Din ansamblul prevederilor O.U.G. nr. 63/2010 rezultă că angajatorul avea obligaţia de a se încadra în cheltuielile de personal şi în numărul maxim de posturi aprobate.
Astfel, potrivit art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 63/2010, în cazul nerespectării încadrării în numărul maxim de posturi, respectiv neîncadrării în cheltuielile de personal, direcţiile generale ale finanţelor publice suspendă alimentarea cu cote defalcate din impozitul pe şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, repartizate potrivit art. 33 din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, până la data la care autorităţile administraţiei publice locale fac dovada încadrării în prevederile ordonanţei de urgenţă privind îndeplinirea dispoziţiilor legii până la limita stabilită în ordonanţă.
Potrivit art. VI din acelaşi act normativ, în termen de 40 de zile de la intrarea în vigoare a acestuia, autorităţile deliberative, la propunerea autorităţii executive, au obligaţia să aprobe modificările organigramelor şi să reflecte în bugetele de venituri şi cheltuieli, prevederile art. III alin. (1)-(3).
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc,
dec. nr. 4724/R/14.09.2012
Prin sentinţa civilă nr. 8331 din 03.10.2011 pronunţată în dosarul nr. 50634/3/2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea civilă formulată de contestatorul N.M.C., în contradictoriu cu intimata A.D.P. Sector 2, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform CIM înregistrat sub nr. 7302/17.08.2000 la I.T.M. şi actelor adiţionale subsecvente, contestatorul a avut calitatea de salariat al A.D.P. Sector 2 şi, începând cu data de 08.09.2006, conform deciziei nr. 401, acesta a avut funcţia de şef birou juridic.
Prin notificarea nr. 9452/24.08.2010 i-a fost comunicat contestatorului faptul că postul de şef serviciu juridic din cadrul biroului juridic a fost desfiinţat.
Deoarece contestatorul a refuzat să semneze de luare la cunoştinţă a notificării, în data de 25.08.2010 s-a procedat la comunicarea prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, a corespondenţei ce a fost restituită cu menţiunea „destinatar lipsă, expirare perioadă de păstrare”.
în cuprinsul acestei notificări s-a menţionat faptul că, în conformitate cu statul de funcţii aprobat prin H.C.L. Sector 2 nr. 108/12.08.2010, nu mai există în organigrama instituţiei un post de şef serviciu juridic şi nici un post de pentru a fi ocupat de către contestator, CIM urmând a înceta la expirarea celor 20 de zile lucrătoare de preaviz menţionate în notificare.
Astfel, intimata a emis la data de 21.09.2010 decizia de concediere nr. 438, ce i-a fost comunicată contestatorului prin poştă, cu confirmare de primire, fiind restituită cu menţiunea „destinatar lipsă, expirare păstrare”.
în ceea ce priveşte susţinerile contestatorului, în sensul că decizia de concediere nu respectă dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) din C. muncii, şi anume faptul că nu a indicat motivele care au determinat concedierea, Tribunalul a constatat că aceasta cuprinde punctual actele normative ce au stat la baza emiterii deciziei de încetare a raportului de muncă al contestatorului şi care au condus la măsura desfiinţării postului de şef serviciu juridic pe care aceasta îl ocupa în cadrul fostului birou juridic (ca urmare a desfiinţării acestui serviciu).
Susţinerea contestatorului în sensul că intimata nu a prevăzut în cuprinsul deciziei contestate durata preavizului acordat nu a putut fi reţinută, având în vedere că notificarea nr. 9452/24.08.2010 prevede în alineatul final faptul că termenul de preaviz este de 20 de zile lucrătoare.
In ceea ce priveşte susţinerile contestatorului în sensul că intimata nu a avut în vedere criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, Tribunalul a constatat că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere că prin notificările nr. 9143/18.08.2010 şi 9144/18.08.2010 a încu-
noştinţat A.L.O.F.M. Sector 2 despre măsura reducerii personalului şi a avansat propuneri în vederea limitării efectelor concedierii.
Critica contestatorului referitoare la faptul că în decizia contestată nu sunt indicate lista tuturor locurilor de muncă vacante disponibile în cadrul instituţiei şi termenul în care salariatul poate opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, s-a respins ca neîntemeiată, având în vedere că nu suntem în situaţia unei concedieri din motive care ţin de persoana salariatului, în acest sens fiind şi decizia în interesul Legii nr. 6/2011.
Critica contestatorului referitoare la faptul că în decizia contestată este indicată, în mod eronat, instanţa de judecată la care salariatul are posibilitatea de a contesta decizia de concediere este neîntemeiată câtă vreme contestatorul nu a fost vătămat.
