C. muncii, art. 40 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (2)
■ Dreptul la concediu de odihnă se naşte odată cu încheierea contractului individual de muncă şi se realizează pe măsură ce se prestează munca, numărul zilelor de concediu fiind determinat în funcţie de prestaţiile succesive.
■ Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
■ Dreptul la concediu de odihnă se câştigă pro rata temporis, iar salariatul beneficiază de concediu de odihnă proporţional cu activitatea prestată până la data încetării contractului individual de muncă.
■ Câtă vreme legiuitorul nu face nicio distincţie, dispoziţiile art. 140 alin. (2) C. muncii sunt aplicabile în toate situaţiile, inclusiv în ipoteza în care concediul de odihnă este efectuat în avans, înainte de prestarea muncii pentru întregul an calendaristic.
■ Aşa cum angajatorul rămâne obligat la plata indemnizaţiei corespunzătoare zilelor de concediu neefectuate, în ipoteza în care zilele de concediu cuvenite salariatului proporţional cu perioada lucrată nu îi mai pot fi acordate în executarea contractului, tot astfel şi angajatul care a efectuat mai multe zile de concediu decât cele la care era îndreptăţit în raport de perioada cât a prestat pentru angajator este obligat la restituirea indemnizaţiei corespunzătoare zilelor de concediu efectuate în plus, fără a se pune problema riscului contractului, într-o astfel de situaţie, care trebuie suportat întotdeauna de angajator.
■ Angajatorul are dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, conform dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. a) C. muncii,
astfel încât nu se poate reţine că nu ar fi îndrituit să emită instrucţiuni care să completeze prevederile regulamentului intern.
■ întrucât obligaţia salariatului, stabilită prin Instrucţiunile emise de angajator, privind restituirea sumelor încasate cu titlu de indemnizaţie de concediu pentru zilele de concediu efectuate necuvenit în raport de perioada lucrată nu are semnificaţia unei renunţări la concediul de odihnă plătit, făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 şi art. 139 C. muncii, nu se poate reţine că prima instanţă ar fi trebuit să constate nulitatea dispoziţiilor acestor Instrucţiuni.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 4081/R din 22 octombrie 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2190 din data de 14.03.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII I-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererca formulată de reclamanta C.E.C. SA, în contradictoriu cu pârâta P.C.E. şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de
1.224 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând prejudiciul cauzat socictăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Potrivit dispoziţiilor art. 140 C. muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic. Conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, salariaţii cu vechimea cuprinsă între 10 şi 20 de ani beneficiază de un concediu de odihnă de 24 de zile lucrătoare anual, pe durata căruia au dreptul la o indemnizaţie de concediu şi primă de vacanţă. Concediul de odihnă se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
întrucât raporturile de muncă au încetat la 18.08.2006, iar pârâta a efectuat concediul de odihnă pentru întregul an, încasând corespunzător drepturile băneşti reprezentând indemnizaţie de concediu şi primă de vacanţă, a mai reţinut Tribunalul, sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 lit. c) pct. ii) din Instrucţiunile privind programarea, acordarea şi aprobarea conccdiilor nr. 238/2005 emise de C.E.C. privind restituirea cotci-părţi din sumele arătate, corespunzătoare perioadei nelucrate din an.
Aşa fiind, acţiunea a fost admisă, în temeiul art. 272 C. muncii, cu aplicarca dispoziţiilor art. 1084 C. civ., în sensul actualizării cu indicele de inflaţie la data plăţii a sumei evidenţiate în contabilitatea reclamantei
ca prcjudiciu, în vederea acoperirii în întregime a pagubei, prin aducerea banilor la actuala putere de cumpărare.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termenul legal, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, următoarele:
Prejudiciul reţinut în dispozitiv de prima instanţă reprezintă diferenţa dintre suma plătită de reclamantă cu titlu de indemnizaţie de concediu şi primă de vacanţă corespunzătoare concediului de odihnă efectuat în anul 2006 şi suma la care era îndreptăţită, în opinia reclamantei. Raţionamentul instanţei, a susţinut recurenta, este contrar legii, întrucât art. 140 alin. (2) C. muncii are în vedere fie ipoteza în care contractul individual de muncă se încheie în cursul anului calendaristic, urinând ca salariatul să îşi desfăşoare activitatea numai o perioadă determinată din anul respectiv, fie ipoteza în care perioada lucrată într-un an calendaristic este predeterminată de natura contractului (cazul contractului individual de muncă pe durată determinată). Altfel, în cazul unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată a cărui presupune începerea activităţii de la 1 ianuarie, salariatul are dreptul la efectuarea conccdiului integral stabilit prin contractul individual de muncă, aşa încât împrejurarea că în cursul unui an raporturile de muncă încctează ulterior efectuării în natură a concediului integral nu poate conduce la concluzia că angajatorul ar fi executat o obligaţie nedatorată.
