Formarea profesională iniţiată de angajator presupune obligaţia de a achita toate cheltuielile ocazionate de aceasta dar şi – conform dispoziţiilor art.195 alin.1 din Codul muncii – pe cea corelativă a salariatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de cel puţin trei ani de la absolvirea cursurilor.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 464 din 11 iulie 2008
Prin cererea de arbitrare înregistrată sub nr. 82/21.05.2007 la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi, în temeiul căreia s-a format dosarul nr.3/2007, reclamanta SC „A.A.” SRL a chemat în judecată pe pârâtul V.A.-V. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.587 USD adică 17.205,9 RON reprezentând rest preţ servicii prestate, majorări de întârziere de 2% pe lună întârziere, începând de la data de 10.02.2007 şi până la plata sumei datorate, precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele:
Între părţi s-a încheiat Contractul de prestări servicii seria T, nr. 55/17.01.2005, în temeiul căruia pârâtul a urmat un program de formare profesională practică în domeniul proiectării asistate de calculator a circuitelor de microelectronică (CAE), în valoare de 10.000 USD.
Stagiul de pregătire profesională a durat aproximativ 9 luni (17.01.2005 – 1.11.2005).
Plata acestui program se putea face, potrivit art. 5.1 pct.b şi a art. 2.5 lit. b din contract, prin semnarea şi respectarea contractului de muncă pe o perioadă egală cu dublul stagiului, adică pe o perioadă de 18 luni.
La absolvirea programului de pregătire profesională, potrivit art. 2.5 lit. a din contract, între reclamantă şi pârât s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 147 din 1.11.2005.
Pârâtul a demisionat însă la data de 13.09.2006, lucrând doar 10,5 luni. Partea din preţul serviciilor acoperită de perioada lucrată este de 3.413 USD (3,25% x 10,5 luni x 10.000 USD), potrivit art. 5.2 din contract.
În aceste condiţii, în temeiul art. 5.1 lit. b şi a art. 5.3, pentru restul sumei – 6.587 USD, s-a emis factura nr. 6806344/6.02.2007, care a fost remisă pârâtului la data de 10.02.2007, acesta refuzând să o plătească.
Potrivit art. 5.3 lit. b) din contract, reclamanta susţine că este îndreptăţită şi la majorări de întârziere în valoare de 2% pe lună întârziere până la achitarea integrală a debitului.
Reclamanta a mai susţinut că, deşi a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului, demersul a eşuat.
Pârâtul V.A.-V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat nulitatea absolută a contractului de prestări servicii seria T nr. 55 din 17.01.2005 raportat la două motive: cauza ilicită şi frauda la lege.
Acesta a susţinut că, în ceea ce priveşte cauza ilicită, ceea ce a determinat încheierea contractului de prestări servicii nu a fost efectiva prestare a unor servicii de către prestator către beneficiar, ci o formă mascată de încheiere a unui contract de formare profesională, fără ca între părţi să se încheie în acest sens şi un contract de muncă. Contractul invocat de reclamantă este un contract de formare profesională deghizat raportat la prevederile Codului muncii la data încheierii contractului.
În acelaşi sens se mai arată faptul că între părţi s-a încheiat, ca anexă la contractul de prestări servicii, exact în momentul semnării acestui act, o convenţie de confidenţialitate în care se precizează că: „beneficiarii stagiului de formare îşi asumă toate obligaţiile angajaţilor specificate în convenţie”.
Se mai arată că natura informaţiilor considerate confidenţiale potrivit acestei convenţii, sunt specifice celor obţinute de angajaţi în cadrul unui contract de muncă.
Pârâtul mai susţine că beneficiarul nu trebuia să plătească efectiv cursurile de formare profesională, ci urma să fie angajat de către prestator la absolvirea acestor cursuri.
Încă de la semnarea contractului de prestări servicii, pârâtul a arătat că a lucrat efectiv ca angajat al reclamantei, fără a fi respectate de către aceasta prevederile imperative ale legislaţiei muncii. Contractul de prestări servicii era în realitate un contract deghizat de formare profesională şi unul de muncă în acelaşi timp, întrucât în aceeaşi zi în care s-a semnat contractul de prestări servicii şi convenţia de confidenţialitate, pârâtul a semnat şi actul intitulat „Contract de constituire a unui drept de uzufruct asupra acţiunilor”.
