C. muncii, art. 269, art. 287 Legea nr. 319/2006, art. 44
Din analiza coroborată a art. 269 C. muncii şi a art. 44 din Legea nr. rezultă că răspunderea patrimonială a societăţii pentru repararea prejudiciului suferit de salariat, neacoperit prin suma acordată cu titlu de indemnizaţie pentru atingerea integrităţii, poate fi antrenată dacă se dovedeşte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită a angajatorului (fie directă, fiind săvârşită de organele de conducere ale acestuia, fie indirectă,
săvârşită de oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice – angajator); salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau/şi moral în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul; între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul material sau/şi moral suferit de salariat să existe un raport de cauzalitate; vinovăţia angajatorului.
Prin derogare de la art. 287 C. muncii, obligaţia de a dovedi îndeplinirea elementelor răspunderii civile contractuale a angajatorului revine salariatului; în speţă, reclamantul nu şi-a îndeplinit această sarcină, ci s-a limitat la a invoca o răspundere nelimitată şi necondiţionată a angajatorului, fără a indica şi temeiul legal al unei astfel de solicitări.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 6442 din 19 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 8485/17.11.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea formulată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA.
Pentru a pronunţa accastă hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în funcţia de agent livrare instalare, în baza contractului individual de muncă nr. 1016.9/28.11.2007. S-a avut în vedere că, prin cererca de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că în cursul lunii noiembrie 2008, în timp ce urca o maşină de spălat pe scări, mergând cu spatele, a călcat pe o treaptă ruptă, suferind un accidcnt la genunchiul stâng. S-a constatat că reclamantul a fost internat la secţia de ortopedie şi traumatologie a Spitalului E., la data de 21.05.2009, cu diagnosticul „leziune de menise intern şi extern genunchi stâng”, conform actclor medicale de la dosar.
S-a reţinut că prin fişa de aptitudini 6939/09.06.2009, eliberată de Centrul medical R., s-a recomandat reclamantului schimbarea locului de muncă, iar prin adresa R.U. 6085/17.06.2009, emisă de pârâtă, acestuia i s-a comunicat lista cu posturile vacante existente în unitate şi termenul până la care acesta poate opta pentru unul dintre ele, în conformitate cu art. 64 alin. (3) C. muncii. Totodată, reclamantul a fost înştiinţat prin adresa R.U. 6447/29.06.2009 că s-a solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, în condiţiile în care nu şi-a exprimat opţiune pentru unul dintre posturile oferite în termenul legal al opţiunii. S-a luat act că, prin cererea de chemare în judecată modificată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 9.976 de lei, reprezentând despăgubiri materiale pentru accidentul de muncă şi boală profesională intervenite,
respectiv 4.000.000 de lei daune materiale pentru prejudiciul moral suferit datorită consecinţelor pe care accidentul de muncă şi boala profesională intervenite le-au avut asupra capacităţii sale de muncă.
Instanţa de fond a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 269 C. muncii, „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”. Prin urmare, s-a reţinut că angajatorul răspunde patrimonial pentru pagubele cauzate salariaţilor ale accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în condiţiile prevăzute de legea civilă şi numai dacă acestea nu sunt acoperite integral prin prestaţiile primite, potrivit legii, de la asigurările sociale de stat.
S-a amintit că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. g) din Legea nr. 319/2006, accident de muncă reprezintă vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă timp de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces. S-a arătat că, potrivit art. 5 lit. h) din acelaşi act normativ, boala profesională reprezintă afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă. Tribunalul a reţinut că în fişa de declarare a cazului de boală profesională B.P. nr. 171/09.01.2009 s-a menţionat diagnosticul „spondiloartroză lombosacrată”.
Analizând măsura în care sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale a angajatorului, faţă de boala profesională intervenită, Tribunalul a constatat următoarele:
In ceea ce priveşte fapta ilicită, din cuprinsul procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională nr. 171/18.01.2010 s-a reţinut că afecţiunea menţionată (spondiloartroză lombosacrată) este datorată manipulării de greutăţi şi poziţiilor vicioase în timpul desfăşurării activităţii, neexistând încălcări ale prevederilor din normele de protecţia muncii. Prin urmare, s-a avut în vedere că din actele dosarului nu rezultă culpa pârâtei în intervenirea cazului de boală profesională, declararea bolii profesionale având la bază un diagnostic complet diferit de ruptura de menise invocată de recla-
mant. In ceea ce priveşte accidentul de muncă invocat, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada aducerii acestui eveniment
la conducerea societăţii spre a fi efectuată cercetarea cauzelor ce ar fi putut conduce la producerea acestuia, la dosarul cauzei nefiind nicio dovadă în sensul producerii unui accident de muncă.
