Penalităţi de întârziere. Sancţiune prevăzută într-o lege specială. Răspundere având o altă natură juridică decât răspunderea patrimonială de dreptul muncii
C. muncii, art. 270 Decretul nr. 209/1976, art. 50-51
1. Angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului presupune îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii referitoare la faptă ilicită şi personală a acestuia, prejudiciu cauzat patrimoniului angajatorului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului.
Angajatorul nu a dovedit faptul că, prin fapta ilicită a salariatului, a fost diminuat efectiv patrimoniul său cu suma pretinsă în cauză, prejudiciul solicitat a fi recuperat neavând caracter cert, sub aspectul existenţei sale.
2. Dispoziţiile art. 50 din Decretul nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului operaţiilor de casă nu au aplicabilitate în cauză, întrucât prevăd posibilitatea aplicării unei sancţiuni, constând în penalizare de 0,05% pe zi de întârziere pentru depăşirea termenului de depunere a numerarului la bancă şi alte instituţii de credit şi deci instituie o altfel de răspundere, iar nu o răspundere patrimonială de dreptul muncii.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 4521R din 17 iunie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 457 din data de 21 ianuarie 2009, pronunţată de cătrc Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta D.C.; s-a obligat pârâta să despăgubească reclamanta cu suma de 1126,25 lei şi s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor în cuantum de 2792,25 lei şi recalcularea acestora până la data achitării integrale a debitului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut din copia contractului individual de muncă încheiat la data de 1 iulie
2000, că pârâta a avut funcţia de casicr începând cu data de 1 iulie 2000 şi că prin decizia nr. 661 din 29 mai 2006, s-a dispus începând cu data de 1 iunie 2006, încetarea contractului individual de muncă al pârâtei, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii. S-a ţinut seama că prin angajamentul din 12 iulie 2005 pârâta s-a obligat să suporte integral prejudiciul pe care l-a produs reclamantei şi s-a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 270 C. muncii, motiv faţă de care s-a dispus obligarea pârâtei să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 1126,25 lei. S-a considerat că în baza art. 1088 C. civ. reclamanta avea posibilitatea pentru a fi despăgubită cu prejudiciul integral suferit să solicite obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi că penalităţile reprezintă o sancţiune aplicabilă în contractele civile şi comerciale.
Cu privire la Decretul nr. 209/1976 privind aprobarea Regulamentului operaţiunilor de casă ale unităţilor socialiste invocat de către reclamantă, prima instanţă a reţinut că acest act normativ nu arc articolul nr. 50 şi că prevederile sale nu se referă la aplicarea penalităţilor.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere că părţile prin contractul individual de muncă nu au negociat şi nu au prevăzut ca în cazul în care salariata produce angajatorului un prejudiciu, poate fi obligată şi la penalităţi.
împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, care a criticat-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, care a criticat-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Hotărârea primei instanţe este în parte netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 2792,25 lei, reprezentând penalităţi calculate până la data de 30 iunie 2008.
Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 50 din Decretul nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului operaţiilor de casă, conform cărora „pentru nerespectarea termenelor de depunere a numerarului la bancă şi la celelalte instituţii de credit, a limitei soldului de casă şi a normelor de efectuare a plăţilor în numerar din încasări se pot aplica următoarele sancţiuni: a) o penalizare de 0,05% pe zi de întârziere în următoarele situaţii: nede-
punerea la termen a încasărilor, depăşirea limitei soldului de casa, restituirea cu întârziere a numerarului ridicat pentru plata retribuţiilor sau a altor drepturi neachitate; b) o penalizare de 0.05% pentru încălcarea regulilor cu privire la plăţile în numerar din încasări, calculată asupra sumei plătite; c) interzicerea cheltuirii de numerar din încasări pe termen de până la 3 luni, în cazurile de încălcare a regulilor cu privire la efectuarea de plăţi în numerar din încasări, cu obligaţia ca în acest interval de timp orice fel de cheltuieli să se facă numai din numerarul ridicat de la bănci sau de la instituţiile de credit la care au deschise conturile, justificându-se fiecare plată în parte.
Penalizarea de 0,05% pe zi de întârziere, prevăzută la lit. a), se aplică şi organelor care încasează amenzi, precum şi altor persoane care nu au calitatea de casier, pentru sumele încasate şi nedepuse la termenele şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale. Perioada pentru care se calculează penalizarea prevăzută la lit. a) curge din ziua următoare aceleia în care suma trebuia să fie depusa până în ziua ce o precede pe aceea în care suma se depune efectiv. Penalizările aplicate unităţilor socialiste se recuperează de la persoanele vinovate, în condiţiile legii.”
