– Cod civil: art. 1
– Codul muncii: art. 78
Recurentul invocă retroactivitatea legii civile noi. Această excepţie echivalează cu aplicarea legii civile noi la situaţiile juridice anterioare adoptării ei şi îşi putea găsi aplicarea doar în situaţia în care era consacrată expres de legea nouă, situaţie inexistentă în cauză, întrucât excepţiile nu se prezumă (nu se presupun) ele fiind de strictă interpretare.
Anularea deciziei contestate în cauză nu conduce automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară („restitutio im integrum”), ci aceasta este posibilă numai la solicitarea salariatului. Cum drepturile salariale solicitate vizează diferenţele salariale neacordate, diferenţe rezultând din salariul efectiv, diminuat prin înlăturarea indemnizaţiei de conducere cuvenită, corespunzătoare funcţiei de „medic şef secţie” şi drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit, evident că de aceste drepturi beneficiază de la data încetării acordării
lor – 15.01.2007, prin emiterea deciziei contestate şi anulată pentru nelegalitate şi până la data încetării funcţiei de şef de secţie – 11.08.2008, nefiind un caz de „plus petita”, când instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.
Repunerea în situaţia anterioară presupune inclusiv acordarea drepturilor salariale prin includerea indemnizaţiei de şef secţie pe toată durata mandatului, de şef secţie, în cauză de la data emiterii deciziei contestate până la încetarea mandatului.
(Decizia civilă nr. 1187/R din 26.02.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 2429/20.03.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis contestaţia precizată formulată de reclamanta PI în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic A.O.; a anulat decizia din
11.01.2007 emisă de intimat; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei anulate prin reîncadrarea contestatoarei în funcţia „şef secţie” şi obligarea intimatei la plata indemnizaţiei de conducere cuvenită corespunzător acestei funcţii, începând cu data de 15.01.2007 şi până la data de 11.08.2008; a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatoarea a ocupat în anul 1998 prin concurs postul de şef de secţie fiind numită în acest post prin decizia din 28.07.1998 a directorului spitalului şi confirmată în acest post prin Ordinul Ministrului Sănătăţii din 22.06.1998.
Reclamanta era la acea dată cadru didactic la Universitatea de Medicină şi C.D., iar la cererea sa secţia a devenit Secţie Clinică, astfel cum era definită de art. 8 lit. j) din Legea nr. 270/2003.
Potrivit art. 8 lit. h) din Legea nr. 270/2003, Legea Spitalelor, în vigoare până la data de 28 mai 2006 când a fost abrogată prin apariţia Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, spitalul clinic este definit ca spitalul care are în componenţă cel puţin două clinici universitare care asigură asistenţă medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică medicală şi de educaţie continuă. Institutele, centrele medicale şi spitalele de specialitate care au în componenţă o clinică universitară sunt spitale clinice; j) secţiile clinice sunt secţiile de spital în care se desfăşoară activităţi de învăţământ universitar. Clinica universitară are în structura ei una sau mai multe secţii clinice.
în anul 2004, reclamanta a formulat cererea înregistrată sub nr. 4787/2004, adresată conducerii spitalului pârât, prin care a solicitat trecerea în reţeaua de asistenţă medicală a Spitalului cu normă întreagă, începând cu data de 01.09.2004, contractul de muncă încheiat cu Universitatea de Medicină şi Farmacie C D. încetând, potrivit art. 55 lit. b) C. muncii, la data de 01.09.2004.
Cu adresa din data de 11.08.2004, intimatul a comunicat Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, acordul său privind trecerea în reţeaua de asistenţă medicală a salariatei contestatoare şi a solicitat aprobarea ca aceasta să treacă de la Universitatea de Medicină şi Farmacie C D. în Spitalul Clinic, în postul de medic şef de secţie.
La data de 11.08.2004, când intimatul a solicitat aprobarea trecerii reclamantei în postul de medic şef de secţie în Spitalul Clinic prevederile legale care reglementau
ocuparea postului de şef secţie nu impuneau condiţia ca şefii secţiilor din spitalele clinice şi universitare să îndeplinească şi funcţia de cadru didactic universitar, această condiţie fiind prevăzută numai pentru şeful clinicii.