în consecinţă, Tribunalul a apreciat că, în lipsa oricărei culpe a angajatorului în apariţia cazului de boală profesională, nu poate fi antrenată răspunderea materială a acestuia în baza art. 269 C. muncii.
Afirmaţia reclamantului, în conformitate cu care, din răspunsul adresat de I.T.M. reclamantului, ar rezulta că societăţii i-a fost adusă la cunoştinţă obligaţia de a ţine o evidenţă strictă a orelor suplimentare efectuate, nu a fost avută în vedere în susţinerea culpei angajatorului, având în vedere că formularea indicată este generală şi nu este de natură să probeze efectuarea unor ore suplimentare necompensate în bani sau cu timp liber efectuate de reclamant şi care să fi contribuit la apariţia bolii profesionale. Din cuprinsul Fişei de expunere la riscuri profesionale nr. 32, s-a reţinut că suprasolicitarea osteo-musculo-articulară era inerentă desfăşurării activităţii specifice postului de agent livrare-instalare ocupat de reclamant, acesta cunoscând riscurile profesiei şi acceptându-le la momentul angajării. De altminteri, din cuprinsul fişei individuale de instructaj privind protecţia muncii, s-a constatat că reclamantul a fost instruit periodic privind regulile de protecţia muncii.
Aşa fiind, apreciind că în lipsa unei fapte ilicite a angajatorului, care să fi avut drept consecinţă crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, nu poate fi vorba despre antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului, acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata diferenţei de 25% din indemnizaţia de concediu medical, solicitată de reclamant cu motivarea că pentru incapacitate de muncă determinată de accidente de muncă sau boli profesionale indemnizaţia de concediu este de 100%, Tribunalul a apreciat ca nefondată cererea reclamantului, întrucât din analiza certificatelor de conccdiu medical eliberate reclamantului şi depuse la pârâtă a rezultat că acestea au fost eliberate pentru cod de indemnizaţie 01 – boală obişnuită, astfel că indemnizaţia cuvenită este de 75%, conform Ordinului nr. 125/2006.
în ceea ce priveşte solicitarea obligării pârâtei la plata sumelor reprezentând contravaloare bonuri valorice şi salariul al 13-lea aferent anului 2008, Tribunalul a avut în vedere că acordarea acestora reprezintă o facultate, iar nu o obligaţie a angajatorului, or, din analiza contractului individual de muncă al reclamantului şi a actelor adi-
ţionalc la acesta nu a rezultat că în situaţia particulară a reclamantului părţile ar fi convenit acordarea de bonuri de masă (bonuri valorice) şi a salariului al 13-lea.
în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500 de lei reprezentând costul medicamentelor pentru 10 luni, Tribunalul a reţinut, pe de o parte, că nu rezultă din cuprinsul materialului probator administrat în cauză care este modul de calcul avut în vedere de reclamant la determinarea sumei de 150 de lei lunar, ca fiind cheltuită pe medicamente, şi că nu au fost administrate niciun fel de probe din care să rezulte realitatea acestor cheltuieli. Pe de altă parte, s-a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă culpa angajatorului în ceea ce priveşte intervenirea cazului de boală profesională constatat prin fişa de declarare a cazului de boală profesională B.P. nr. 171/09.01.2009, astfel că nu există temei pentru obligarea acestuia la plata medicaţiei necesare reclamantului.
In ceea ce priveşte daunele morale, Tribunalul a apreciat că şi acordarea acestora este în mod necesar condiţionată de existenta
unei culpe a angajatorului, culpă care nu rezultă însă din analiza materialului probator administrat.
împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurentul-reclamant C.C., criticând-o pentru nelegalitate. (…)
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul-reclamant, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, Curtea reţine următoarele:
Prima instanţă a fost învestită să soluţioneze acţiunea formulată de către recurentul-reclamant C.C., precizată la termenul de judecată din
30.06.2010, având ca obiect obligarea intimatei-pârâte SC C.R. SA la plata despăgubirilor materiale pentru accidentul de muncă şi boală profesională intervenite în raport de afecţiunile medicale dobândite în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în cuantum de 9.976 de lei (respectiv: diferenţa 25% concediu medical – 535 lei x 10 luni = 5350 lei; bonuri valorice 21 buc. X 8,4 lei = 1764 lei; al 13-lea salariu pe 2008, neplătit în 2009 = 1362 lei; tratament (medicamente) 150 lei x 10 luni = 1500 lei), precum şi a daunelor morale, în cuantum de 4.000.000 de lei, pentru prejudiciul moral suferit datorită consecinţelor pe care accidentul de muncă şi boala profesională le-au avut asupra capacităţii sale de muncă, suferinţelor fizice (cu handicap) şi psihice
pricinuite de multiplele intervenţii chirurgicale efectuate, imposibilităţii de a-şi întreţine familia şi de a se îngriji singur.
Prin art. 269 C. muncii, indicat drept temei al acţiunii deduse judecăţii, s-a reglementat răspunderea patrimonială a angajatorului, care este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat, în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. De asemenea, potrivit art. 44 din Legea nr. 319/2006 a sănătăţii şi securităţii în muncă, act normativ la care se face referire în acţiune, angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat. Prin urmare, din analiza textelor de lege amintite, rezultă că răspunderea patrimonială a societăţii pentru repararea prejudiciului suferit de salariat, neacoperit prin suma acordată cu titlu de indemnizaţie pentru atingerea integrităţii, poate fi antrenată dacă se dovedeşte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită a angajatorului (fie directă, fiind săvârşită de organele de conducere ale acestuia, fie indirectă, respectiv săvârşită de oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice – angajator); salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau/şi moral în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul; între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul material sau/şi moral suferit de salariat să existe un raport de cauzalitate; vinovăţia angajatorului.
Prin derogare de la art. 287 C. muncii (actual art. 272 C. muncii), obligaţia de a dovedi îndeplinirea elementelor răspunderii civile contractuale a angajatorului revine salariatului, însă, în speţă, recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit această sarcină, ci s-a limitat la a invoca o răspundere nelimitată şi necondiţionată a angajatorului, fară a indica şi temeiul legal al unei astfel de solicitări. Astfel, recurentul-reclamant nu a indicat în ce constă fapta ilicită a angajatorului care i-a produs prejudiciile materiale şi morale solicitatc în cauză, nefiind suficientă simpla referire la „accident de muncă” şi „boală profesională”, în condiţiile în care nu a dovedit existenţa unui accident de muncă, respectiv culpa societăţii cu privire la cauzele declanşatoare ale bolii sale profesionale. Susţinerile recurentului potrivit cărora nu a avut loc cercetarea accidentului de muncă, întrucât, deşi a încunoştinţat managerul de departament, P.C., despre accidentul de muncă, acesta a refuzat să înregistreze evenimentul, nu pot fi examinate de către
Curte, în condiţiile în care obiectul acţiunii nu vizează constatarea accidentului de muncă, ci plata despăgubirilor materiale şi morale.
In ceea ce priveşte protecţia muncii, Curtea reţine că angajatorul avea, în conformitate cu prevederile art. 171 C. muncii(actual art. 175 C. muncii), obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă, iar potrivit art. 177 alin. (1) din acelaşi cod (actual art. 181 C. muncii), locurile de muncă trebuiau să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor. Totodată, în confonnitate cu prevederile art. 176 C. muncii (actual art. 180 C. muncii), angajatorul avea obligaţia de a organiza instruirea angajatului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la angajare, cât şi periodic. De adăugat că art. 6 şi urm. din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă a reglementat în mod riguros obligaţia angajatorului de a securităţii şi sănătăţii salariaţilor sub toate aspectele legate de muncă.