S-a mai arătat că această încercare de eludare a dispoziţiilor legale constituie în acelaşi timp şi o fraudare a legii interne. Frauda la lege este definită ca fiind utilizarea unei dispoziţii legale nu în scopul în care a fost edictată, ci pentru a înfrânge efectele imperative ale alteia. În speţă, pentru a nu încheia un contract de muncă şi un contract de formare profesională, care ar fi fost supuse dispoziţiilor imperative ale Codului Muncii, SC „A.A.” SRL s-a folosit de dispoziţiile art. 969, încheind o convenţie de prestări servicii care să facă inaplicabile dispoziţiile legale de care ar fi beneficiat V.A.-V. în baza Codului Muncii, în condiţiile în care formarea profesională este reglementată extrem de strict în Codul muncii şi aceasta nu ar fi putut în nici un fel îmbrăca forma în care este precizată în contractul de prestări servicii.
Cursurile pretins furnizate de reclamantă pârâtului au fost în realitate un studiu independent, sub îndrumarea unui coleg cu mai multă experienţă, paralel cu lucrul efectiv ca angajat. Acest studiu nu s-a desfăşurat pe o perioadă de 50 de săptămâni, aşa cum este prevăzut în anexă, ci numai pentru 5 luni de zile.
S-a mai susţinut că nu este reală susţinerea reclamantei ca aceasta a prestat cursurile faţă de pârât şi nici că durata acestora a fost de 9 luni, întrucât în această perioadă pârâtul a fost şi în concediu. Or, art. 1.2 lit. c din contractul de prestări servicii prevede că: „Durata normată a programului este cea specifică în anexa 1, plus cel mult o lună”. În condiţiile în care tot în contract se prevăd, la art. 2.5 lit. b, următoarele: „Contractul de muncă va avea durata (perioada de bază) egală cu dublul stagiului efectiv”, deci 10 luni, iar demisia pârâtului a intervenit la data de 13.09.2006, rezultă că aceasta a achitat în modalitatea încheierii şi semnării contractului de muncă preţul formării profesionale.
Pe de altă parte, semnarea de către pârât a anexei 1 nu înseamnă implicit şi efectuarea de către reclamantă a cursurilor din anexă, nemaipunând în discuţie preţul acestora, care este unul absolut ilar. Reclamanta nu a făcut dovada prestării către pârât a cursurilor din anexă şi nici a preţului acestora. În acţiune reclamanta nu arată care sunt cursurile urmate de pârât. Mai mult chiar, în art. 2.1 lit. c este prevăzut un deviz antecalculat care trebuia acceptat de pârât, iar acest deviz nu există.
Prin hotărârea arbitrală nr.11/06.09.2007, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, reţinând următoarele:
În conformitate cu prevederile art.193 alin.2 din Codul muncii, astfel cum a fost completat şi modificat prin O.U.G. nr.65/2005, formarea profesională trebuie să fie reglementată prin acte adiţionale la contractul individual de muncă. În consecinţă, orice litigiu legat de contractul de formare profesională este unul care se încadrează în categoria conflictelor de muncă referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.
S-a mai reţinut că teza susţinută de reclamantă, potrivit căreia contractul încheiat de către părţi ar fi unul comercial, în temeiul căruia a prestat un serviciu, nu poate fi primită. Părţile au încheiat un complex de acte juridice, prin care s-au deghizat simultan încheierea unui contract de muncă, prestarea muncii şi formarea profesională a angajatului, încercând ca aceste aspecte să fie sustrase aplicării legislaţiei muncii.
S-a mai constatat că, de la momentul încheierii contractului de prestări servicii, pârâtul a prestat muncă în folosul reclamantei, formarea profesională însoţind prestarea activităţii la societatea reclamantă. Acest lucru este dovedit de încheierea convenţiei de confidenţialitate şi a convenţiei de constituire a dreptului de uzufruct asupra unei acţiuni la o societate comercială străină, aflată într-o anumită legătură cu societatea reclamantă. Acest drept s-a precizat că a fost acordat „ca o recunoaştere a implicării uzufructuarului în dezvoltarea economică a companiei”, fapt ce dovedeşte că reclamantul a prestat muncă ce a fost remunerată pe o cale ocolită, prin acordarea dreptului de uzufruct asupra unei acţiuni. Modalităţile de încetare a convenţiei de uzufruct exprimă, o dată în plus această realitate.