Astfel, reglementarea aplicabilă (art. 34 din Legea nr. 270/2003 în forma în vigoare la momentul ocupării postului de şef secţie de către reclamantă) avea următoarea formulare:
Art. 34: „în spitalele clinice şi universitare activitatea de învăţământ şi cercetare este condusă de şeful clinicii. Acesta este, de drept, cadrul didactic cu cel mai înalt titlu universitar, profesor sau conferenţiar din clinica respectivă. Şeful clinicii nu poate fi cadru didactic consultant; (2) în cazul în care mai multe cadre didactice îndeplinesc condiţia prevăzută la alin. (1) în aceeaşi clinică universitară, desemnarea şefului clinicii se face de către consiliul facultăţii, se confirmă de senatul universităţii şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei. Secţiile din aceeaşi clinică universitară sunt conduse de şefii secţiilor şi se subordonează şefului clinicii”.
în acest context Tribunalul nu a putut reţine susţinerea intimatului, în sensul că reclamanta nu putea ocupa în anul 2004 o funcţie de conducere în cadrul unei secţii clinice întrucât nu mai avea din septembrie 2004 calitatea de cadru universitar, faţă de împrejurarea că legea aplicabilă la momentul renunţării de către reclamantă la calitatea de asistent universitar şi salariat al Universităţii de Medicină şi Farmacie C D. nu prevedea la acea dată această condiţie pentru ocuparea postului.
Abia ulterior, alin. (2) al art. 34 a fost modificat prin art. I pct. 91 din O G. nr. 68/2004, astfel cum a fost completat prin Legea de aprobare nr. 523/2004, în sensul că secţiile din clinica universitară sunt conduse de şefii secţiilor care sunt cadre universitare numite cu aceeaşi procedură ca şeful clinicii şi care se subordonează şefului clinicii.
Or, această modificare a intrat în vigoare abia la data de 02.12.2004, dată la care reclamanta ocupa deja postul de şef de secţie clinică, cu respectarea prevederilor legale edictate pentru ocuparea valabilă a acestui post la data de 1 septembrie 2004, astfel încât modificarea legii, putea viza numai situaţiile ulterioare intrării sale în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare, născute sub imperiul unei alte reglementări, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat în art. 1 C. civ. şi devenit principiu constituţional, astfel încât ar fi neconstituţională o dispoziţie din această lege care ar prevedea că respectiva reglementare s-ar aplica retroactiv, deoarece norma civilă nu poate impune ca un fapt să aibă loc în conformitate cu dispoziţiile ei decât după ce a fost adoptată, subiecţii de drept se supun la data încheierii sau creării unor raporturi sau situaţii juridice legii aplicabile la momentul naşterii acestei situaţii iar nu unei posibile reglementări viitoare imprevizibile.
în aceste condiţii, reţinând că legea nouă nu poate avea vocaţia de a infirma situaţiile juridice născute anterior adoptării acesteia, întrucât ar crea nesiguranţă în circuitul civil şi ar face să dispară orice putinţă de previzibilitate şi stabilitate, Tribunalul a constatat că la data schimbării legii reclamanta ocupa în mod legal postul de şef de secţie, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă, ulterioară, introduce condiţii suplimentare în privinţa cerinţelor de ocupare a respectivului post, întrucât, în acest caz nu este vorba despre aplicarea imediată a legii noi, care se va aplica situaţiilor juridice ivite după modificare legii, ci despre aplicarea retroactivă a legii, ceea ce nu poate fi permis.