In speţă, prin probele administrate, recurentul-reclamant nu a dovedit că angajatorul său a încălcat obligaţiile ce-i reveneau în materia asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă a salariaţilor. Astfel, în contractul individual de muncă nr. 10169/28.11.2002 închciat între părţi s-a prevăzut că salariatul C.C., angajat în cadrul intimatei-pârâte în funcţia de agent livrare instalare, cu începere din 02.12.2002, urma să presteze muncă în condiţii normale, conform fişei postului. De asemenea, prin acelaşi contract individual de muncă, angajatorul şi-a asumat obligaţia de a asigura acestuia condiţiile corespunzătoare de muncă cu respectarea măsurilor de protecţie a muncii. Din fişa individuală de instructaj privind protecţia muncii, rezultă că recurentul-reclamant a beneficiat atât la angajare de un instructaj introductiv general (02.12.2002), cât şi ulterior de un instructaj la locul de muncă (04.12.2002), precum şi de instructaje periodice, efectuate în intervalul 2003-ianuarie 2009, în conformitate cu prevederile Legii nr. 90/1996 republicat, instrucţiunile proprii P.M., respectiv dispoziţiile Legii nr. 319/2006, ceea ce înseamnă că a avut cunoştinţă de riscurile profesiei şi le-a acceptat la momentul angajării în funcţia de agent livrare instalare. De asemenea, nu s-a contestat în cauză faptul că angajatorul a dotat vehiculele care efectuează transporturi cu echipamentele necesare transportului. Susţinerile recurentului-reclamant, referitoare la absenţa semnăturii sale de pe fişa de instructaj, nu pot fi primite de către Curte, de vreme ce acesta nu a solicitat instanţei de judecată verificarea de scripte şi nici nu s-a înscris în fals în privinţa semnăturii de pe fişa de instructaj, în condiţiile expres reglementate de prevederile art. 177-184 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte boala profesională, Curtea constată că aceasta este definită, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 319/2006, ca fiind afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici ori biologici caracteristici locului de muncă, prccum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă. Aşadar, boala profesională implică existenţa a trei elemente: exercitarea unei meserii sau profesii (cauza indirectă a afecţiunii); agenţi nocivi fizici ori biologici caracteristici locului de muncă (cauza directă a afecţiunii) şi modalitatea concretă de acţiune asupra organismului (acţiunea produsă). Conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac de către specialiştii autorităţilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din inspectoratele teritoriale de muncă.
Potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, rezultă că, în urma unor investigaţii mcdicalc, recurentul a fost diagnosticat cu leziune de menise intern genunchi stâng, gonartroză stângă, fiind supus unei intervenţii chirurgicale – meniscetomie internă şi debridarea zonelor atrozice la data de 22.05.2009, conform certificatului medical nr. 7492/08.07.2009, eliberat de către Spitalul E. Prin fişa de aptitudine nr. 6939/09.06.2009 – Medicina muncii, emisă de Centrul medical R., s-a recomandat recurentului schimbarea locului de muncă – agent
livrare instalare. In cursul anului 2009, recurentul a fost internat de mai multe ori, iar în urma investigaţiilor efectuate în cadrul Clinicii de Medicina muncii din cadrul Spitalului Clinic C., acestuia i s-a recomandat efectuarea unui consult de specialitate în vederea precizării caracterului profesional al bolii. Cazul de îmbolnăvire profesională a recurentului, depistat de Spitalul Clinic C. – Clinica de Medicina muncii cu diagnosticul de spondilartroză lombosacrată prin suprasolicitare profesională, a fost cercctat de către medicul de medicina muncii din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, care a constatat că îmbolnăvirea profesională s-a produs din cauza faptului că angajatul a lucrat timp de 7 ani, conform fişei de expunere la risc profesional, fiind expus zilnic la manipulare de greutăţi şi poziţii vicioase prelungite în timpul activităţii profesionale.
Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti a întocmit un proces-verbal nr. 171/18.01.2010 de cercetare a cazului de boală profesională, prin care s-a constatat că angajatorul nu a încălcat prevederile din normele de protecţia muncii, motiv pentru care nu au fost
indicate persoanele vinovate de nerespectarea normelor de protecţia muncii. De asemenea, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti nu a dispus ca angajatorul să adopte noi măsuri pentru respectarea dispoziţiilor Legii nr. 319/2006, ca urmare a celor constate. La aceeaşi dată, s-a întocmit de către Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti fişa de declarare a cazului de boală profesională BP2 nr. 171/18.01.2010 în privinţa salariatului C.C., prin care s-au reţinut următoarele: ocupaţia care a generat boala profesională – agent livrare instalare; vechimea în ocupaţia care a generat boala – 7 ani; diagnostic prezumtiv – spondilatroză lombosacrată; unitatea care a confirmat diagnosticul de profesionalitate – Clinica de Medicina muncii, Spitalul Clinic C.; diagnostic precizat complet – spondilatroză lombosacrată profesională, prin suprasolicitare articulaţii lombosacrate, manipulare manuală de greutăţi, poziţii vicioase prelungite; data confirmării – 18.01.2010; agent cauzal (circumstanţe) – manipulare manuală de greutăţi, poziţii vicioase prelungite.
