1. Articolul 268m C. muncii stabileşte, în mod expres şi sub sancţiunea nulităţii absolute, menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare disciplinară, printre care, la lit. f), instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
2. Angajatorul nu are nicio scuză în a nu indica salariatului său pe care îl sancţionează disciplinar instanţa competentă la care decizia de sancţionare se contestă. Dimpotrivă, acesta dă dovadă de neglijenţă, nepăsare ori de rea-credinţă în raport cu salariatul său, care, pe lângă faptul că se află într-o situaţie delicată, fiind concediat, este nevoit să realizeze demersuri pentru determinarea instanţei competente, eventual, prin consultarea unui specialist, ceea ce contravine principiului bunei-credinţe în cadrul raporturilor de muncă, consacrat de art. 8 alin. (1) C. muncii, potrivit legii angajatorul având obligaţia legală de a îndruma salariatul său la instanţa competentă.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 3175/R din 6 iulie 2010, în R.R.D.M. nr. 1/2011
Notă: Referitor la indicarea în mod generic a menţiunii că salariatul poate ataca decizia în termen de 30 zile la instanţa de judecată, interpretarea prevederilor art. 268 alin. (2) lit. f) C. muncii dată de C.A. Ploieşti în decizia nr. 1412/2004 este următoarea: „Premisa de la care trebuie pornit este aceea că nu angajatorul, prin decizia emisă, stabileşte instanţa competentă, deoarece competenţa instanţelor judecătoreşti nu poate fi stabilită decât prin lege organică. Indiferent de instanţa la care se introduce o atare contestaţie, aceasta, constatând neregularitatea învestirii, este obligată chiar şi din oficiu, în cazul competenţei absolute, să-şi decline competenţa în favoarea instanţei competente. Interpretarea restrictivă a legii creează un formalism rigid şi poate determina concluzii care exced intenţiei legiuitorului, pentru că prin simplul fapt că litigiul ajunge în faţa altei instanţe decât cea nominalizată în decizie îndreptăţeşte acea instanţă să constate nulitatea absolută pentru încălcarea
prevederile legale în discuţie. Concluzia este aceea că prioritară este
interpretarea teleologică, şi nu cea literală a textului legii, întrucât scopul acesteia a fost atins prin faptul că petentul a ajuns în faţa instanţei competente, nefiindu-i încălcat accesul liber la justiţie”.
Prin sentinţa civilă nr. 477 din 4 martie 2010, Tribunalul Teleorman, Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ-fiscal, a admis contestaţia formulată de contestatoarea M.L. împotriva intimatei SC L.R. SRL Bucureşti; a anulat decizia nr. 1336 emisă de pârâtă la data de 11 decembrie 2009 şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii şi până la data reintegrării.
Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând decizia contestată, Tribunalul a constatat că aceasta a fost emisă cu nerespectarea normelor de drept prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii, care stipulează condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească o decizie de sancţionare disciplinară. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, în condiţiile în care decizia contestată concretizează o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, aceasta trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, analiza cerinţelor de legalitate prevalând asupra celor referitoare la temeinicia acesteia.
în acest sens, s-a constatat de către prima instanţă că decizia de sancţionare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii, respectiv cea referitoare la descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii. Sub acest aspect s-a apreciat că decizia de sancţionare nu este motivată în fapt, întrucât nu cuprinde niciun fel de referire cu privire la faptele ce constituie „abateri disciplinare grave”. Or, în condiţiile în carc faptele nu sunt determinate şi individualizate, iar în cuprinsul deciziei se face referire generică la „săvârşirea unor abateri disciplinare grave”, este evident că decizia de sancţionare a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii.
împrejurarea că în preambulul deciziei se face trimitere la referatul conţinând concluziile comisiei de cercetare, la raportul Direcţiei de protecţie şi control economic, la raportul înregistrat sub nr. 1653 din 16 octombrie 2009, precum şi la propriile constatări ale comisiei de cercetare disciplinară prealabilă, a apreciat instanţa de fond că nu prezintă relevanţă în cauză şi nu este de natură a complini cerinţa legii.