în caz contrar, consideră tribunalul, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care o persoană care a dobândit un statut sau a fost numită într-o funcţie cu respectarea tuturor condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul dobândirii acestuia ar fi lipsită de acei statut dacă ulterior legea nouă ar adăuga o condiţie suplimentară pentru
ocuparea acelei funcţii sau pentru obţinerea statutului respectiv (de exemplu, dacă legea prevede la un anumit moment dat faptul că o anumită funcţie se ocupă prin numire pe bază de interviu iar ulterior legea nouă reglementează examenul sau concursul pentru ocuparea aceleiaşi funcţii nu înseamnă că toţi cei care au ocupat funcţia anterior pe baza interviului şi deci au îndeplinit la acea dată cerinţele prevăzute de legea în vigoare la data numirii să fie nevoiţi să ocupe acelaşi post prin examen/concurs sau să le înceteze numirea în funcţia pe care au ocupat-o în mod legal).
Este real că în situaţiile juridice care produc efecte succesive se poate pune problema aplicării imediate a legii noi, însă numai cu privire la acele efecte care urmează a se produce în timp sub efectul legii noi, iar nu şi în privinţa efectelor produse de situaţia juridică înainte de intrarea în vigoare a noii reglementări, iar în cazul dat naşterea raportului juridic având individualitate proprie faţă de efectele produse în timp de această situaţie, cu consecinţa că faptele care au determinat constituirea unei situaţii juridice sunt şi rămân guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, indiferent că legea nouă ar schimba condiţiile necesare.
De altfel, în perioada de la data modificării legii în sensul introducerii cerinţei ca şefii secţiilor clinice să fie cadre universitare, respectiv 02.12.2004 şi până la data de
11.01.2007, reclamanta a ocupat în continuare postul de medic şef de secţie, în condiţiile în care nu mai era cadru universitar, ceea ce presupune faptul că, în realitate, modificarea legii nu a vizat şi posturile ocupate anterior acestei date prin concurs şi cu respectarea prevederilor legale aplicabile la momentul ocupării lor.
în aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a reţinut că noua reglementare, respectiv Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, păstrează aceeaşi formulare şi prevede în art. 184 alin. 6 că „(6) în secţiile clinice universitare funcţia de şef de secţie se ocupă de cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, la recomandarea senatului sau a consiliului profesoral al instituţiei de învăţământ medical superior în cauză”.
Pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, câtă vreme nici legea în discuţie şi nici Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1406/16.11.2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea concursului ori examenului pentru ocuparea funcţiei de şef secţie, şef laborator sau şef de serviciu din unităţile sanitare publice, nu stabilesc în mod expres (şi nici nu ar putea să o facă fără a deveni retroactive şi deci fără a fi neconstituţionale în cazul legii şi nelegale în cazul normei inferioare) faptul că se referă şi la persoanele care au ocupat anterior, prin concurs, cu respectarea prevederilor legale edictate la acea dată pentru numirea în funcţia respectivă, funcţiile vizate de art. 184 alin. 6 din lege, aceasta trebuie interpretată că se aplică numai situaţiilor ce se vor ivi ulterior adoptării legii sau posturilor vacante la dat intrării în vigoare a legii şi nicidecum persoanelor care la dat apariţiei legii ocupau funcţiile respective.
Aceeaşi interpretare se desprinde şi din textul art. 20 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1406/16.11.2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea concursului ori examenului pentru ocuparea funcţiei de şef secţie, şef laborator sau şef de serviciu din unităţile sanitare publice, care face referire expresă la desfăşurarea concursului/examenului pentru ocuparea funcţiilor vacante de şef secţie, şef laborator sau şef de serviciu.
împrejurarea că la numirea în funcţia de şef de secţie nu au fost respectate prevederile art. 30 din Legea nr. 270/2003, Legea Spitalelor, articol modificat prin art. I pct. 13 din O.G. nr. 40/2004, în sensul că la numirea în funcţie de şef de secţie reclamanta nu a încheiat cu directorul general un subcontract de administrare, pe un
mandat de 4 ani, ca act adiţional la contractul de muncă, în cuprinsul căruia sunt prevăzuţi indicatori specifici de performanţă care se stabilesc anual de către consiliul de administraţie, nu este de natură să invalideze numirea salariatei în postul obţinut prin concurs, aceasta cu atât mai mult cu cât responsabilitatea încheierii acestui contract de administrare adiţional la contractul individual de muncă aparţinea angajatorului iar nu salariatului neputându-i invoca propria culpă pentru a-ţi fundamenta apărarea.