Este relevant a menţiona că prin adresa nr. P8821/49283/31.08.2009, ca urmare a sesizării înregistrate sub nr. 49283/06.08.2009, Inspectorul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti a adus la cunoştinţa recurentului că societatea la care era angajat asigură departamentului E.P.C.S., din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, o instruire suficientă şi adecvată, ţinând cont de riscurile la care sunt
expuşi lucrătorii care încarcă, descarcă, transportă mărfuri. împrejurarea că angajatorul a fost sancţionat contravenţional pentru efectuarea unor ore suplimentare nu prezintă relevanţă juridică, în condiţiile în care nu rezultă că amenda contravenţională s-a aplicat pentru suplimentară efectuată de către recurent şi că boala profesională invocată a intervenit în timpul prestării orelor suplimentare.
De vreme ce atât prin procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională, întocmit de către Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, cât şi prin adresa nr. P8821/49283/31.08.2009, emisă de Inspectorul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti, nu s-a reţinut în sarcina angajatorului încălcarea normelor de protecţia muncii în ceea ce priveşte efcctuarca instructajelor de protecţia muncii şi dotarea vehiculelor care efcctuează transporturi cu echipamentele necesare transportului, nu poate fi angajată în cauză răspunderea patrimonială a angajatorului, chiar dacă afecţiunea reclamantului – spondilatroză lombosacrată – a fost declarată ca fiind boală profesională în cursul executării contractului individual de muncă încheiat între părţi. Nu poate fi primită susţinerea că instanţa de fond a apreciat
eronat că boala profesională a avut la bază un diagnostic complet diferit de ruptura de menise invocată de reclamant, în condiţiile în care această concluzie s-a bazat pe cele înscrise în fişa de declarare a cazului de boală profesională BP2 nr. 171/18.01.2010, care reţine în mod expres diagnostic precizat complet spondilatroză lombosacrată profesională, dobândită în timpul exercitării atribuţiunilor de serviciu, iar nu ruptura de menise.
De notat faptul că, la recomandarea medicului de medicina muncii de schimbare a locului de muncă, potrivit fişei de aptitudine nr. 6939/09.06.2009 – Medicina muncii, emisă de Centrul medical R., înregistrată la sediul societăţii intimate sub nr. 5887/10.06.2009, angajatorul a luat act că salariatul recurent nu mai este apt de muncă pentru postul pe care îl ocupa în cadrul societăţii şi a întreprins măsuri necesare pentru ca acesta să îşi desfăşoare activitatea într-un
loc de muncă adecvat. In acest sens, angajatorul a dispus o verificare a locurilor de muncă vacante în unitate compatibile cu pregătirea profesională şi capacitatea de muncă, în conformitate cu prevederile art. 64 C. muncii, comunicând recurentului, prin notificarea nr. 331/17.06.2009, expediată la data de 22.06.2009 prin poştă de către Biroul Judecătoresc B.G., faptul că poate opta, în termen de trei zile de la înştiinţare, pentru unul din cele trei posturi vacante din cadrul unităţii. Totodată, angajatorul a notificat A.J.O.F.M. Bucureşti la data de 29.06.2009, solicitând sprijin în vederea distribuirii recurentului, corespunzător capacităţii sale de muncă şi pregătirii profesionale, motivat de faptul că acesta nu şi-a exprimat opţiunea pentru unul din cele trei posturi vacante din cadrul unităţii. Prin notificarea nr. 362/29.06.2009, expediată prin poştă de către Biroul Judecătoresc
B.G., angajatorul a solicitat recurentului să contacteze A.J.O.F.M. Bucureşti pentru găsirea unui loc de muncă, având în vedere că acesta nu şi-a exprimat opţiunea pentru ocuparea locurilor vacante din cadrul societăţii în cele trei zile de la primirea primei notificări.
