2 Natura juridică a cererii. Competenţa instanţei specializate de dreptul muncii
C. muncii, art. 270-274 C. civil, art. 998-999
1. Salariatul a primit în folosinţă bunurile a căror restituire se solicită, în baza raporturilor de muncă dintre părţi, iar refuzul de a le restitui nu poate să fie independent de aceste raporturi, deoarece paguba materială produsă societăţii reclamante este strâns legată de momentul încetării raporturilor de muncă, când pârâtul trebuia să restituie bunurile primite de la angajator.
O persoană poate fi parte într-un conflict de muncă şi după încetarea raportului juridic de muncă, daca litigiul se referă la drepturi şi obligaţii ce decurg din activitatea desfăşurată în timpul cât era angajată.
2. Chiar dacă există apropieri de regim juridic între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea patrimonială de dreptul muncii (sub aspectul angajării răspunderii pentru repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie), există şi deosebiri de substanţă, pe care, judecătorul, în baza rolului său activ trebuie să le analizeze în scopul calificării corecte a cererii.
C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., litigii mun. şi asig. soc., decizia nr. 344/CM din 24 aprilie 2008, în Jurindex
Reclamantul Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare N.H.B.C, a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul E.O. ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâtul la plata contravalorii obiectelor primite în inventar în temeiul raporturilor de muncă şi nerestituite şi plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii se arată că pârâtului în calitatea sa de angajat în funcţia de scafandru i-au fost încredinţate o serie de bunuri specifice desfăşurării activităţii, în baza unei gestiuni, bunuri pe care pârâtul la încetarea raporturilor de muncă nu le-a mai restituit. S-au făcut numeroase demersuri întrucât valoarea prejudiciului este mare -respectiv 15940,9 lei, însă pârâtul a refuzat restituirea bunurilor sau a contravalorii acestora. Ca temei de drept, reclamantul a invocat prevederile art. 270-274 C. muncii şi art. 998 – 999 C. civil.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a solicitat respingerea acţiunii pentru existenţa autorităţii de lucru judecat motivat de faptul că prin sentinţa pronunţată în dosarul civil nr. 2002/2004 a fost soluţionată în mod definitiv şi irevocabil o cerere având aceleaşi părţi, obiect şi cauză.
La termenul din 18 iulie 2007, reclamanta, prin reprezentant, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, arătând ca acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., astfel că, Judecătoria Constanţa este competentă să soluţioneze cauza. Prin încheierea pronunţată la 21 septembrie 2007, Tribunalul Constanţa (cu opinia majoritară a membrilor completului de divergenţa constituit) a respins această excepţie, dispunând, totodată, repartizarea aleatorie a cauzei la un complet specializat în litigii de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 1904 din 26 octombrie 2007, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea formulată de reclamantul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare N.H.B.C., în contradictoriu cu pârâtul E.O., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele aspecte:
Din petitul acţiunii soluţionate prin sentinţa civilă nr. 43 din 12 ianuarie 2005 s-a constatat că obiectul acţiunii a constat în obligarea pe cale judecătorească a pârâtului la restituirea obiectelor din inventar sau la plata contravalorii acestora, obiect şi cauză identică cu speţa dedusă judecăţii. S-a reţinut în acest context şi identitatea părţilor în cele două cauze, în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 43 din 12 ianuarie 2005 din dosarul nr. 2002/2004 a rămas definitivă şi irevocabilă, aşa cum reiese din decizia civilă nr. 259/MC pronunţată în
şedinţa publică din 12 aprilie 2005 de Curtea de Apel Constanţa prin
respingerea ca nefondat a recursului. In aceste condiţii, instanţa a reţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt întrunite condiţiilc existenţei autorităţii de lucru judecat şi pe calc de consecinţă, va admite excepţia invocată de pârât.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare N.H.B.C. Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a răspunde la primele doua critici, este important a se stabili care este obiectul cererii formulate de reclamant, deoarece în funcţie de obiect se stabileşte natura cauzei şi competenţa materială a instanţei.