Or, în cauza de faţă nu s-a putut reţine că decizia contestată este lovită de nulitate absolută pentru faptul că în aceasta nu s-a indicat că instanţa competentă să judece contestaţia este Tribunalul Bucureşti, câtă vreme, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, contestatorul a adresat contestaţia Tribunalului Bucureşti, sub acest aspect el nefi-ind în niciun fel prejudiciat.
Astfel, deşi în cuprinsul deciziei se menţionează în mod eronat instanţa competentă material şi teritorial, totuşi salariatul a contestat decizia de concediere la instanţa competentă; „nulitatea absolută a deciziei de concediere nu mai poate fiinţa, întrucât şi incidenţa nulităţii absolute înscrise în art. 62 alin. (2), art. 76 şi art. 268 alin. (2) lit. f) C. muncii este subsumată principiilor generale statornicite în art. 8 alin. (1) C. muncii (relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe), respectiv art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice în care se arată faptul că drepturile civile sunt ocrotite de lege, dar ele pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic şi social, aşadar nu pe calea abuzului de drept”.
De asemenea, Tribunalul a constatat că, în speţă, concedierea a fost determinată de adoptarea O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare.
Prin Decizia nr. 1105/21.09.2010, Curtea Constituţională a României a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
O.U.G. nr. 63/2010.
Astfel, concedierea contestatorului a fost impusă prin adoptarea ordonanţei sus-menţionate, mai precis prin faptul că, în cazul în care intimata nu se încadra în numărul de posturi prevăzut prin anexa la ordonanţă, în termen de 30 de zile de la data adoptării acesteia, respectiv în numărul de posturi prevăzut în H.C.L. Sector 2 nr. 108/12.08.2010, se făcea vinovată de săvârşirea unei contravenţii, sancţionată cu amenda de la 10.000 lei la 40.000 lei.
Prin notificarea nr. 9143/18.08.2010, înregistrată sub nr. 28491/
18.08.2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 711 C. muncii, intimata a informat A.L.O.F.M. Sector 2 Bucureşti despre reducerea personalului de la 529 de posturi, cate erau ocupate la acea dată, la 295 de posturi, categoriile de persoane ce urmau să fie afectate de concediere prin desfiinţarea posturilor ocupate, criteriile avute în vedere, conform CCM la nivel naţional pe anii 2007-2010, şi propunerile de măsuri în vederea limitării efectelor concedierilor.
La aceeaşi dată, 18.08.2010, prin notificarea nr. 9144, înregistrată sub nr. 48580/18.08.2010,1.T.M. Bucureşti a fost informat despre luarea măsurii concedierii colective.
La data de 18.08.2010 s-a încheiat procesul-verbal nr. 9155, între intimată şi reprezentanţii salariaţilor, prin care s-a procedat la aducerea la cunoştinţa acestora despre notificările transmise către A.L.O.F.M. Sector 2 Bucureşti şi I.T.M. Bucureşti.
Prin adresa înregistrată sub nr. 9242/20.08.2010 la A.D.P. Sector
2, reprezentanţii salariaţilor au formulat propuneri pentru evitarea sau diminuarea numărului salariaţilor ce urmau a fi concediaţi, conform notificărilor ce le-au fost înmânate.
Prin procesul-verbal nr. 9245/20.08.2010, încheiat între intimată şi reprezentanţii salariaţilor, intimata a luat la cunoştinţă de propunerile expuse de aceştia; astfel, A.D.P. Sector 2, prin adresa nr. 9240/23.08.2010, după analizarea propunerilor reprezentanţilor salariaţilor referitoare la evitarea sau diminuarea numărului de salariaţi concediaţi, a comunicat acestora că sunt de acord doar cu propunerile de la pct. 1 şi 3, propunerea de la pct. 4 urmând a se aplica în ceea ce priveşte serviciile/birourile/atelierele/etc. cele mai afectate de măsurile de concediere colectivă.
In ceea ce priveşte susţinerile contestatorului cu privire la cauza reală şi serioasă, instanţa a constatat că, în nota transmisă de Primăria Sectorului 2 în data de 19.07.2010, înregistrată la A.D.P. Sector
2 sub nr. 8732/03.08.2010, se arată că, în baza adresei Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti nr. 17458/13.07.2010, aparatul
de specialitate al A.D.P. Sector 2 se va reorganiza şi va cuprinde un număr de 295 de posturi, conform O.U.G. nr. 63/2010.