Susţinerile recurentului, în sensul că angajatorul nu a dorit ca reclamantul să fie transferat pe acel post, dat fiind faptul că, deşi s-a deplasat la sediul societăţii pentru a-şi da acordul cu privire la postul vacant din Bucureşti, i s-a spus că fusese deja ocupat, deşi 27 şi 28.06.2009 au fost zile de sâmbătă şi duminică, nu pot fi examinate de către Curte în prezenta cauză, dat fiind obiectul dedus judecăţii, care vizează răspunderea patrimonială a angajatorului. De asemenea, pentru aceleaşi considerente nu pot fi cercetate nici apărările recurentului privind comportamentul angajatorului în perioada concediului
medical, constând în efectuarea de acte premergătoare concedierii, obiectul litigiului vizând în plata despăgubirilor, iar nu contestaţie la decizia de concediere.
De remarcat că angajatorul nu a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părţi în cursul anului 2009 şi a ţinut seama de decizia asupra capacităţii de muncă nr. 4421/04.12.2009, emisă de către Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti – Comisia de expertiză medicală, înregistrată la Departamentul Resurse Umane din cadrul C. Berceni sub nr. R.U. 13303/31.12.2009, potrivit căreia s-a stabilit că recurentul se încadrează în gradul III de invaliditate, având capacitatea de muncă redusă cu cel puţin jumătate, de vreme ce, prin notificarea nr. 16/07.01.2010 a Biroului Judecătoresc B.G., a comunicat acestuia faptul că poate beneficia de de invaliditate gradul III şi că are dreptul şi obligaţia de a presta 4 ore la SC C.R. SA, punct de lucru Magazin C. Berceni, solicitându-i, totodată, să se prezinte la sediul unităţii în data de 11.01.2010, pentru a încheia formalităţile necesare în vederea reluării activităţii sau încetării raporturilor de muncă.
Aşadar, cum din întregul material probator administrat în cauză nu a rezultat că societatea pârâtă ar fi încălcat obligaţiile ce îi reveneau potrivit art. 6 şi urm. din Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, pârâta efectuând demersurile necesare pentru asigurarea unor condiţii adecvate la locul de muncă unde a fost angajat reclamantul, respectând corespunzător obligaţiile impuse de legislaţia specifică în materie, Curtea nu poate reţine o culpă în sarcina angajatorului în ceea ce priveşte producerea bolii profesionale stabilită prin fişa de declarare a cazului de boală profesională BP2 nr. 171/18.01.2010.
In ceea ce priveşte cererea de obligare a intimatei la plata bonurilor valorice şi al 13-lea salariu, Curtea reţine că nu pot fi primite pretenţiile recurentului, având în vedere că nu există vreun temei legal pentru acordarea acestora, în condiţiile în care obligaţiile angajatorului sunt strict înscrise în contractul individual de muncă nr. 10169/28.11.2002. De asemenea, nu poate fi admisă nici solicitarea recurentului de obligare a angajatorului la plata sumei de 1.500 de lei, reprezentând contravaloare medicamente, prescrise de altfel pentru alte afecţiuni decât boala profesională reţinută în fişa de declarare a cazului de boală profesională BP2 nr. 171/18.01.2010 — spondilatroză lombosacrată, câtă vreme nu există o obligaţie a angajatorului de plată a acestora prin contractul individual de muncă, iar în prezenta cauză nu s-a reţinut o culpă a angajatorului în producerea afecţiunilor respective.
Aceeaşi concluzie se impune şi în cazul solicitării recurentului de plată a diferenţei de 25% concediu medical, certificatele medicale depuse la dosar fiind eliberate pentru cod de indemnizaţie 01 – boală obişnuită, ceea ce conduce la concluzia că indemnizaţia cuvenită este de 75%, conform Ordinului nr. 125/2006.
In cauză, recurentul-reclamant a mai solicitat obligarea angajatorului şi la plata daunelor morale, care implică o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea, printre care integritatea corporală, sentimentele de afecţiune, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi alte valori similare. Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a angajatorului pentru daune morale, recurentului-reclamant îi revenea sarcina de a dovedi elementele răspunderii civile, respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul suferit, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Cum recurentul-reclamant nu a dovedit fapta ilicită a angajatorului şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit, Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat judicios prevederile art. 269 C. muncii, atunci când a respins corect cererea de despăgubiri materiale şi morale. Pentru toate considerentele expuse, întrucât în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