Or, contestatoarea a funcţionat ca şef de secţie şi după modificarea art. 30 din legea spitalelor (în sensul reglementării mandatului de administrare sub forma actului adiţional) şi până la data de 15.01.2007, când a început să-şi producă efectele decizia din 11.012007, context în care existenta unei asemenea convenţii adiţionale funcţiei exercitate este implicită pentru toată această perioadă, chiar dacă nu a îmbrăcat formă scrisă, câtă vreme prestaţiile sunt dovedite şi necontestate de părţi, potrivit art. 16 C. muncii, iar forma scrisă nu este prevăzută de lege ad validitatem.
Mai mult, Tribunalul a reţinut că ulterior introducerii prin art. 30 din Legea nr. 270/ 2003 a cerinţei contractului de administrare, act adiţional la contractul de muncă al reclamantei a existat o manifestare de voinţă a părţilor neîndoielnică în sensul numirii contestatoarei în funcţia de şef de secţie dedusă din acordul manifestat de pârât în sensul aprobării cererii, formulată de reclamantă prin care a solicitat trecerea în reţeaua de asistenţă medicală a Spitalului Clinic cu normă întreagă, începând cu data de 01.09.2004 şi din adresa din data de 11.08.2004 prin care intimatul Spitalul Clinic a comunicat Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, acordul său privind trecerea în reţeaua de asistenţă medicală a salariatei contestatoare şi a solicitat aprobarea ca aceasta să treacă de la Universitatea de Medicină şi Farmacie C D. în Spitalul Clinic în postul de medic şef de secţie.
în acest context, Tribunalul a constatat că de la această dată a început să curgă mandatul de 4 ani, ca act adiţional la contractul de muncă al reclamantei, mandat care nu era împlinit la data emiterii deciziei contestate (11 ianuarie 2007), dar care s-a epuizat pe durata soluţionării cauzei, la data de 11.08.2008.
Faţă de cele mai sus expuse, s-a constatat că decizia contestată este nelegală şi netemeinică, întrucât temeiul juridic reţinut de intimată în cuprinsul acesteia, respectiv art. 184 din Legea nr. 95/2006 nu putea justifica şi pe cale de consecinţă nu putea întemeia măsura modificării unilaterale a contractului individual de muncă al reclamantei, fără a fi aplicat retroactiv şi fără a constitui o măsură de modificare unilaterală a contractului individual de muncă a salariatei, această măsură astfel luată fiind lovită de nulitate absolută fiind emisă în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa sa valabilă, cu consecinţa desfiinţării acesteia şi restabilirea legalităţii prin repunerea în situaţia anterioară, în sensul reîncadrării contestatoarei în funcţia anterior deţinută, respectiv, în postul de medic şef de secţie, începând cu data de 15 ianuarie 2007 şi până la încetarea mandatului de 4 ani al salariatei prin ajungere la termen, la data 11.08.2008.
Ca o consecinţă a repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziilor anulate, Tribunalul a obligat intimatul la plata către contestatoare a unor despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul cuvenit funcţiei de medic şef de secţie şi salariul primit efectiv prin înlăturarea indemnizaţiei de conducere cuvenita, corespunzătoare funcţiei de medic şef de secţie începând cu data de 15.01.2007 şi până la data de 11.08.2008.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul Spitalul Clinic
A.O., criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. pr. civ., recurentul susţine, în esenţă, că instanţa a acordat mai
mult decât s-a cerut şi totodată a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că deşi contestatoarea a solicitat expres prin acţiunea introductivă de instanţă anularea deciziei recurentei, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi plata diferenţelor de drepturi băneşti pe perioada cuprinsă între data producerii efectelor deciziei contestate şi data reintegrării efective, prima instanţă a dispus obligarea recurentului la plata sumelor respective nu până la data reintegrării efective, ci până la expirarea mandatului de şef de secţie, respectiv până la data de 11.08.2008, dată care nu s-a solicitat prin acţiunea introductivă de instantă şi este ulterioară cu mai bine de 5 luni datei pronunţării sentintei recurate –
20.03.2008.