Ulterior, prin H.C.L. Sector 2 nr. 108/12.08.2010, a fost aprobată noua organigramă, statutul de funcţii şi R.O.F. al A.D.P. Sector 2, în conformitate cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă sus-menţiona-te şi ale notei emise de Primăria Sectorului 2 Bucureşti.
Din cuprinsul organigramei rezultă faptul că, pentru ca intimata să se încadreze în numărul de posturi, conform notei din data de
19.07.2010 a Primăriei Sectorului 2, aceasta a fost obligată să desfiinţeze mai multe posturi, printre care şi cel ocupat de contestator, respectiv cel de şef serviciu juridic, astfel încât cauza concedierii este una efectivă şi definitivă, determinată de raţiuni financiare şi nu s-a făcut, aşa cum pretinde contestatorul, din raţiuni de ordin subiectiv, care urmăresc exclusiv înlăturarea salariatului nedorit din cadrul instituţiei.
La nivelul instituţiei a operat o modificare efectivă a posturilor, fondată pe o cauză serioasă şi reală, aşa cum rezultă şi din cuprinsul organigramei din data de 12.08.2010, care a condus la reducerea unui număr de posturi la nivelul întregii instituţii, comparativ cu structura organizatorica anterioară.
Astfel, concedierea a intervenit ca urmare a desfiinţării efective a locului de muncă ocupat de contestator, fară nicio legătură cu persoana care ocupa acest post.
Aşadar, din cele reţinute în fapt, Tribunalul a constatat că acţiunea contestatorului este neîntemeiată, drept pentru care a respins-o.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal şi motivat intimatul D.A.V., criticând soluţia pentru nelegalitate şi ne-temeinicie.
In dezvoltarea motivelor de recurs, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) şi art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Articolul 261 alin. (1) este reglementat prin norme imperative, aspect care rezultă din expresia folosită de legiuitor – hotărârea „va cuprinde”. Ca atare, lipsa unor menţiuni poate atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Dispozitivul este considerat partea cea mai importantă a unei hotărâri, întrucât acesta este pus în şi împotriva sa se exercită căile de atac.
Având în vedere că dispozitivul este partea din hotărâre care se execută, acesta trebuie să conţină elemente clare privind identificarea părţilor, modalitatea de rezolvare a cererilor părţilor şi întinde
rea drepturilor recunoscute, pentru a putea fi adus la îndeplinire pe calea executării.
Or, în cauza dedusă judecăţii, prin dispozitivul sentinţei nr. 8331/03.10.2011 se dispune respingerea acţiunii civile formulate de N.M.C., deşi calitatea de reclamant îi revenea dlui D.A.V.
Fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., sentinţa civilă nr. 8331/03.10.2011 este susceptibilă de anulare, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi 3041 C. proc. civ., recurentul a arătat şi dovedit în faţa instanţei de fond că decizia contestată, ce concretizează măsura concedierii, este atât nelegală, cât şi netemeinică, pentru următoarele considerente:
în primul rând, decizia nr. 438/21.09.2010 este deficitară sub aspectul formei, lipsind o serie de elemente prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a)-d) C. muncii, de natură să antreneze nulitatea sa absolută.
Decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu o descriere a motivelor care au determinat concedierea [lit. a)].
în ceea ce priveşte acest aspect, expunerea în preambulul deciziei a unor acte care ar justifica adoptarea măsurii concedierii salariatului în cauză nu este suficientă pentru a putea considera îndeplinită condiţia motivării concedierii.
Mai mult, recurentul consideră că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond conform căreia faptul că în preambulul deciziei contestate au fost indicate punctual actele normative care au stat la baza emiterii acesteia echivalează cu îndeplinirea condiţiei instituite de dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii.
Concedierea salariatului pentru motive care nu ţin de persoana acestuia trebuie să fie determinată în principal de desfiinţarea postului ocupat de acesta.
Astfel, desfiinţarea locului de muncă ocupat de un salariat constituie situaţia-premisă a concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Ţinând cont de argumentele învederate, în urma analizei deciziei nr. 438/21.09.2010 rezultă că aceasta nu cuprinde motivele care determină concedierea, angajatorul considerând suficientă invocarea textului de lege în temeiul căruia dispune concedierea, şi anume art. 65 şi art. 68 C. muncii. In acelaşi context, recurentul subliniază că invocarea de către angajator a încetării CIM ca urmare a desfi
inţării postului ocupat de recurentul-reclamant – ca temei de drept al concedierii – nu poate complini necesitatea consemnării exprese a fundamentului dispunerii măsurii concedierii, respectiv „cauza reală şi serioasă” care a determinat concedierea recurentului-recla-mant.