Coroborând această împrejurare cu obligaţiile de confidenţialitate stabilite de contractul încheiat între părţi, care îl tratează pe pârât ca fiind un angajat, s-a reţinut că între părţi s-a stabilit un raport de muncă în cadrul căruia s-a convenit să se realizeze şi un stagiu de formare profesională.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr.7860/99/16.10.2007, iar la termenul din 28.11.2007, Tribunalul Iaşi – Secţia comercială şi administrativ a dispus transpunerea cauzei la Secţia civilă, la un complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă.
Au fost administrate probele cu înscrisuri, interogatoriilor părţilor şi au fost audiaţi martori.
Prin sentinţa civilă nr.167/08.02.2008, Tribunalul Iaşi a respins excepţia nulităţii absolute invocată de pârât, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC „A.A.” SRL şi cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a contractului de prestări servicii seria T nr. 55 din 17.01.2005, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin fraudarea legii se înţelege acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale, imperative.
Potrivit dispoziţiilor art. 968 C.civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Raportat la dispoziţiile art. 967 C.civ. , s-a reţinut că persoana care invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să o dovedească.
La data de 17.01.2005, SC „A.A.” SRL şi V.A.-V. au semnat un contract de prestări servicii, al cărui obiect constă în prestarea de servicii pentru formarea profesională practică în domeniul proiectării asistate de calculator a circuitelor de micro-electronică. Durata normală a contractului este precizată la pct.4 şi aceasta rezultă din însumarea duratei minime, a perioadei de bază, conform art. 2.5 care prevede că aceasta este durata contractului de muncă şi este egală cu dublul stagiului efectiv şi întârzierea plăţii.
Prin urmare, încheierea acestui contract de prestări servicii nu exclude încheierea unui contract de muncă, beneficiarul având chiar obligaţia potrivit pct. 3.1 să semneze un astfel de contract, dacă i se oferă.
Nu se poate reţine că prin încheierea acestui contract s-a încercat încălcarea dispoziţiilor imperative ale Codului muncii.
Acest cod prevede în art. 16(2) posibilitatea dovedirii prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă, în situaţia în care un contract individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă.
În speţă, nu s-a făcut dovada cauzei ilicite, motiv pentru care prima instanţă a respins excepţia nulităţii absolute.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 81 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, prin curs de formare profesională se înţelege „orice curs prin care un salariat dobândeşte o calificare atestată printr-un certificat sau diplomă eliberată în condiţiile prevăzute de legea învăţământului”.
Formarea profesională se poate realiza prin următoarele forme: participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau străinătate, stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate, ucenicie organizată la locul de muncă, formare individuală, alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.
Reclamanta a depus la dosar programul de formare CAE, dar nu a făcut dovada parcurgerii în totalitate a modulelor prevăzute şi a dobândirii de către pârât a unei calificări atestate printr-un certificat sau diplomă.
La interogatoriu, reprezentanţii reclamantei au arătat că în perioada ianuarie – octombrie 2005, pârâtul a urmat cursurile din anexa 1 la contractul de prestări servicii nr. 55/2005, dar nu au răspuns la întrebarea care solicita detalierea pentru fiecare submodul în parte.
Pârâtul, la interogatoriu, a arătat că a efectuat un studiu individual până la data de 1.06.2005, iar începând cu această dată a lucrat efectiv. Aceste susţineri sunt confirmate şi de martorul S.M.-B. care a arătat că, sub îndrumarea sa, pârâtul a efectuat studiul individual.
Martora B.A. a declarat că este angajată la firma SC „A.A.” SRL din luna mai 2005 şi că în luna august pârâtul urma partea practică a cursului, pentru că rezolva email-urile trimise de clienţi.
Unitatea nu a dovedit motivul pentru care activitatea de a rezolva unele probleme ale clienţilor constituie pregătire practică şi nu muncă prestată în baza unui contract de muncă.
