C. muncii, art. 64, art. 74|1] alin. (1) lit. d)
întrucât art. 64 C. muncii, care reglementează obligaţia angajatorului de a oferi salariatului un loc de muncă vacant, nu prevede această obligaţie şi în situaţia concedierii determinate de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, nu se poate trage concluzia că, prin art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, această obligaţie s-a extins şi în alte situaţii, de vreme ce art. 74 reglementează condiţiile de formă ale deciziei de concediere. A interpreta dispoziţia din art. 74 lit. d) în sensul instituirii obligaţiei menţionate şi în cazul concedierii pentru motive neimputabile salariatului ar însemna să se sancţioneze angajatorul pentru nerespectarea unei norme juridice care nu este previzibilă, întrucât obligaţia nu rezultă cu certitudine din acest text, putând fi cel mult interpretată.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 6210 din 12 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 8579/18.11.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în
parte acţiunea formulată de contestatorul T.E. în contradictoriu cu intimata A.P.P.S. RA – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat; a constatat nulitatea deciziei nr. 347/31.12.2009, emisă de intimată; a dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestator a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective; a respins cererea de obligare a intimatei la plata despăgubirilor morale, ca neîntemeiată.
In considerente, a reţinut că reclamantul a fost salariatul intimatei, începând cu data de 15.09.2005, în baza contractului individual de muncă înregistrat cu nr. 8717/08.09.2005, desfaşurându-şi activitatea în calitate de director reprezentare în cadrul Sucursalei Agrosilvice şi de Agrement S. Prin decizia nr. 14/13.02.2009, intimata a dispus încetarea raporturilor de muncă în baza art. 65 alin. (1) C. muncii, începând cu data de 18.03.2009. Decizia de concediere a fost desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 6064/08.10.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3432R/08.09.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în sarcina intimatei fiind stabilită obligaţia de a-1 reintegra pe contestator în postul deţinut anterior concedierii. Ca urmare a anulării deciziei de concediere, având în vedere şi faptul că, în perioada 16.02.2009-16.11.2009, raporturile de muncă au fost suspendate, întrucât reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, intimata a comunicat salariatului adresa nr. 14301/03.12.2009, prin care l-a înştiinţat despre acordarea preavizului de 30 de zile, care a început să curgă de la data de 17.11.2009. Printr-o nouă decizie, înregistrată cu nr. 347/31.12.2009, intimata a dispus concedierea contestatorului înccpând cu data de 31.12.2009, măsura fiind întemeiată tot pe dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii.
Reclamantul a invocat nulitatea deciziei de conccdiere, cu motivarea că măsura a avut la bază aceleaşi acte care au stat la baza deciziei de concediere anterioare, ce a fost anulată în instanţă, că aceasta nu cuprinde motivele ce au determinat desfiinţarea postului său, lista locurilor de muncă vacante în unitate, că termenul de contestare a fost indicat greşit, că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de sesizare a A.J.O.F.M., precum şi că măsura desfiinţării postului său nu a fost efectivă şi că nu s-a întemeiat pe cauze serioase şi reale.
La rândul său, intimata a invocat existenţa în fapt a unui contract de mandat ce a stat la baza raporturilor dintre părţi, prin efectul art. 5 din O.U.G. nr. 82/2007, conform căruia contractele de muncă ale directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de director înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, de la data acceptării mandatului şi, implicit, a unei alte naturi a deciziei contestate, care a avut drept consecinţă, în fapt, revocarea mandatului de director deţinut de reclamant, însă această apărare nu rezistă analizei, iar textul legal invocat nu prezintă relevanţă faţă de temeiul de drept invocat în decizia ce face obiectul contestaţiei, acesta fiind art. 65 C. muncii, rezultând că părţile au înţeles că derulează raporturile contractului individual de muncă, de vreme ce nu au încheiat un contract de mandat. Totodată, art. 77 C. muncii reglementează interdicţia angajatorului de a invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, astfel că instanţa nu poate analiza actul emis de intimată decât prin prisma motivelor inserate în cuprinsul acesteia.