De asemenea, angajatorul emitent al deciziei contestate nu a considerat necesar să menţioneze motivele care au stat la baza desfiinţării postului ocupat de recurentul-reclamant, şi nu a altui post din cadrul schemei sale organizatorice. Necesitatea menţionării motivelor amintite anterior apare ca evidentă şi necesară, ţinând cont de faptul că decizia de concediere se adresează numai recurentu-lui-reclamant, iar nu unui grup de salariaţi.
In acest context, în situaţia în care legiuitorul ar fi permis motivarea deciziei de concediere într-o formă generală, nu ar mai fi stabilit în sarcina angajatorului emiterea deciziei de concediere, pentru fiecare salariat în parte al cărui post urmează să fie desfiinţat.
Intimata-pârâtă nu a menţionat în cuprinsul deciziei contestate durata preavizului acordat recurentului-reclamant, conform art. 74 alin. (1) lit. b) şi art. 73 alin. (1) C. muncii, art. 74 alin. (2) din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Din analiza deciziei contestate rezultă cu evidenţă faptul că acest element al deciziei de concediere nu a fost prevăzut.
De asemenea, recurentul consideră că nu pot fi reţinute considerentele instanţei de fond care a apreciat că, atâta vreme cât prin notificarea nr. 9452/24.08.2010 s-a prevăzut faptul că termenul de preaviz este de 20 de zile lucrătoare, nu există niciun temei care să antreneze nulitatea absolută a deciziei de concediere supusă analizei pentru acest motiv.
Or, prin această interpretare este încălcată voinţa legiuitorului care a apreciat că, indiferent de alte modalităţi de încunoştinţare a salariatului despre termenul de preaviz, acesta trebuie, sub sancţiunea nulităţii absolute, să fie prevăzut în cuprinsul deciziei de concediere.
Mai mult, în ceea ce priveşte notificarea nr. 9452/24.08.2010 (la care face referire instanţa de fond), angajatorul pârât nu a făcut dovada comunicării acesteia către recurentul-reclamant. In acest sens, recurentul menţionează că la 25.08.2010, prin procesul-verbal nr. 9606, directorul general C.L., în prezenta reprezentanţilor salariaţilor, a procedat la citirea integrală şi aducerea la cunoştinţă a „notificărilor” către salariaţii N.M.C., D.A.V. şi R.E., fară a
determina în mod clar despre ce „notificări” se face vorbire (nr. de înregistrare şi dată) sau care era conţinutul acestora.
Decizia de concediere nu cuprinde criteriile de stabilire a ordinii de prioritate instituită de prevederile art. 74 alin. (1) lit. c) C. muncii conform art. 69 alin. (2) lit. d) din acelaşi act normativ, coroborate cu cele ale art. 81 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Decizia de concediere dedusă judecaţii nu cuprinde criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, fapt ce face imposibilă verificarea respectării acestora în cadrul prezentei contestaţii împotriva deciziei de concediere, arătând că în speţa de faţă, absenţa indicării considerentelor pentru care recurentul-reclamant a fost concediat, raportat la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere şi la ceilalţi salariaţi, este de natură să atragă nulitatea absolută a deciziei de concediere dedusă judecăţii, potrivit art. 78 C. muncii, dat fiind faptul că în speţă, concedierea recurentului-reclamant se încadrează într-o concediere colectivă care s-a realizat la nivelul an-gajatorului-pârât.
Nici raportat la acest element nu interesează măsurile luate de angajator anterior emiterii deciziei de concediere, câtă vreme decizia în cauză nu cuprinde acest element, astfel cum, în mod obligatoriu, este instituit prin legea aplicabilă în materie.
De asemenea, învederează că decizia de concediere a fost emisă cu nerespectarea condiţiilor procedurale impuse de legiuitor în materia concedierii:
în ceea ce priveşte nerespectarea procedurii prealabile concedierii colective de către intimata-pârâtă, aşa cum a arătat recurentul şi în faţa instanţei de fond, chiar dacă intimata-pârâtă este o instituţie publică, fiindu-i aplicabile în materia reorganizării dispoziţiile Legii nr. 329/2009, respectiv cele ale O.U.G. nr. 63/2010, măsurile instituite prin acest act normativ au un caracter excepţional prin amploarea lor, în contextul crizei economice, dar nu şi din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil salariaţilor concediaţi.
In consecinţă, intimata-pârâtă avea obligaţia (ţinând cont de calitatea sa de angajator) să respecte procedura concedierilor colective, iar din actele premergătoare concedierii dispuse rezultă că procedura nu a fost respectată, fiind nesocotite toate obligaţiile instituite de legiuitor şi de partenerii sociali prin dispoziţiile art. 68-71 C. muncii şi cele ale art. 79 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
încălcarea de către angajator, pe parcursul concedierii colective, a normelor procedurale, antrenează aplicarea – ca sancţiune specifică – a dispoziţiilor art. 76 C. muncii.
