii lor în contractul individual de muncă, după cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, deoarece este anterioară modificării art.269 alin.1 C.muncii prin Legea nr.237/2007.

Prin urmare, în baza art.312 c.pr.civ. rap. la art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, urmând să menţină în rest dispoziţiile sentinţei. Totodată, a respins recursul pârâtei ca nefondat.