Articolul 65 C. muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art. 74 alin. (1) C. muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Verificând conţinutul deciziei de conccdiere, instanţa a constatat că accasta cuprinde menţiunea obligatorie reglementată de art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, respectiv motivele care au determinat concedierea, acestea constând în reorganizarea societăţii, în scopul rentabilizării activităţii Sucursalei Agrosilvice şi de Agrement S.
în ceea ce priveşte termenul în care măsura poate fi contestată, s-a constatat că decizia cuprinde menţiunea termenului în care poate fi contestată decizia, şi anume în 30 de zile calendaristice, împrejurarea că nu s-a consemnat şi data de la care începe să curgă termenul de contestare nefiind de natură să atragă nulitatea actului, aceasta rezultând din dispoziţiile Codului muncii, fiind, în consecinţă, uşor de cunoscut de către salariatul concediat, cu atât mai mult cu cât menţiunea ter-
mcnului de contestare nu constituie unul dintre elementele de formă ale deciziei prevăzute de art. 74 C. muncii ca fiind obligatorii în cazul concedierii dispuse în baza art. 65 C. muncii.
De asemenea, decizia nu cuprinde menţiuni referitoare la locurile de muncă vacante. Condiţia prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, conform căreia decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64, se referă la forma actului prin care s-a dispus concedierea şi trebuie îndeplinită numai în situaţia prevăzută de art. 64 C. muncii.
Articolul 64 impune angajatorului obligaţia oferirii unui loc de muncă vacant numai în situaţia concedierii dispuse în temeiul art. 61 lit. c) şi d), în cazul constatării inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului sau în cazul necorespunderii profesionale cu locul de muncă. Cum în cuprinsul art. 64, care reglementează obligaţia oferirii de către angajator a unui loc de muncă vacant, această obligaţie nu a fost stipulată şi în situaţia concedierii determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, nu se poate trage concluzia că prin art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii s-a extins obligaţia şi în alte situaţii, de vreme ce art. 74 reglementează condiţii de formă ale deciziei de concediere. A se interpreta dispoziţia din art. 74 lit. d) în sensul instituirii obligaţiei menţionate şi în cazul concedierii pentru motive neimputabile salariatului ar însemna să fie sancţionat angajatorul pentru nerespectarea unei norme juridice care nu este previzibilă, căci obligaţia nu rezultă în mod cert din acest text, putând fi cel mult
interpretată. In consecinţă, intimata nu avea obligaţia inserării în decizie a locurilor de muncă disponibile în unitate.
Şi obligaţia angajatorului de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, în vederea redistribuirii salariatului, reglementată de art. 64 alin. (2) C. muncii, revine angajatorului tot în situaţia concedierii dispuse pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), adică în cazul constatării inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului sau al necorespunderii profesionale cu locul de muncă, căci alin. (2) face trimitere la situaţia prevăzută de alin. (1) al textului legal menţionat. Rezultă că ncefectuarea acestui demers de către intimată nu atrage nulitatea concedierii.
Contractul de muncă al reclamantului a încetat în temeiul art. 65 C. muncii, care reglementează concedierea în situaţia desfiinţării postului ocupat de salariat. Condiţia de legalitate impusă de alin. (2)
al articolului menţionat este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Măsura concedierii nu îndeplineşte însă condiţiile de legalitate prevăzute de lege, în sensul că desfiinţarea locului de muncă al reclamantului nu este efectivă şi nu se întemeiază pe cauze serioase şi reale. Astfel, din conţinutul deciziei, rezultă că actul ce a stat la baza conccdierii reclamantului este hotărârea nr. 3/11.02.2009 a Consiliului de Administraţie al intimatei, prin care s-a aprobat modificarea statului de funcţii şi a organigramei Sucursalei Agrosilvice şi de Agrement S., începând cu data de 18.03.2009, în sensul desfiinţării postului de director reprezentare şi protocol, a postului de şef birou-contabilitate, a posturilor de şef birou tehnic şi de inginer, transformării posturilor de inginer agronom în şef complex, a postului de director economic în contabil-şef, precum şi desfiinţării a 7 posturi de execuţie.