Referitor la acest aspect, recurentul subliniază prevederile art. III alin. (5) din O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare.
Astfel, în urma analizei textului legal, se observă că ordonatorii de credite nu au fost obligaţi să efectueze disponibilizările în cadrul cărora a fost concediat şi reclamantul, ordonatorii de credite având facultatea de a reduce numărul de posturi finanţate şi de a efectua disponibilizări.
în ceea ce priveşte opţiunea reducerii numărului de posturi finanţate, recurentul precizează că intimata-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii acestui demers, în sensul de a reduce mai întâi posturile vacante din schema organizatorică, iar în măsura în care în continuare nu s-ar fi încadrat în numărul maxim de posturi, să recurgă la măsura concedierii colective.
în cazul în care angajatorul ar fi avut în vedere, la momentul reorganizării, posturile vacante de la nivelul unităţii, numărul persoanelor disponibilizate în baza reorganizării ar fi fost diminuat.
în concluzie, angajatorul pârât: nu a respectat prevederile art. III alin. (5) din O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, ţinând cont de faptul că nu a aplicat întocmai aceste dispoziţii, iar în consecinţă, invocarea acestor prevederi (în legătură cu motivarea concedierii) nu poate fi primită ca suficientă, raportat la îndeplinirea ansamblului de obligaţii ale angajatorului, în cadrul procedurii concedierii colective.
Cu privire la emiterea deciziei de concediere cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi convenţionale referitoare la obligaţia angajatorului de a depune toate diligenţele în vederea trecerii salariatului care urmează a fi concediat în altă muncă, deşi angajatorul pârât -în cuprinsul notificării de preaviz adresate recurentului-reclamant, înregistrată sub nr. 9452/24.08.2010, a invocat inexistenţa în cadrul instituţiei a unui loc de muncă disponibil, corespunzător pregătirii şi calificării profesionale a recurentului-reclamant (a unui post de consilier juridic), angajatorul pârât, pe parcursul desfăşurării litigiului, nu a probat faptul că această situaţie este reală. Astfel, deşi în cadrul probei cu înscrisuri angajatorul avea obligaţia, conform
dispoziţiilor art. 272 C. muncii (în varianta republicată), să depună la dosarul cauzei toate înscrisurile care au stat la baza concedierii, înscrisuri printre care se numără şi statul de funcţii, acesta nu şi-a îndeplinit în totalitate această obligaţie, înscrisul menţionat neregă-sindu-se printre înscrisurile depuse.
în lipsa acestui înscris, nu se poate aprecia, în mod obiectiv, asupra condiţiilor în care a intervenit concedierea recurentului-re-clamant.
Ţinând cont de acest aspect, rezultă că angajatorul-pârât nu a avut în niciun moment intenţia de a menţine cu bună-credinţă raportul de muncă cu recurentul-reclamant, scopul său real fiind concedierea acestuia.
Criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi pentru reducerea de personal.
In cuprinsul notificării nr. 9452/24.08.2010, angajatorul pârât menţionează, drept criteriu aplicat la desfiinţarea postului ocupat de recurentul-reclamant, faptul că acesta din urmă nu are copii în întreţinere.
Faţă de aceste susţineri, recurentul subliniază că acest criteriu, aplicat la desfiinţarea postului ocupat de recurentul-reclamant, nu se regăseşte în cuprinsul deciziei de concediere, iar mai mult decât atât, nu se poate analiza în mod concret respectarea dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, având în vedere faptul că nici celelalte criterii de stabilire a ordinii de prioritate nu sunt menţionate în conţinutul acesteia.
Absenţa justificării concrete a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi avute în vedere de angajator pentru concedierea salariatului în cauza este de natură să atragă nulitatea deciziei de concediere.
în acest context, nu se poate considera că angajatorul a respectat criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi avute în vedere la aplicarea reducerii de personal, reglementate de dispoziţiile art. 81 din CCM unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010.
Indicarea modului de aplicare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi constituie un element esenţial, având în vedere că aplicarea acestor criterii are drept consecinţă concedierea unui anumit salariat în condiţiile art. 65 C. muncii.
Astfel, în aplicarea efectivă a reducerii de personal, angajatorul este ţinut să respecte criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi stabilite prin CCM aplicabil.
Ordinea de prioritate în selectarea persoanelor care urmează a fi concediate are ca finalitate asigurarea protecţiei sociale a acestor persoane.