Prin precizările depuse de reclamant la data de 12 octombrie 2006 acesta a arătat ca a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea delictuală conform art. 998-999 C. civ., neavând vreo legătură cu raporturile de ale paratului ori cu dispoziţiile codului muncii, deoarecc nu este vorba de răspunderea patrimoniala reglementată de C. muncii. Cu toate acestea, reclamantul a arătat în motivarea cererii, ca pârâtul şi-a îmbogăţit patrimoniul cu valoarea bunurilor carc aparţineau reclamantului şi pe carc a refuzat să le restituie.
Din „precizările” de mai sus, nu rezultă condiţiilc în care aceste bunuri au ajuns în posesia pârâtului, astfel că, instanţa a făcut trimitere la cererca iniţială în care se precizează că, în calitate de angajat al socictăţii, în funcţia de scafandru, pârâtul a primit în folosinţă bunurile necesare desfăşurării acestei activităţi (motor, costum scafandru), iar după desfacerea contractului de muncă a refuzat să le restituie, neprezentându-se nici la întocmirea fişei de lichidare.
Prin urmare, pârâtul a primit în folosinţă aceste bunuri, a căror restituire se solicită, în baza raporturilor de munca dintre părţi, iar refuzul de a le restitui nu poate să fie independent de aceste raporturi deoarece, paguba materială produsă societăţii reclamante este strâns legată de momentul încetării raporturilor de munca, atunci când pârâtul urma să restituie bunurile primite de la angajator.
Aşadar, o persoană poate fi parte într-un conflict de muncă chiar după încetarea raportului juridic de muncă, dacă litigiul se referă la drepturi şi obligaţii ce decurg din activitatea desfăşurată în timpul cât era angajată în acea unitate.
Chiar dacă există apropieri de regim juridic între răspunderea civila delictuală şi răspunderea materială de dreptul muncii (sub aspectul angajării răspunderii pentru repararea prejudiciului produs
printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie), cu toate acestea, există şi deosebiri de substanţă, pe care, judecătorul, în baza rolului său activ trebuie să le analizeze în scopul calificării corecte a cererii.
Astfel în cazul răspunderii materiale reglementată de Codul muncii, între autorul prejudiciului şi persoana prejudiciată există sau au existat raporturi de muncă, anterior datei săvârşirii faptei cauzatoare de prejudiciu, iar această faptă constă tocmai în nerespectarea obligaţiilor născute din contractul de munca.
In cazul răspunderii delictuale, între autorul prejudiciului şi persoana păgubită nu au existat anterior producerii pagubei, raporturi juridice concrete, a căror încălcare să se fi concretizat în paguba produsă.
In speţa de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului (fost salariat al său), la plata contravalorii bunurilor pe care le-a primit pentru exercitarea profesiei şi pe care refuza să le restituie, deşi raporturile de munca au încetat.
Prin urmare, nu poate fi vorba de o răspundere civilă delictuală, chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererca pe dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., astfel că, în mod corect prima instanţa a apreciat că ne aflăm pe tărâmul răspunderii patrimoniale a salariatului întemeiată pe raporturile de muncă existente anterior creării prejudiciului.
Nu se poate reţine în acest caz, încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, deoarece, acest drept al părţilor de a dispune de obiectul litigiului, calea procesuală şi mijloacele de apărare, nu are un caractcr absolut iar iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului. Aşadar, disponibilitatea procesuală se realizează sub controlul instanţei de judecată, rolul activ al judecătorului implicând şi obligaţia de a stabili natura cauzei în funcţie de pretenţia afirmată în justiţie.
Prin urmare, Curtea constată că prima instanţa a procedat în mod legal şi temeinic la calificarea cererii formulată de reclamanta Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare N.H.B.C şi în condiţiile în care era învestită cu soluţionarea unui litigiu de muncă, competenţa aparţinea Tribunalului – complet specializat de dreptul muncii – astfel cum prevede art. 284 C. muncii, raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Constatând că cererea de faţă are acelaşi obiect, părţi şi cauză, ca şi cererea care a fost soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 43/2005, în mod corect, Tribunalul a admis şi cxcepţia autorităţii de lucru judecat, fiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ.