De asemenea, recurenta a invocat prevederile art. 51 din acelaşi act normativ, conform cărora „sumele încasate cu titlu de penalizare, potrivit art. 38 şi 50, de la persoanele vinovate de încălcarea disciplinei de casă se varsă la bugetul republican, la subcapitolul „încasări din diverse alte surse” şi a învederat că instanţa de fond, fară a verifica incidenţa în speţă a temeiului de drept invocat în acţiunea introductivă cu privire la solicitarea de obligare a pârâtei şi la plata penalităţilor, s-a limitat la constatarea faptului că decretul invocat cuprinde doar două articole.
S-a menţionat că temeiul de drept invocat cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea la plata penalităţilor este pe deplin aplicabil în cauză, faţă de faptul că intimata pârâtă a ocupat funcţia de casier I, iar prin fapta sa ilicită constând în nedepunerea la termen la casierie a sumelor încasate din vânzarea registrelor unice de control, intimata pârâtă a creat patrimoniului recurentei un prejudiciu, penalizările prevăzute de art. 50 din Decretul nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului operaţiilor de casă reprezentând o sancţiune aplicabilă persoanei vinovate de încălcarea disciplinei de casă.
In ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond, în sensul că prin contractul individual de muncă părţile nu au negociat şi nu au prevăzut că în cazul în carc salariata i-ar produce angajatorului un preju
diciu să fie obligată şi la penalităţi, recurenta a precizat că obligarea la penalităţile datorate este prevăzută de un act normativ special care reglementează posibilitatea stabilirii acestora în sarcina angajatului ce ocupă funcţia de casier în situaţia în care acesta se face vinovat de nedepunerea în casierie la termen a sumelor încasate, iar potrivit fişei postului depusă la dosarul cauzei, intimata pârâtă avea stabilită ca principala atribuţie „efectuarea tuturor operaţiunilor de casă, încasări, plăţi, cu respectarea strictă a regulamentului de plata’.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, încadrate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
In speţă, recurenta reclamantă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a solicitat instanţei de fond ca prin hotărâre judecătorească să dispună obligarea intimatei pârâte D.C., care a ocupat funcţia de casier I, în baza contractului de muncă nr. 1 din 1 iulie 2000, la plata unei despăgubiri în cuantum de 1126,25 lei şi a unor penalităţi, în valoare de 2792,25 lei.
Instanţa de fond a dispus obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 1126,25 lei, cu titlul de despăgubiri şi a respins în mod judicios cererca recurentei reclamante cu privire la plata penalităţilor în cuantum de 2792,25 lei, de vreme ce pentru această sumă nu au fost îndeplinite cerinţele necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Curtea reţine că angajarea răspunderii patrimoniale în sarcina intimatei pârâte presupune îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii referitoare la fapta ilicită şi personală a salariatului, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului.
Or în cauză, recurenta reclamantă nu a dovedit faptul că prin fapta ilicită a intimatei pârâte a fost diminuat efectiv patrimoniul său cu suma pretinsă în cauză (2792,25 lei), prejudiciul solicitat a fi recuperat neavând caracter cert, sub aspectul existenţei sale.
Dispoziţiile art. 50 din Decretul nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului operaţiilor de casă invocate prin cererea de recurs nu au aplicabilitate în cauză, întrucât prevăd posibilitatea aplicării unei sancţiuni, constând în penalizare de 0,05% pe zi de întârziere pentru depăşirea termenului de depunere a numerarului la bancă şi alte instituţii de credit şi deci instituie o altfel de răspundere.
Prin urmare, de vreme ce obiectul litigiului dedus judecăţii vizează angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei pârâte pentru paguba
materială produsă angajatorului său din vina şi în legătură cu sa, în temeiul prevederilor art. 270 C. muncii, în cauză nu se poate stabili în sarcina acesteia o altfel de răspundere, respectiv nu se poate aplica cu titlu de sancţiune o penalizare de 0,05% pe zi de întârziere, în valoare totală de 2792,25 lei.
Curtea reţine că însăşi recurenta a arătat că prejudiciul pretins
reprezintă o sancţiune prevăzută de o lege specială. In această situaţie nu poate fi reţinut niciun prejudiciu în patrimoniul recurentei, în condiţiile în care aceasta nu a fost, la rândul ei, sancţionată pentru a se întoarce împotriva propriului angajat vinovat, iar pe de altă parte, aplicarea unei sancţiuni pecuniare prin lege specială nu înseamnă că suma ce reprezintă cuantumul sancţiunii intră în patrimoniul societăţii, ci, în lipsa unei alte dispoziţii exprese derogatorii, se constituie la bugetul statului.
Pentru considerentele arătate, Curtea va respinge recursul ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