Măsura conccdierii nu a fost consecinţa desfiinţării reale a postului contestatorului, întrucât din organigramele societăţii existente la momentul anterior şi ulterior concedierii reclamantului rezultă că postul deţinut de acesta, de director reprezentare, a fost desfiinţat la
18.03.2009, dar că în data de 29.04.2009 s-a creat un post nou, de director marketing, ocupat de o altă persoană, împrejurare recunoscută de intimată şi care rezultă din statul de funcţii şi organigrama valabile înccpând cu accastă dată. Comparând fişa postului de director marketing, comercial, reprezentare şi protocol, deţinut de contestator, cu fişa postului de director marketing, tarife, contracte, achiziţii, rezultă că postul nou-creat are atribuţii asemănătoare cu cele pe care le-a deţinut salariatul concediat, acestea vizând atât activitatea de marketing, cât şi pc cea comercială, de reprezentare şi de protocol a sucursalei.
Desfiinţarea locului de muncă deţinut de contestator nu are o
cauză reală şi nu este serioasă, ea disimulează realitatea. încetarea contractului individual de muncă întemeiată pe dispoziţiile art. 65 C. muncii trebuie să aibă drept cauze motive care nu ţin de persoana salariatului, însă, în cazul de faţă, rezultă că, în fapt, motivele care au
dus la concediere sunt în strânsă legătură cu persoana salariatului. In fapt, anterior concedierii, s-a creat un nou post, cu o denumire asemănătoare cu cea a contestatorului, care a fost menţinut; în condiţiile în care intimata nu a dovedit faptul că postul nou-creat este diferit de cel pe care a fost angajat contestatorul, respectiv că atribuţiile diferă substanţial faţă de cele pe care le-a îndeplinit reclamantul, nu se poate concluziona că motivele desfiinţării postului deţinut de reclamant nu au legătură cu persoana salariatului.
Astfel, măsura concedierii dispusă cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 76 C. muncii.
Faţă de această situaţie, instanţa de fond a constatat că măsura concedierii nu s-a întemeiat pe cauze reale şi serioase, motiv pentru care, în baza art. 78 C. muncii, a admis contestaţia, a anulat decizia, a obligat intimata să-l reintegreze pe contestator în postul deţinut anterior concedierii şi să-i plătească acestuia despăgubirile egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până la data reintegrării efective.
Contestatorul nu a probat faptul că prin emiterea unei decizii de concediere nelegale i s-au produs prejudicii morale, astfel că, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile reglementate de art. 269 C. muncii, cererea în pretenţii cu titlu de despăgubiri morale a fost respinsă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta R.A.A.P.P.S. (…)
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat vizează natura juridică a contractului încheiat între părţi, recurenta susţinând că acesta ar fi un contract de mandat. Această susţinere va fi înlăturată, întrucât prima instanţă a făcut o corectă calificare a naturii juridice a convenţiei, statuând în
sensul că între părţi a fost încheiat un contract de muncă. In carnetul de muncă al intimatului-reclamant s-a făcut menţiune expresă în acest sens, fiind menţionate şi actele adiţionale la acest contract, semnate ulterior între părţi. Decizia emisă de angajator este o decizie de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 65 C. muncii şi care nu mai poate fi completată cu alte motive de fapt sau de drept decât cele deja inserate, în acest sens fiind prevederile art. 77 C. muncii. Aşadar, nici susţinerile recurentei, în sensul că actul supus analizei ar fi, în fapt, o decizie de revocare a mandatului, nu pot fi primite, faţă de caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 77.
Mai mult decât atât, punctul de vedere al recurentei se întemeiază pe aplicabilitatea, în cazul regiei, a prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, care în art. 138′ alin. (1) şi art. 143′ alin. (4), reglementează delegarea, de către Consiliul de Administraţie, a atribuţiilor de conducere către directori, precum şi posibilitatea revocării acestora, tot prin decizie a Consiliului de Administraţie.