Anexa 2 la contractul individual de formare o constituie o convenţie de confidenţialitate în care se precizează că beneficiarii stagiului de formare îşi asumă toate obligaţiile angajaţilor specificate în convenţie.
Pârâtul a semnat convenţia de confidenţialitate, deşi aceasta prevede obligaţiile angajaţilor pe durata raporturilor contractuale cu compania şi timp de un an după încetarea acestora, iar din susţinerile reclamantei acesta era doar beneficiar formare.
Din probele administrate nu rezultă în ce perioadă a urmat pârâtul fiecare submodul prezentat în anexa 1 la contractul de prestări servicii nr. 55/2005 şi în ce constă partea de pregătire practică a cursului de pregătire profesională pe care reclamanta susţine că l-a urmat pârâtul.
Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit anexei 1, programul de formare CAE urma să se desfăşoare în 50 de săptămâni, valoarea fiind de 10.000 USD. Cu privire la aceste aspecte, reclamanta nu a depus dovezi din care să rezulte parcurgerea întregului program de pregătire într-o perioadă mai scurtă (17.01.2005 – 1.11.2005) sau, în cazul în care s-a renunţat la unele etape, cum a influenţat aceasta costul programului de formare CAE.
Părţile au încheiat un contract individual de muncă în formă scrisă la data de 1.11.2005, contract înregistrat la I.T.M. sub nr. 209688/21.11.2005, iar la data de 29.08.2006 pârâtul V.A.-V. a comunicat angajatorului că înţelege să demisioneze.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 1169 C.civ., prima instanţă a reţinut că acţiunea este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs SC”A.A.”SRL, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Instanţa de judecată a interpretat greşit raportul juridic dedus judecăţii, considerându-l ca fiind un raport juridic de muncă, în condiţiile în care acesta era clar şi evident un raport comercial.
Concluzia instanţei este eronată şi este contrazisă de probele depuse de către recurentă la dosar, întrucât din conţinutul convenţiei rezultă clar că părţile au înţeles să încheie un contract de prestări servicii, prin care intimatului urma să i se predea şi să lucreze efectiv cu diferite programe dedicate, care urmau să-l specializeze în domeniul softului, beneficiind de sprijinul calificat al personalului din cadrul firmei concurente.
Se mai invocă faptul că semnarea de către pârât a convenţiei de confidenţialitate, care era necesară întrucât acesta lua cunoştinţă de programe specializate care erau deţinute de către recurentă cu licenţă plătită, precum şi de lucrări care priveau clienţi faţă de care firma era obligată să respecte confidenţialitatea,nu poate duce la concluzia că între părţi s-ar fi încheiat de fapt un contract de muncă mascat.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument reţinut de către prima instanţă pentru a caracteriza raporturile dintre părţi ca fiind relaţii de muncă, respectiv legătura pe care intimatul ar fi avut-o cu clienţii firmei , recurenta arată că, practic, cursantul lua cunoştinţă şi învăţa modalitatea de folosire a unor programe extrem de specializate, pe care firma i le punea la dispoziţie, pentru ca ulterior să folosească aceste cunoştinţe la elaborarea şi generarea unor programe soft specializate, astfel încât această motivare este lipsită de logică şi de consistenţă.
Pentru aceste motive, recurenta consideră că cererea pe care a formulat-o a fost soluţionată de către o instanţă necompetentă din punct de vedere material.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta arată că în mod greşit prima instanţă a reţinut ca fiind nefondată acţiunea pe care a formulat-o, întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intimatul a parcurs toate etapele şi modulele prevăzute în contractul de prestări servicii, împrejurare recunoscută de către acesta prin interogatoriul luat în faţa instanţei.
Mai mult, recurenta arată că, prin proba testimonială administrată în cauză la cererea ambelor părţi, s-a dovedit că, ulterior perioadei de acumulări teoretice, intimatul a desfăşurat în cadrul firmei şi o activitate practică laborioasă, astfel încât şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale asumate.
Analizând recursul formulat de reclamanta SC „A.A.” SRL, prin prisma disp.art.3041 C.pr.civ., Curtea a reţinut că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
În mod greşit prima instanţă a calificat raporturile juridice ce au existat între părţi în perioada 17.01-01.11.2005 ca fiind unele de muncă şi în consecinţă, în mod eronat a reţinut că această cauză este supusă jurisdicţiei muncii.