în acest sens, dispoziţiile art. 77 C. muncii prevăd expres că în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, lipsa menţiunilor obligatorii pe care aceasta trebuie să le cuprindă nepu
tând fi complinită prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei şi nici prin apărări realizate în faţa instanţei.
De asemenea, în cauză nu s-au respectat dispoziţiile imperative ale art. 267 alin. (2) C. muncii, referitoare la cercetarea disciplinară prealabilă. Cercetarea prealabilă este o condiţie imperativă a legii, reprezentând o garanţie a dreptului la apărare pe toată perioada desfăşurării acţiunii disciplinare şi trebuie să respecte metodologia prevăzută de art. 267 C. muncii. Pentru a realiza acest rol, în primul rând salariatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă fapta pentru care este cercetat, pentru a-i permite să formuleze eventuale apărări şi să ofere probe şi motive în combaterea învinuirii.
In acest sens, dispoziţiile art. 267 alin. (2) C. muncii instituie cerinţa convocării scrise, cu precizarea obiectului, a datei, orei şi locului întreve-derii. In cauză, înscrisul intitulat „convocare” nu are valenţele juridice ale unei convocări legale, întrucât nu precizează obiectul întrevederii, respectiv fapta imputată, referindu-se generic la „evenimentele din A.C. T.” Din nota explicativă dată de contestatoare s-a constatat că acesteia i s-au adresat întrebări referitoare la procedura de vânzare de carburant pe baza bonurilor valorice şi la persoanele care au sustras bani din încasările zilnice, răspunsurile fiind consemnate în aceasta.
Cu toate acestea, în preambulul deciziei se face referire la o pretinsă recunoaştere a contestatoarei, potrivit căreia ar fi permis la sfârşitul lunii septembrie scoaterea de numerar din încasările zilnice din seiful staţiei de către şefa S.D.C. T., în condiţiile în care o astfel de întrebare nu i-a fost adresată, iar răspunsurile contestatoarei la celelalte întrebări nu permit o asemenea concluzie, care, de altfel, este infirmată de înscrisul intitulat „Notă” şi chiar de raportul nr. 1653 din 16 octombrie 2009 invocat de pârâtă în susţinerea afirmaţiei.
Prin urmare, deşi în convocare nu au fost precizate faptele imputate cu privire la care salariatul ar urma să fie cercetat, aspect ce atrage nelegalitatea acesteia pentru motivele expuse, în preambulul deciziei s-au reţinut aspecte care nici n-au fScut obiectul cercetării şi nici nu au fost dovedite de înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă.
In aceste condiţii, este evident că cercetarea disciplinară a fost formală, iar dreptul la apărare al contestatoarei a fost grav încălcat, astfel că procesul-verbal privind cercetarea disciplinară nu este în măsură să susţină legalitatea cercetării disciplinare.
în consecinţă, constatând că angajatorul nu a respectat dispoziţiile imperative ale legii prevăzute de art. 267 alin. (2) lit. a) C. muncii cu privire la procedura cercetării prealabile şi la descrierea faptei, condiţii prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, instanţa de fond a admis contestaţia şi a anulat decizia nr. 1336 din 11 decembrie 2009, întrucât constatarea neîndeplinirii uneia dintre condiţiile de legalitate a deciziei
de sancţionare atrage anularea măsurii concedierii, independent de realitatea faptelor imputate contestatoarei.
Prin urmare, concedierea fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, fiind astfel lovită de nulitate absolută, în cauză, ca efect al nulităţii au devenit incidente dispoziţiile art. 76 şi art. 78 C. muncii, în temeiul cărora s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul avut anterior concedierii – respectiv cel de vânzător staţie de distribuţie carburanţi, precum şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata SC L.R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, pronunţarea sentinţei atacate cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi a normelor de drept materiale incidente în cauză.