Curtea notează că în H.G. nr. 60/2005, care reglementează organizarea şi funcţionarea R.A. A.P.P.S., nu există nicio normă de trimitere la prevederile Legii nr. 31/1990, pentru a se putea invoca aplicabilitatea acestora din urmă.
Un ultim argument al Curţii pentru evidenţierea caracterului neîntemeiat al acestui motiv de recurs este că acelaşi aspect, referitor la natura juridică a contractului încheiat între cele două părţi, a mai fost supus analizei instanţelor judecătoreşti. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 6064/08.10.2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VlII-a, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel, Secţia a Vil-a, prin decizia nr. 3432/08.09.2010, s-a statuat cu putere de lucru judecat că între părţi s-a încheiat un contract individual de muncă, şi nu un contract de mandat. Aceste hotărâri judecătoreşti se impun instanţei care judecă prezentul litigiu, cu putere de lucru judecat, aşa cum am menţionat deja, ceea ce face ca orice analiză suplimentară asupra acestui aspect să fie de prisos.
Cel de-al doilea motiv de recurs invocat vizează caracterul măsurii concedierii, recurenta susţinând că acesta este real şi serios. Curtea îşi însuşeşte în întregime argumentele expuse pe larg în sentinţa tribunalului, în sensul că recurenta nu a urmărit eficientizarea activităţii, ci înlăturarea intimatului-reclamant din funcţia ocupată, fiind o măsură în strânsă legătură cu persoana salariatului. Decizia de concediere a fost emisă la 31.12.2009, în baza preavizului nr. 1781/13.02.2009 şi a hotărârii nr. 3/11.02.2009 a Consiliului de Administraţie, termenul de preaviz fiind suspendat în toată această perioadă pentru incapacitatea temporară de muncă în care s-a aflat salariatul. Aşadar, în aprecierea caracterului real al desfiinţării postului ocupat de reclamant, trebuie analizate organigramele anterioare şi ulterioare datei de 11.02.2009, aceasta fiind dată la care s-a hotărât reorganizarea.
Or, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, din examinarea comparativă a celor două organigrame, rezultă că la data de 29.04.2009, la scurt timp după suprimarea postului reclamantului de director de reprezentare, a fost reînfiinţat un post de director, cu titulatura de director de marketing şi aflat în aceeaşi poziţie a organigramei, sub aspectul subordonării şi supraordonării ierarhice.
Din fişa postului intimatului-reclamant rezultă că acesta era director de marketing, comercial, reprezentare şi protocol, având ca atribuţii organizarea şi coordonarea activităţii comerciale, de reprezentare şi de protocol. Din fişa postului salariatului G.G., angajat la data de 28.04.2009 pe postul de director marketing, nou-înfiinţat, rezultă
că titulatura completă a postului este de „director marketing, tarife, contracte, achiziţii”, iar serviciile şi birourile subordonate sunt cele de marketing, comercial, preţuri şi tarife, aprovizionare, reprezentare şi protocol.
După cum se poate observa, recurenta-pârâtă a procedat la desfiinţarea postului ocupat de reclamant, urmată de reînfiinţarea acestuia, sub o altă titulatură, însoţită de redenumirea atribuţiilor. Cele două posturi sunt similare, diferenţele nesemnificative, care pot fi sesizate din compararea celor două fişe de post, fiind introduse în mod intenţionat, pentru a se crea aparenţa unor posturi distincte. Concluzia este aceea că desfiinţarea postului ocupat de reclamant nu a fost reală, ci disimulată, fiind o măsură luată împotriva persoanei salariatului, a cărui înlăturare din funcţie a fost urmărită în mod expres de către angajator.
Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 C. muncii, concedierea este lovită de nulitate, conform art. 76 C. muncii, cu toate consecinţele derivate prevăzute de art. 78 C. muncii privind reintegrarea şi plata despăgubirilor, soluţia primei instanţe fiind, prin urmare, legală şi temeinică.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