Astfel, prin formare profesională se înţelege atât activitatea desfăşurată de o persoană înainte de încadrarea sa în muncă, în scopul de a dobândi cunoştinţe de cultură generală şi de specialitate, necesare pentru exercitarea unei profesii sau meserii, cât şi perfecţionarea acestei pregătiri în timpul activităţii profesionale.
În consecinţă, formarea profesională este o instituţie juridică complexă, fiind reglementată prin mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul civil şi dreptul muncii.
În speţă, s-a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de prestări servicii seria T nr.55/17.01.2005, prin care SC ”A.A.”SRL se obliga la prestarea de servicii pentru formarea profesională practică în domeniul proiectării asistate de calculator a circuitelor de microelectronică („CAE”), iar pârâtul V.A.-V., în calitate de beneficiar, la însuşirea cunoştinţelor, absolvirea completă a cursului, semnarea contractului de muncă, în cazul în care i se oferă şi la achitarea preţului contractului.
Părţile au mai convenit ca preţul contractului să fie echivalentul în lei a sumelor ce rezultă din însumarea valorii modulelor parcurse de beneficiar şi a cheltuielilor efectuate pentru formarea în alte organizaţii şi să fie plătit prin achitarea facturii sau prin semnarea şi respectarea contractului de muncă. După semnarea contractului de muncă, debitul se scade astfel: cu 3.25% din valoarea constituită, după fiecare lună lucrată şi cu 22% din valoarea constituită, la încheierea perioadei de bază, ca bonus de fidelitate din partea prestatorului.
Acest contract constituie legea părţilor, astfel încât constatarea existenţei unor raporturi de muncă între acestea în perioada 17.01-01.11.2005, în care intimatul a beneficiat de servicii de formare profesională din partea societăţii recurente, care nu avea calitatea de angajator, ar încălca autonomia lor de voinţă. Pentru aceste motive, se reţine că în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile legislaţiei muncii şi ale contractelor colective de muncă, care se referă doar la formarea profesională a salariaţilor.
S-a mai reţinut că semnarea convenţiei de confidenţialitate de către intimat, care este anexă la contractul de formare profesională şi prin care acesta, în calitate de beneficiar al stagiului de formare profesională, şi-a asumat toate obligaţiile angajaţilor societăţii, având în vedere că în perioada formării sale venea în contact cu informaţii care aveau caracter confidenţial, nu este de natură a modifica raporturile juridice dintre părţi în unele de muncă.
Nici contractul de constituire a unui drept de uzufruct asupra unei acţiuni a SC „A.A.” Ltd, prin care intimatul, în calitate de uzufructuar, are dreptul de a încasa dividendele pentru o perioadă de 3 ani de la semnarea contractului, nu poate duce la concluzia că, între părţi, formarea profesională a avut loc în cadrul unui contract individual de muncă.
De altfel, potrivit disp.art.193 din Codul muncii, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, ar fi trebuit prevăzute, în ipoteza existenţei unor raporturi juridice de muncă, într-un act adiţional la contractul individual de muncă.
De asemenea, art.194 din Codul muncii prevede că salariatul beneficiază, în perioada participării la cursurile de formare profesională, de drepturi salariale sau de o indemnizaţie, încasarea dividendelor pentru acţiunea deţinută la SC „A.A.” Ltd neputând duce la concluzia că părţile ar fi convenit ca astfel să fie remunerat intimatul pentru prestată.
Se mai reţine că, prin probele administrate în cauză, nu s-a dovedit faptul că părţile ar fi încheiat acte juridice prin care au deghizat încheierea unui contract de muncă.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiilor art.304 pct.3 C.pr.civ., iar potrivit dispoziţiilor art.312 alin.2 şi 6 din Codul muncii a fost admis recursul formulat, sa fost casată în tot sentinţa primei instanţe şi având în vedere art.9.2 lit.c) din contractul de prestări servicii seria T nr.55/17.01.2005, s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul disp.art.22 alin.4 C.pr.civ., curtea de apel a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
