Încălcarea dreptului la apărare
-art.167-168 cod pr.civ.
-art.6 prf.1 din CEDO
Propunerea probelor se face de regulă în etapa scrisă a procesului, pentru reclamant, obligaţia fiind instituită de art. 112 pct.5 cod pr.civ. iar pentru pârât, prin art.115 alin.3 din acelaşi cod., iar sancţiunea nepropunerii probelor în modalităţile arătate este decăderea din dreptul de a mai propune şi administra dovezi în etapa procesuală în care se află cauza, respectiv în primă instanţă.
Nepronunţându-se în nici un mod asupra cererii de probe a reclamantului, instanţa de fond l-a sancţionat în realitate pe acesta cu decăderea din dreptul de a solicita şi administra dovezi, fără să motiveze care sunt argumentele aplicării acestei sancţiuni, mai cu seamă că în conflictele de drepturi sarcina probei este plasată de legiuitor, prin dispoziţia expresă a art.287 din codul muncii, în sarcina angajatorului.
Nepronunţându-se în nici un mod asupra cererii de probe a reclamantului, instanţa de fond l-a sancţionat în realitate pe acesta cu decăderea din dreptul de a solicita şi administra dovezi, fără să motiveze care sunt argumentele aplicării acestei sancţiuni, mai cu seamă că în conflictele de drepturi sarcina probei este plasată de legiuitor, prin dispoziţia expresă a art.287 din codul muncii, în sarcina angajatorului.
(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale- Decizia nr. 1501 din7 octombrie 2010)
Prin cererea înregistrată la tribunal reclamantul N.S. a chemat în judecată pe pârâta societate comercială F.C.-OMV PETROM Buzău solicitând obligarea acesteia la acordarea grupei I de muncă în procent de 100% pe perioada 07.01.1980 – 01.08.1994,conform prevederilor CCM şi al Ordinului nr. 50/1990 Anexa I pct. 1.
În motivarea cererii, reclamantul a relatat că în perioada mai sus menţionată a desfăşurat activitate la Schela Berca, Mina de Monteoru, judeţul Buzău în funcţia de electrician-lumină şi forţă unde a executat lucrări de întreţinere şi reparaţii la instalaţiile de iluminat ale minei, în condiţii nefavorabile de microclimat şi toxicitate ce se încadrează în grupa I în procent de 100%.
A mai relatat reclamantul că în perioada 01.01.1982 -31.12.1989, pe lângă activitatea de bază desfăşurată în procent de peste 80% din punctul de lucru, mai desfăşura şi activitatea de salvator minier permanent pentru care a beneficiat de sporuri înscrise în adeverinţa nr. 488/14.05.2007.
Având în vedere că activitatea desfăşurată în aceasta perioadă a fost eronat încadrată de pârâtă în grupa a II-a, reclamantul a solicitat admiterea acţiunii.
În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât activitatea prestată de reclamant nu se încadrează în categoria activităţilor înscrise în grupa I de muncă.
Prin sentinţa nr.758 pronunţată la 2 iunie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea, reţinând următoarele:
Conform menţiunilor din carnetul de muncă, reclamantul începând cu data de 07.01.1980 a fost angajat prin transfer pe postul de electrician la Schela de Extracţie Berca, activitate pe care a desfăşurat-o până la data de 01.08.1994, conform dispoziţiilor art. 130 lit. a Codul Muncii.
Conform susţinerilor pârâtei activitatea desfăşurată de reclamant s-a realizat la suprafaţă şi nu în subteran cum susţine acesta, întrucât mina de petrol nu putea fi electrificată.
Pe de altă parte, activitatea de salvator minier desfăşurată de reclamant din luna ianuarie 1990 se reflectă în adeverinţa nr. 488/14.05.2007 ca fiind o activitate pentru care reclamantul a încasat câştiguri suplimentare şi potrivit susţinerilor pârâtei antrenamentele şi pregătirea corespunzătoare acesteia nu se încadrau în grupe de muncă. De altfel în domeniul legislativ actual nu se înscrie o astfel de activitate desfăşurată facultativ în nicio încadrare pe grupe de muncă , motiv pentru care sub acest aspect solicitările reclamantului apar ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dreptului său la apărare.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 2 din judecătorul va pune în vedere pârtilor drepturile si obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces.