Cu privire la nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 65 C. muncii, care reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, aşa cum a arătat recurentul anterior, angajatorul nu a respectat în mod cumulativ condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Astfel, în ceea ce priveşte motivul determinant al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, subliniază că angajatorul (în considerarea probatoriului administrat în cauza) nu a făcut dovada clară a faptului că acesta nu a avut legătură cu persoana salariatului, având în vedere faptul că la acest moment atribuţiile recurentu-lui-reclamant sunt executate de o societate de avocatură.
In acest context, este evident faptul că angajatorul a urmărit în fapt doar îndepărtarea recurentului-reclamant din unitate, iar nu desfiinţarea efectivă a unui post (reprezentat ca ansamblu de atribuţii).
Referitor la desfiinţarea efectivă a postului ocupat de recuren-tul-reclamant, consideră că angajatorul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei condiţii, raportat la faptul că la acest moment, în cadrul angajatorului pârât, atribuţiile postului aparent desfiinţat sunt executate în continuare de o altă entitate.
în concluzie, având în vedere apărările formulate de intimata-pârâtă şi faptul că în cuprinsul deciziei contestate nu se regăseşte vreo menţiune referitoare la cauzele concrete care au determinat desfiinţarea postului de consilier juridic, nu rezultă că desfiinţarea postului ocupat de salariatul în cauză s-a impus din necesitaţi evidente, legate de eficientizarea activităţii instituţiei.
In acest context, rezultă în mod evident că măsura concedierii recurentului-reclamant apare nejustificată, fiind fundamentată pe existenţa unor motive lipsite de orice suport real, pe raţiuni de ordin subiectiv, care urmăresc exclusiv înlăturarea salariatului nedorit din cadrul instituţiei.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304′ C. proc. civ., Curtea a apreciat recursul formulat ca fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
In ceea ce primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea a reţinut că în cauză nu este vorba de o
neregularitate procedurală care ar putea atrage sancţiunea nulităţii hotărârii judecătoreşti, ca act procedural.
Menţionarea greşită a numelui contestatorului în cuprinsul dispozitivului sentinţei recurate este o simplă eroare materială, existând posibilitatea remedierii acesteia prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. Sub acest aspect, Curtea reţine că toate celelalte menţiuni din hotărâre se referă la contestatorul D.A.V., fiind făcută în fapt analiza contestaţiei acestuia împotriva deciziei de concediere nr. 438/21.09.2010 şi a raportului juridic de muncă în care acesta a făcut parte. Menţionarea greşită a numelui din cadrul dispozitivului este doar o eroare materială, care poate fi îndreptată din oficiu de instanţa de fond sau la cererea contestatorului, fară a atrage nulitatea sentinţei pronunţate, motiv pentru care nu este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
în ceea ce priveşte criticile invocate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza deciziei de concediere şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea constată netemeinicia susţinerilor recurentului.
Sub aspectul nelegalităţii deciziei pentru neîndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 74 C. muncii, în varianta în vigoare anterior republicării, Curtea a reţinut că, potrivit textului de lege menţionat, decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Din conţinutul deciziei contestate şi din actele care au stat la baza acesteia, Curtea constată că respectiva concediere a fost întemeiată pe faptul desfiinţării postului ocupat de salariat, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii, actul decizional ce a stat la baza desfiinţării locului de muncă fiind H.C.L. Sector 2 nr. 108/12.08.2010.
Tocmai acesta este motivul concedierii reglementate de art. 65 alin. (1) C. muncii, respectiv încetarea CIM de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia.
Mai mult, tot în cuprinsul deciziei contestate angajatorul face o expunere a situaţiei-premisă care a stat la baza desfiinţării postului, arătându-se că motivele de fapt ale concedierii au fost reorganizarea A.D.P. Sector 2, ca efect al aplicării O.U.G. nr. 63/2010, posturile fiind la limitate la 295.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentului pe acest aspect, deoarece legea prevede expres care trebuie să fie motivul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 65 C. muncii, respectiv desfiinţarea postului ocupat de salariat, menţiune pe care decizia o cuprinde. Cauza reală şi serioasă reprezintă aspecte ce ţin de temeinicia deciziei de concediere, ce pot fi analizate de instanţă pe fond, fară a exista o obligaţie legală a angajatorului în sensul detalierii acestui aspect în conţinutul deciziei.
Corect a fost reţinută de către prima instanţă şi îndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 74 lit. b) C. muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării, deoarece decizia face trimitere expresă la conţinutul notificării nr. 9452/24.08.2010. în respectiva notificare se precizează expres termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare.