Se arată în dezvoltarea căii de atac formulate că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiilor ce guvernează procesul civil, respectiv contradictorialitatea şi oralitatea dezbaterilor, instanţa nepunând în discuţia părţilor excepţia nedescrierii faptei care constituie abatere disciplinară.
Instanţa de judecată îşi motivează soluţia, susţinând că decizia contestată a fost emisă cu nerespectarea normelor de drept prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii, care stipulează condiţiile de formă pe care trebuie să Ie îndeplinească o decizie de sancţionare disciplinară.
In continuare, s-a apreciat că „potrivit dispoziţiilor legale menţionate, în condiţiile în care decizia contestată concretizează o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, aceasta trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, analiza cerinţelor de legalitate preva-lând asupra celor referitoare la temeinicia acesteia”. In acest sens, Tribunalul a constatat că decizia de sancţionare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii, respectiv cea referitoare la descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii.
Nepunând în discuţie excepţia nedescrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, recurenta consideră că instanţa de judecată a încălcat dreptul la apărare al societăţii recurente, aceasta neavând posibilitatea să formuleze apărări împotriva susţinerii că în conţinutul deciziei nu a fost descrisă fapta ce constituie abatere disciplinară.
Se menţionează că acest aspect nu a fost invocat nici de contes-tatoare, nici de instanţă din oficiu, iar contestatoarea nu a fost citată cu această menţiune, astfel că nu a ştiut în niciun moment că se va discuta
acest aspect, decât în momentul în care a citit sentinţa redactată. Instanţa este obligată în orice moment al judecăţii să pună în discuţia părţilor excepţia absolută invocată, în cazul de faţă, aceea a nulităţii deciziei, ca urmare a nedescrierii faptei.
La termenul din data de 4 martie 2010, când au avut loc dezbaterile pe fond, reclamanta, care a fost prezentă, nu a invocat nicio excepţie. In plus, nici la termenul anterior nu s-a invocat această excepţie, nici în contestaţie şi nici instanţa de judecată nu a invocat vreo excepţie din oficiu, soluţia pronunţată fiind contrară dispoziţiilor art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
Rezultă că, pronunţându-se pe excepţia nedescrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, invocată din oficiu, după rămânerea în pronunţare, fară a pune în discuţia părţilor în prealabil această excepţie, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, deoarece nu a dat posibilitatea intimatei SC L.R. SRL să formuleze apărări faţă de aceasta pentru a dovedi, eventual, că abaterea disciplinară a fost descrisă în decizia de sancţionare.
Consideră recurenta că, în speţă, cerinţa instituită de art. 268 alin. (2) C. muncii a fost îndeplinită, deoarece a fost arătată fapta ce constituie abatere disciplinară.
Mai mult decât atât, în cuprinsul deciziei emise de societate s-a făcut referire la un act, şi anume raportul înregistrat sub nr. 1653 din 16 octombrie 2009, în care este descrisă fapta. Prin urmare, este complet nefondată afirmaţia cum că nu ar fi fost descrisă fapta în cadrul deciziei de sancţionare, conform art. 268 alin. (2) C. muncii şi că nu cuprinde toate elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
La termenul din data de 6 iulie 2010, Curtea, din oficiu, în baza art. 306 alin. (2) şi al art. 3041 C. proc. civ., prin raportare la art. 129 C. proc. civ., a pus în discuţie un aspect de ordine publică, respectiv aspectul complinirii sau nu în cauză a cerinţei impuse de art. 268 lit. f) C. muncii în conţinutul deciziei de concediere.