în plus, a mai arătat recurenta, indemnizaţia de concediu reprezintă echivalentul salariului pentru perioada în care salariatul se află în concediu de odihnă, dat fiind faptul că, pe de o parte, salariul reprezintă contraprcstaţia angajatorului pentru munca desfăşurată de către salariat, conform art. 154 alin. (1) C. muncii, iar, pe de altă parte, pe parcursul concediului de odihnă munca nu se prestează, motiv pentru care venitul la care salariatul are dreptul pentru perioada concediului nu poate constitui salariu. Această indemnizaţie are menirea de a asigura înlocuirea veniturilor salariale neobţinute pe durata concediului de odihnă, astfel încât să se asigure continuitatea obţinerii aceluiaşi de către salariat.
Având în vedere natura de substitut a indemnizaţiei de concediu, precum şi natura primei de vacanţă, exigibilitatea plăţii acestor sume, la valoarea lor integrală, nu este afectată de împrejurarea că, ulterior, contractul individual de muncă a încetat. Veniturile de natură salarială se acordă pro raia temporis, reprezentând drepturi câştigate de salariat, integral, pe măsura executării contractului individual de muncă.
Faptul că în cursul anului de referinţă contractul individual de muncă încctcază reprezintă un risc contractual, carc trebuie suportat de angajator, întrucât, dacă s-ar accepta teza contrară, ar însemna că, în situaţia încetării contractului individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată, toate drepturile de care a beneficiat salariatul (salariu, prime, sporuri, alte beneficii) ar trebui raportate, proporţional, la durata efectiv lucrată, interpretare inacceptabilă în lipsa unei dispoziţii legale care să o permită.
Sub un alt aspect, nu se poate realiza nici aplicarea normelor cuprinse în Instrucţiunile C.E.C. nr. 238/2005, câtă vreme acest document exprimă voinţa unilaterală a angajatorului, nu s-a făcut dovada că salariaţii au luat cunoştinţă de conţinutul lui şi, chiar dacă s-ar fi produs dovezi în acest sens, instanţa trebuia să constate nulitatea dispoziţiilor cuprinse în menţionatele instrucţiuni, care instituie un regim juridic defavorabil salariatului, potrivit dispoziţiilor art. 38 teza I şi art. 139 alin. (2) C. muncii.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectcle, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat, l-a respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
In fapt, la data de 17 iulie 2006, pârâta a solicitat efectuarea concediului de odihnă pe anul 2006, începând cu data de 17.07.2006, arătând că este îndreptăţită să beneficieze de 24 de zile de concediu. Aceasta a efectuat în natură cele 24 de zile de concediu în perioada 17.07.2006-17.08.2006 şi a beneficiat atât de indemnizaţia de conccdiu aferentă menţionatei perioade, cât şi de prima de vacanţă, iar la data de 18.08.2006, contractul de muncă al recurentei-pârâte a încetat în condiţiile prevăzute de art. 31 alin. (41) C. muncii.
In mod corect instanţa de fond a reţinut că indemnizaţia încasată de recurentă în plus faţă de cea la care avea dreptul, respectiv faţă de indemnizaţia corespunzătoare unui conccdiu de odihnă de 15 zile stabilit proporţional cu timpul efectiv lucrat la angajatorul reclamant, reprezintă o sumă de bani încasată necuvenit, ce trebuie restituită. Art. 31 alin. (1) C. muncii dispune în sensul că, pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 30 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere. Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înccta numai printr-o notificare scrisă, la iniţiativa oricărcia dintre părţi [art. 31 alin. (41)].
In conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin. (2) C. muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calcn-daristic. Potrivit dispoziţiilor art. 145 C. muncii, pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Dispoziţiile art. 44 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe perioada 2006-2007 sunt în sensul că: „(1) Salariaţii care au lucrat mai puţin de 12 luni vor beneficia de concediu de odihnă corespunzător cu timpul lucrat în anul calcndaristic, respectiv în raport cu vechimea în muncă stabilită conform legii. (2) Concediul de odihnă se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calcndaristic”. Totodată, art. 12 lit. c) pct. ii) din Instrucţiunile C.E.C. privind programarea, acordarca şi aprobarea concediilor de odihnă nr. 238/2005 dispune în sensul că, în cazul în carc, înainte de încetarea raporturilor de muncă, salariatul a efectuat concediul de odihnă, se va solicita restituirea cotci-părţi din indemnizaţia de concediu şi din prima de vacanţă corespunzătoare perioadei nelucrate din anul calendaristic respectiv.
Curtea reţine că, în raport de scopul ce se urmăreşte prin acordarea concediului de odihnă, acela al rcfacerii forţei de muncă, se impune stabilirea unei corclaţii între perioada în carc s-a prestat muncă şi durata odihnei. Dreptul la concediu de odihnă se naşte odată cu încheierea contractului individual de muncă şi se realizează pe măsură ce se prestează munca, numărul zilelor de concediu fiind determinat în funcţie de prestaţiile succesive. Prin urmare, dreptul la concediu de odihnă se câştigă, aşa cum însăşi recurenta arată în dezvoltarea motivelor de recurs, pro rata temporis, iar salariatul beneficiază de concediu de odihnă proporţional cu activitatea prestată până la data încetării contractului individual de muncă. Câtă vreme legiuitorul nu face nicio distincţie, dispoziţiile art. 140 alin. (2) C. muncii sunt aplicabile în toate situaţiile, inclusiv în ipoteza în care concediul de odihnă este efectuat în avans, înainte de prestarea muncii pentru întregul an calendaristic.
In concluzie, Curtea reţine că nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că salariatul este îndreptăţit la efectuarea integrală a
concediului de odihnă stabilit prin contractul individual de muncă, indiferent de perioada lucrată într-un an calcndaristic, întrucât această perioadă ar fi predeterminată de natura contractului.
Indemnizaţia de conccdiu, latura patrimonială a dreptului la concediu de odihnă plătit, se datorează de angajator numai pe durata concediului de odihnă al salariatului, determinată în modalitatea mai sus arătată. Aşa cum angajatorul rămâne obligat la plata indemnizaţiei corespunzătoare zilelor de concediu neefectuate, în ipoteza în care zilele de concediu cuvenite salariatului proporţional cu perioada lucrată nu îi mai pot fi acordate în executarea contractului, conform art. 12 lit. c) pct. i) din Instrucţiunile C.E.C. privind programarea, acordarea şi aprobarea concediilor de odihnă nr. 238/2005, tot astfel şi angajatul care a efectuat mai multe zile de concediu decât cele la care era îndreptăţit în raport de perioada cât a prestat munca pentru angajator este obligat la restituirea indemnizaţiei corespunzătoare zilelor de concediu efectuate în plus, potrivit art. 12 lit. c) pct. ii) din aceleaşi instrucţiuni.
Curtea constată că nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că, într-o astfel de situaţie, se pune problema riscului contractului, carc trebuie suportat întotdeauna de angajator. Angajatorul are dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, conform dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. a) C. muncii, astfel încât nu se poate reţine că nu ar fi îndrituit să emită instrucţiuni care să completeze prevederile regulamentului intern.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei, potrivit căreia instrucţiunile sus-menţionate nu îi sunt aplicabile, întrucât nu i-au fost comunicate, câtă vreme, pentru executarca obligaţiei de informare prevăzută în sarcina angajatorului, forma scrisă nu este obligatorie, fiind suficientă o informare făcută verbal sau afişarea, chiar pe intranet, astfel cum intimata arată că s-a procedat.
întrucât obligaţia salariatului stabilită de art. 12 lit. c) pct. ii) din Instrucţiunile C.E.C. nr. 238/2005 privind restituirea sumelor încasate cu titlu de indemnizaţie de concediu pentru zilele de concediu efectuate necuvenit în raport de perioada lucrată nu are semnificaţia unei renunţări la concediul de odihnă plătit, făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 şi art. 139 C. muncii, nu se poate reţine că prima instanţă ar fi trebuit să constate nulitatea dispoziţiilor menţionatelor instrucţiuni.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, pe care a menţinut-o, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