Analiza legalităţii deciziei de concediere nu se poate limita la o abordare rigidă, strict formală, fară a avea în vedere ratio legis. Or, scopul legii, sub aspectul menţionării termenului de preaviz în decizia de încetare a contractului de muncă, a fost tocmai protejarea salariatului în cazul unei concedieri pentru motive ce nu ţin de persoana acesteia, prin acordarea unui interval de timp în care să îşi poată căuta un alt loc de muncă.
Această cerinţă este îndeplinită în speţă, deoarece decizia face trimitere directă la conţinutul notificării nr. 9452/24.08.2010, notificare care cuprinde termenul de preaviz. Mai mult, notificarea a fost comunicată salariatului atât la adresa acestuia, cât şi direct, prin comunicarea conţinutului acesteia, ca urmare a refuzului angajatului de a primi notificarea. Astfel, există dovada de comunicare prin poştă a notificării, angajatorul îndeplinindu-şi obligaţia chiar dacă salariatul nu s-a prezentat pentru a-şi ridica respectiva corespondenţă. Mai mult, aşa cum rezultă din procesul-verbal din data de
25.08.2010, ca urmare a refuzului salariatului de a primi notificarea, conţinutul acesteia i-a fost citit în faţa reprezentanţilor salariaţilor.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că procesul-verbal respectiv nu menţionează despre ce notificare este vorba, deoarece se arată expres că se referă la cele privind aducerea
la cunoştinţa persoanelor afectate de concedierea colectivă a perioadei de preaviz.
In concluzie, în condiţiile în care angajatorul a depus toate di-ligenţele pentru comunicarea respectivei notificări ce prevede atât termenul de preaviz, cât şi criteriul avut în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate, notificare la care face trimitere şi în conţinutul deciziei de concediere, salariatul nu poate invoca vicii de formă pe acest aspect, prevalându-se de propria atitudine abuzivă de a refuza primirea actului respectiv, deoarece scopul legii a fost atins, respectiv asigurarea protecţiei salariatului în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana lui.
Aceleaşi considerente sunt aplicabile şi sub aspectul criticilor referitoare la menţiunea prevăzută de art. 74 lit. c) C. muncii, deoarece decizia de concediere face trimitere expresă la notificarea nr. 9452/24.08.2010, în care se arată criteriul avut în vedere la stabilirea ordinii de prioritate la concediere, respectiv faptul că salariatul nu avea copii în întreţinere.
Şi această cerinţă, prevăzută sub aspectul nulităţii, trebuie analizată prin prisma scopului prevăzut de legiuitor, respectiv protejarea drepturilor salariatului în cadrul unei concedieri colective şi vătămarea pe care aceste drepturi au suferit-o în concret. Or, ratio legis, condiţia respectivă a fost impusă pentru a proteja persoanele aflate în situaţii sociale sau personale mai puţin favorabile, urmând ca acestea să sufere doar în cele din urmă efectele unei concedieri colective, instanţei revenindu-i sarcina de a analiza în concret dacă au fost aplicate respectivele criterii.
Curtea constată că în ceea ce-1 priveşte personal pe recuren-tul-reclamant acestea au fost respectate, deoarece acesta nu avea copii în întreţinere la data desfiinţării postului ocupat, aspect ce nu este contestat.
Mai mult, în cazul unei concedieri pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, dacă se intenţionează desfiinţarea unui număr mai mic de posturi decât cele similare existente, angajatorul are posibilitatea de a aprecia în concret asupra oportunităţii şi necesităţii desfiinţării unui post sau a altuia. Nu este însă cazul în speţă, deoarece analiza aplicării criteriilor de prioritate se face doar în privinţa posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat. Or, din organigramele depuse la dosar rezultă că a fost desfiinţat întreg serviciul juridic, inclusiv postul ocupat de recurent, respectiv acela de şef serviciu. Cum era singurul post de acest fel desfiinţat,
nici nu se poate invoca nerespectarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, deoarece acestea sunt aplicabile doar în cazul desfiinţării unui număr mai mic de posturi decât cele de aceeaşi natură existente în schema organizatorică a angajatorului.
Recurentul a mai invocat nerespectarea procedurii prealabile concedierii colective, dar, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, angajatorul a respectat întreaga procedură prevăzută de art. 69-71 C. muncii, la dosar existând dovada notificării intenţiei de concediere colectivă şi a deciziei de aplicare a măsurii de concediere colectivă către reprezentanţii salariaţilor, I.T.M. şi A.T.O.F.M., potrivit art. 69 şi 70 C. muncii.
