C. muncii, art. 55 lit. b), art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3)
■ Salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.
■ în cazul încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor, angajatorul nu poate solicita de la salariat cheltuielile de formare profesională a acestuia. Este lipsită de relevanţă susţinerea angajatorului, în sensul că iniţiativa încetării raporturilor de muncă a aparţinut salariatului, atâta timp cât unitatea şi-a dat acordul pentru ca raporturile de muncă să înceteze în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, şi nu prin demisie, de care să fi luat act pur şi simplu.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 837/R din 29 martie 2007, în R.R.D.M. nr. 4/2008
Prin sentinţa civilă nr. 6598/2006, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamanta SC K. România SCS, în contradictoriu cu pârâtul T.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în fapt, că pârâtul a fost salariatul societăţii reclamante începând cu data
8.03.2005, în baza contractului individual muncă nr. 1190/12.04.2005 şi până la data 21.10.2005, iar prin cererea reclamantei se solicită restituirea cheltuielilor profesionale efectuate de angajator.
Prima instanţă a reţinut că în cazul de faţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 195 C. muncii, dcoarece contractul de muncă a încctat prin acordul părţilor, motiv pentru carc angajatorul nu poale solicita de la salariat restituirea cheltuielilor de formare profesională.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs angajatorul, prin care solicită în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, în motivarea recursului invocând dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi pct. 3 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs, cât şi din oficiu, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Curtea, pentru motivele ce s-au arătat, a dispus respingerea recursului, ca nefondat.
Astfel, este nefondată critica recurentei cu privire la faptul că prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală cu încălcarea competenţei materiale, atâta timp cât reclamanta, prin cererca introductivă adresată Tribunalului, a stabilit cadrul procesual în carc a înţeles
să-şi valorifice drepturile invocate. In acest sens devin incidente dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., potrivit cărora „Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în carc nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”, iar art. 294 C. proc. civ. stabileşte că „în apel nu se poate schimba calitatca părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”. Mai mult, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată a intimatului, prin carc se solicită restituirea sumei ce vizează formarea profesională, competenţa revine Tribunalului, în primă instanţă, având în vedere că formarea profesională s-a grevat pe contractul individual de muncă existent între recurentă şi intimat.
In ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la faptul că prima instanţă a considerat în mod greşit că respectiva clauză penală nu este incidenţă pe motiv că încetarea raporturilor de muncă s-a realizat prin acordul părţilor în baza art. 55 lit. b) C. muncii, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că intimatul a fost salariatul recurentei începând cu data de 8.03.2005 şi pană la 21.10.2005, iar restituirea cheltuielilor de formare profesională se poate face în condiţiile art. 195 C. muncii, stabilind în acest sens ipoteza potrivit căreia salariatul, care îşi dă demisia înainte de expirarea unei perioade de 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de pregătire profesională, va fi obligat la plata acestora.
Or, Curtea reţine că, potrivit deciziei nr. 651/21.10.2005, intitulată „decizie de încetare a contractului individual de muncă urmare a convenţiei părţilor”, acest contract de muncă dintre recurentă şi intimat a încctat în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, aşa cum rezultă şi din menţiunea cuprinsă în art. 1 al deciziei menţionate mai sus. Curtea reţine că art. 55 lit. b) C. muncii se află situat în Capitolul V din Codul muncii,
intitulat „încetarea contractului individual de muncă”, care prevede modalităţile de încetare a acestuia în trei situaţii: a) de drept; b) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea; şi c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.
Având în vedere cele menţionate mai sus, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentei că iniţiativa încetării raporturilor de muncă a aparţinut intimatului, atâta timp cât recurenta şi-a dat acordul de voinţă în sensul încetării contractului individual de muncă, în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, şi nu prin demisie, de care să fi luat act pur şi simplu.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a dispus respingerea recursului, ca nefondat.
Notă: Soluţia este întâlnită în practica instanţelor, dar este discutabilă, în condiţiile în care art. 195 C. muncii se referă la iniţiativa salariatului, ceea ce nu echivalează cu manifestarea unilaterală de voinţă, reprezentată de demisie, astfel că acordul părţilor poate reprezenta un caz în care iniţiativa, respectiv propunerea de încetare a raporturilor de muncă să provină şi de la angajat (a se vedea speţele nr. 75 şi 76).