Se susţine, de asemenea, că prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, Codul muncii prevede drept cazuri de încetare a contractului de muncă atât constatarea nulităţii contractului de muncă – art. 56 lit. e) C. muncii -, cât şi la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei [art. 56 lit. h) C. muncii].
în condiţiile în care legea nouă introduce o condiţie suplimentară (inexistentă la data perfectării raportului juridic de muncă) pentru ocuparea unui anumit post, este evident că fără a avea caracter retroactiv, postul respectiv nu mai poate fi deţinut de salariatul care nu mai îndeplineşte la data intrării în vigoare a legii noi, condiţiile pentru exercitarea funcţiei respective, fiind incidenţă ipoteza prevăzută de art. 56 lit. h) C. muncii. Totodată, însuşi actul adiţional la contractul de muncă s-a realizat cu încălcarea cu încălcarea legii, incidente fiind dispoziţiile art. 56 lit. h) C. muncii, respectiv sancţiunii nulităţii absolute, susţinere care, potrivit principiilor generale în materia nulităţii şi excepţiilor de la acestea, produce efecte pentru viitor, în cazul unor contracte cu succesivă, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Mai mult, invocă recurentul, potrivit dispoziţiilor de drept comun în materia nulităţii, această nulitate nu poate fi acoperită sau înlăturată nici prin buna-credinţă a contestatoarei, care nu ar avea nicio responsabilitate sau culpă la încheierea unui act juridic nelegal.
Referitor la pretinsa retroactivitate a legii noi, prima instanţă a nesocotit principiile din materia dreptului tranzitoriu. Or, potrivit doctrinei relevante în materie, principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp sunt principiile neretroactivităţii legii noi, adică regula de drept, potrivit căreia trecutul scapă, în principiu acţiunii legii noi, respectiv legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice definitiv constituite, precum şi efectelor juridice produse de asemenea situaţii juridice, dacă nu au fost definitiv realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi principul aplicării imediate a legii noi, adică regula de drept conform căreia legea nouă se aplică în principiu tuturor situaţiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare a situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor juridice ale situaţiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.
Or, legea nouă se aplică de la intrarea sa în vigoare fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice ce se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, ci şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere de la data intrării în vigoare – facta pendintia, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (născute, modificate sau stinse) – facta futura.
în aceste condiţii, consideră recurentul. în speţa dedusă judecăţii, prin introducerea unei cerinţe suplimentare nu este afectată validitatea actelor juridice anterior încheiate, însă modifică pentru viitor condiţiile în care respectivul raport juridic (raport de mandat) poate fi exercitat, ceea ce evident nu tinde de la retroactivitatea legii noi (din moment ce nu desfiinţa retroactiv actul juridic), ci la respectarea principiului aplicării imediate a legii noi, principiu consacrat expres şi de Codul muncii [art. 56 lit. h)]. Din această perspectivă, conchide recurentul, nu pot fi reţinute considerentele primei instanţe referitoare la o pretinsă retroactivitate a legii noi, în condiţiile în care legea nouă nu impunea anularea actelor juridice încheiate, ci doar reglementarea pentru viitor a situaţiei acestora, adică imposibilitatea continuării raporturilor juridice în forma existentă, respectiv cerinţa calităţii de asistent universitar şi salariat al UMT pentru deţinerea în continuare a postului de şef de clinică. Prima instanţă realizează o interpretare eronată a legii, raportat la data naşterii raportului juridic guvernat de legea în vigoare la acea dată – legea veche, validat şi la data producerii efectelor acestuia -fiind un contract de executare succesivă, guvernată de legea nouă la data intrării acestuia în vigoare.
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept material aplicabile în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei decizii.
Prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză (sub aspectul aplicării legii civile în timp), în concret art. 34 din Legea nr. 270/2003 în forma în vigoare la momentul ocupării postului de şef de secţie de către reclamantă.