Sub acest aspect, recurentul invocă faptul că dispoziţiile art. III alin. (5) din O.U.G. nr. 63/2010 au doar caracter facultativ, ordonatorii de credite nefiind obligaţi să recurgă la disponibilizări.
Curtea nu poate reţine susţinerile recurentului, deoarece din ansamblul prevederilor O.U.G. nr. 63/2010 rezultă că angajatorul avea obligaţia de a se încadra în cheltuielile de personal şi în numărul maxim de posturi aprobate.
Astfel, potrivit art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 63/2010, în cazul nerespectării încadrării în numărul maxim de posturi, respectiv ne-încadrării în cheltuielile de personal, direcţiile generale ale finanţelor publice suspendă alimentarea cu cote defalcate din impozitul pe venit şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, repartizate potrivit art. 33 din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, până la data la care autorităţile administraţiei publice locale fac dovada încadrării în prevederile ordonanţei de urgenţă privind îndeplinirea dispoziţiilor legii până la limita stabilită în ordonanţă.
Potrivit art. VI din acelaşi act normativ, în termen de 40 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia, autorităţile deliberative, la propunerea autorităţii executive, au obligaţia să aprobe modificările organigramelor şi să reflecte în bugetele de venituri şi cheltuieli, prevederile art. III alin. (l)-(3).
In acest context, având în vedere numărul mai mare de posturi decât cele aprobate pe care intimata le avea anterior reorganizării, posturi ce generau cheltuieli de personal peste limita stabilită, în vederea respectării legii, a fost nevoită să desfiinţeze posturile excedentare, cu consecinţa disponibilizării salariaţilor respectivi.
In alegerea posturilor ce urmează a fi desfiinţate, angajatorul are dreptul, potrivit art. 40 alin. (1) lit. a) C. muncii, să stabilească pro
pria organizare şi funcţionare, acesta fiind singurul ce poate aprecia care dintre respectivele locuri de muncă îi sunt necesare în desfaşu-
rarea activităţii sale. In aceste condiţii, nu se poate susţine în mod valabil că trebuiau desfiinţate mai întâi locurile de muncă vacante, deoarece este posibil ca un post neocupat temporar să fie necesar angajatorului în desfăşurarea activităţii sale. în speţa de faţă, trebuie reţinut că intimata a desfiinţat întregul serviciu juridic, deci toate posturile din cadrul acestei divizii, motiv pentru care vor fi înlăturate susţinerile recurentului în sensul că trebuiau reduse mai întâi posturile vacante.
Critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale şi convenţionale referitoare la obligaţia angajatorului de a depune toate diligenţele în vederea trecerii salariatului care urmează a fi concediat în altă muncă este, de asemenea, neîntemeiată.
Recurentul invocă faptul nedovedirii de către angajator a inexistenţei în cadrul instituţiei a unui loc de muncă disponibil. Sub acest aspect, Curtea constată că este vorba de o concediere în baza art. 65 C. muncii, motiv pentru care, aşa cum a stabilit şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6/09.05.2011, angajatorul nu avea obligaţia de a oferi salariatului un loc de muncă vacant corespunzător pregătirii sale profesionale.
Mai mult, Curtea a arătat că a fost desfiinţat întregul serviciu juridic, motiv pentru care nu îi putea oferi salariatului un alt post de jurist.
S-a mai invocat de către recurent faptul că nu s-a dovedit de către intimată că este vorba de o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, deoarece atribuţiile recurentului sunt îndeplinite de o societate de avocatură. Şi aceste susţineri vor fi înlăturate, deoarece reprezentarea intimatei în cadrul procesului de către un avocat nu poate determina prezumţia că s-a urmărit îndepărtarea recurentului, fiind vorba de desfiinţarea întregului serviciu juridic, cu consecinţa desfiinţării tuturor posturilor din cadrul acestuia, în contextul unei concedieri colective şi nu doar a unui singur post
de jurist. In altă ordine de idei, angajatorului îi este permis să-şi organizeze activitatea cu respectarea dispoziţiilor legale, iar printre acestea se numără şi cele ale O.U.G. nr. 63/2010, care impuneau încadrarea în cheltuielile de personal. Toate cheltuielile legate de salarizarea permanentă, lună de lună, a unui întreg departament juridic, sunt cu siguranţă mai mari decât onorariul unui avocat angajat în litigiile în care e implicată intimata.
In aceste condiţii, din probele administrate în cauză, rezultă că a avut loc o desfiinţare efectivă a postului ocupat de către recurent, acesta fiind motivul real al concedierii, şi nu îndepărtarea unui salariat pentru aspecte legate de persoana acestuia.
Faţă de toate aceste considerente de fapt şi de drept, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