În acest context având în vedere că în fata instanţei de fond nu a beneficiat de asistenţă juridică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor legale mai sus arătate şi să îi explice faptul că trebuie administrate probe pentru lămurirea fondului cauzei.Mai mult decât atât, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor cu înscrisuri, martori şi expertiză judiciară de specialitate, propuse prin cererea de chemare în judecată, soluţia dându-se exclusiv pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.
Sub un alt aspect, recurentul a mai arătat că la termenul de judecată de la 5.05.2010, intimata a depus întâmpinare, iar instanţa de fond a apreciat că se impune acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia iar la 2.06.2010, instanţa, în mod eronat a reţinut că recurentul-reclamant nu mai are alte cereri de formulat sau excepţii de invocat (în condiţiile în care acesta solicitase proba cu expertiza judiciara de specialitate), drept pentru care a constatat terminată cercetarea judecătorească.
Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată fără administrarea de probe, situaţie care echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei în condiţiile în care în baza dispoziţiilor art. 287 din codul muncii, în litigiile de muncă „sarcina probei revine angajatorului”, astfel că intimata era cea care avea obligaţia să depună la dosarul cauzei documentele pe care le avea în posesie şi care erau absolut necesare soluţionării cauzei.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea respectării dreptului la apărare si pentru administrarea de probatorii.
Curtea, analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, actele dosarului şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, dar şi sub toate aspectele astfel cum impune art.3041 cod pr.civ. a constatat că recursul este fondat şi l-a admis ca atare pentru considerentele care succed:
Acţiunea introductivă, aşa cum a fost formulată în termenii reclamantului vizează eroarea rezultată din menţiunile greşite privind grupa de muncă în care a fost încadrat de angajator pentru perioada 7 ian.1980-1 aug.1994, reclamantul susţinând că unitatea pârâtă trebuie obligată să-i acorde grupa I de muncă cu procent de 100%, pentru perioada de mai sus care a fost încadrată eronat ca lucrată în grupa II de muncă.
Drept temei juridic al acestei acţiuni, reclamantul a indicat între altele dispoziţiile Decretului nr.92/1976, iar ca mijloace de dovadă a cerut administrarea de probe cu înscrisuri, martori şi expertiză judiciară de specialitate.
La dosar au fost depuse de către reclamant înscrisuri iar o încheiere de încuviinţare a probelor în sensul art.168 cod pr.civ. nu există în dosar pentru că această etapă procesuală lipseşte din cercetarea judecătorească a primei instanţe.
Astfel, după un prim termen în care pricina s-a amânat pentru ca pârâta să formuleze apărări pe cale de întâmpinare la cel de-al doilea termen de judecată, întâmpinarea depusă de pârâtă a fost comunicată reclamantului, iar cauza s-a amânat la 2 iunie 2010 când în prezenţa reclamantului personal au avut loc dezbaterile.
Cu încălcarea dreptului complex la un proces echitabil în sensul art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prima instanţă nu a pus în discuţie cererea de probe a reclamantului, nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii lor în conformitate cu art.167 cod pr.civ. potrivit cu care dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii(…)
Propunerea probelor se face de regulă în etapa scrisă a procesului, pentru reclamant, obligaţia fiind instituită de art. 112 pct.5 cod pr.civ. iar pentru pârât, prin art.115 alin.3 din acelaşi cod., iar sancţiunea nepropunerii probelor în modalităţile arătate este decăderea din dreptul de a mai propune şi administra dovezi în etapa procesuală în care se află cauza, respectiv în primă instanţă.
În plus, obligaţia de a motiva orice măsură luată de instanţa de judecată corespunde dreptului părţilor de a supune hotărârea pronunţată controlului de legalitate şi temeinicie ce se exercită pe calea recursului în forma şi limitele art.3041 cod pr.civ. în cazul conflictelor de muncă.
Cum critica din recursul de faţă vizează chiar încălcarea dreptului recurentului-reclamant de a administra dovezi, Curtea constată că în lipsa încheierii de încuviinţare a probelor cerute de acesta sau de respingere a lor, nu se poate stabili dacă şi în ce măsură în mod corect acesta a fost sancţionat cu decăderea din dreptul de a propune şi administra dovezi, ca parte componentă a dreptului său la o procedură echitabilă, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a principiilor care guvernează procesul civil, făcând incident cazul de recurs prev.de art.304, pct.5 cod pr.civ.
Pentru aceste considerente, constatând că recursul este fondat în temeiul art.312 rap.la art.304 pct.5 cod pr.civ., Curtea l-a admis ca atare cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