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, al actelor şi lucrărilor dosarului, al normelor de drept material incidente în cauză, cât şi sub aspectul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea a apreciat recursul drept nefondat, pentru considerentele ce se vor înfăţişă în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin decizia de concediere nr. 1336 din data de 11 decembrie 2009, emisă de recurentă, s-a concretizat o măsură de desfacere disciplinară a contractului de muncă al contestatoarei, aceasta trebuind să fie deopotrivă legală şi temeinică, analiza tuturor acestor cerinţe fiind obligatorie pentru instanţă, conform art. 268 alin. (2), prin raportare la art. 76 C. muncii. Se impune a se constata că dispoziţiile art. 268 alin. (2) con
ţine 6 menţiuni obligatorii, ce trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricăreia dintre ele determinând nulitatea deciziei. Raportat la aceste aspecte, este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că prima instanţă ar fi încălcat principii fundamentale ale procesului civil: al oralităţii, al contradictorialităţii dezbaterilor, în sensul că nu ar fi pus în discuţia părţilor aspectele de nelegalitate ale deciziei reţinute în considerente, neinvocate nici de contestatoare, nici de instanţă din oficiu, respectiv acela al nedescrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, câtă vreme analiza legalităţii sau temeiniciei deciziei trebuie să se realizeze sub toate aspectele de către instanţa învestită cu analiza deciziei de concediere. Analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicie, în mod corect prima instanţă analizându-le cu prioritate.
în mod legal a apreciat Tribunalul Teleorman nerespectarea în cauză a prevederilor art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii, întrucât indicarea în continutul deciziei de concediere a unor înscrisuri concomitente sau
ulterioare emiterii deciziei, de natură a justifica desfacerea disciplinară a contractului de muncă, nu echivalează cu luarea în considerare a dispoziţiilor sus-arătate – art. 268 alin. (1) lit. a) şi art. 77 C. muncii.
Recurenta s-a rezumat a reţine în decizia contestată „săvârşirea unei abateri disciplinare”, fără a numi în concret fapta săvârşită, fară a o detalia, împrejurare ce este de natură a susţine şi argumenta soluţia pronunţată în cauză.
în fapt, Curtea a apreciat că intimata nu a arătat în decizia de sancţionare fapta ce se impută contestatoarei, elementul material al acestei fapte care să presupună implicarea directă în săvârşirea ei, formulările utilizate fiind generice, astfel cum corect a statuat prima instanţă.
Referitor la aspectul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea a constatat că, sub aspect formal, decizia contestată nu prevede instanţa competentă la care poate fi contestată decizia de sancţionare, menţiune prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute de dispoziţiile art. 268 C. muncii. în acest sens, Curtea a reţinut prevederile art. 268 C. muncii, care stabilesc, în mod expres şi sub sancţiunea nulităţii absolute, menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare disciplinară, printre care, la lit. f), instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Angajatorul nu are nicio scuză în a nu indica salariatului său pe care-1 sancţionează disciplinar instanţa competentă la care se contestă decizia de sancţionare, dimpotrivă, acesta dă dovadă de neglijenţă, nepăsare ori de rea-credinţă în raport cu salariatul său, care, pe lângă faptul că se află într-o situaţie delicată, fiind concediat, este nevoit să realizeze demersuri pentru determinarea instanţei competente, eventual prin consultarea unui specialist, ceea ce contravine principiului bunei-credinţe în cadrul rapor
turilor de muncă, consacrat de art. 8 alin. (1) C. muncii, potrivit legii angajatorul având obligaţia legală de a îndruma salariatul său la instanţa competentă.
O asemenea menţiune nu este inserată în decizia contestată, iar legea prevede sancţiunea nulităţii absolute pentru lipsa acestei menţiuni.
Desigur că lipsa oricăreia dintre menţiunile prevăzute la art. 268 alin. (2) C. muncii în decizia de concediere determină nulitatea deciziei de concediere.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, considerând că aceasta a fost pronunţată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecăţii şi normelor de drept substanţial incidente în cauză, decizia contestată fiind nulă absolut pentru neinserarea în conţinutul său a descrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile şi a instanţei competente la care decizia de sancţionare poate fi contestată, acest ultim aspect fiind invocat din oficiu de instanţa de control judiciar.