Aceste dispoziţii nu prevedeau condiţia calităţii de asistent universitar pentru ocuparea postului de şef de secţie. Doar, după intrarea în vigoare a art. I pct. 9 din O.G. nr. 68/2004, astfel cum a fost completat de Legea de aprobare – Legea nr. 523/ 2004, s-a stipulat în sensul că secţiile dintr-o clinică universitară să fie conduse de şefi de secţie care sunt cadre universitare numite în aceeaşi procedură ca şeful secţiei, căruia i se subordonează.
La data modificării art. 34 din Legea nr. 270/2003 – 02.12.2004, reclamanta ocupa deja postul de şef de secţie, post obţinut cu respectarea legislaţiei în vigoare pentru ocuparea sa valabilă la data de 1 septembrie 2004, data numirii sale, modificarea legii vizând, cum legal a statuat tribunalul, doar situaţiile ulterioare intrării sale în vigoare potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 C. civ., devenit principiu constituţional.
Aceasta întrucât neretroactivitatea legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după aplicarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Totodată şi dispune în art. 15 alin. 2 că: „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Astfel, legea civilă nouă – Legea nr. 523/2004 – se aplică situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi, nu şi reclamantei care fusese deja numită în funcţia de şef de secţie, conform art. 34 din Legea nr. 270/2003, la 01.09.2004.
Or, recurentul invocă criticile sale o excepţie de la cele două principii sus enunţate ale aplicării legii civile în timp (principiul neretroactivităţii legii civile şi al aplicării imediate a legii civile), respectiv retroactivitatea legii civile noi. Această excepţie echivalează cu aplicarea legii civile noi la situaţiile juridice anterioare adoptării ei şi îşi putea găsi aplicarea doar în situaţia în care era consacrată expres de legea nouă,
situaţie inexistentă în cauză, întrucât excepţiile nu se prezumă (nu se presupun) ele fiind de strictă interpretare.
în consecinţă, prima instanţă a realizat, aşa cum s-a mai arătat, o corectă aplicare a legii civile în timp, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., neexistând o normă tranzitorie în legea nouă – Legea nr. 523/2004 – care să prevadă cu titlu de excepţie retroactivitatea legii noi. în cauză, nu operează astfel o cauză de nulitate a contractului de muncă stipulată de art. 56 lit. h) C. muncii şi a actului adiţional al acestuia, act care a concretizat numirea în funcţia de şef de secţie a reclamantei.
Tribunalul a respectat totodată şi principiul disponibilităţii procesuale, statuând în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului s-a pronunţat asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie, sens în care nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ.
Anularea deciziei contestate în cauză, respectiv decizia din 11.01.2007 emisă de intimat, pentru nelegalitate, nu conduce automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio im integrum), ci aceasta este posibilă numai la solicitarea salariatului, solicitare existentă de altfel în cauză. Dar, în situaţia constatării nelegalităţii deciziei, situaţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii, instanţa va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul (art. 78 C. muncii).
Cum drepturile salariale solicitate vizează diferenţele salariate neacordate, diferenţe rezultând din salariul efectiv, diminuat prin înlăturarea indemnizaţiei de conducere cuvenită, corespunzătoare funcţiei de „medic şef secţie” şi drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit, evident că de aceste drepturi beneficiază de la data încetării acordării lor (15.01.2007), prin emiterea deciziei contestate şi anulată pentru nelegalitate şi până la data încetării funcţiei de şef de secţie (11.08.2008), nefiind un caz de plus petita, când instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.
Repunerea în situaţia anterioară presupune inclusiv acordarea drepturilor salariale prin includerea indemnizaţiei de şef secţie pe toată durata mandatului, de şef secţie, în cauză de la data emiterii deciziei contestate până la încetarea mandatului (11.08.2008).
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, fiind respectat principiul disponibilităţii procesuale, instanţa de fond statuând în cadrul procesual determinat de părţi şi pronunţând sentinţa atacată cu interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză, sub aspectul aplicării în timp a acestora.
