Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 290 din 9 mai 2008
Prin cererea înregistrata la Tribunalul Iaşi sub nr.6243/99/6.08.2007 reclamanta S.C.”A.A.” SRL a chemat in judecata pe pârâtul D.D.-C. solicitând instanţei ca, în contradictoriu şi pe baza probelor ce se vor administra, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5101 USD si a sumei de 3657,5 RON, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plaţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat faptul ca pârâtul a fost angajat al societăţii în baza contractului individual de nr. 100 din data de 7 martie 2005,contract înregistrat la ITM Iaşi sub nr. 167899 din 7 martie 2005,având funcţia de inginer software.
Prin actul adiţional la contractul individual de muncă, părţile au convenit ca pârâtul să participe la cursuri de specializare în desing verification, în cadrul firmei IBM Israel.
Reclamanta a precizat că aceste cursuri s-au desfăşurat in perioada 21 martie 2005 – 17 iunie 2005 şi 1 iulie 2005 – 23 septembrie 2005.
S-s mai arătat că pârâtul a demisionat după 17 luni de la data finalizării cursurilor de pregătire profesională, încălcând astfel dispoziţiile legale şi anume cele privind menţinerea locului de munca pe o perioada de minimum 36 de luni.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.188 – 195 din Codul muncii.
În susţinerea acţiunii au fost depuse, în copie, înscrisuri.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul D.D.-C. a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, neîntemeiată şi nefondată, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada plăţii acestor cursuri, neaducând nici o dovadă cu privire la existenţa acestora. Pârâtul a mai arătat că înscrisurile propuse de reclamantă drept probe atestă plata unor chirii pe teritoriul statului Israel, plata unor mese servite la restaurant, plata transportului feroviar, dar nu arată în nici un mod faptul că aceste cheltuieli au fost făcute de el sau în interesul acestuia.
Pârâtul a mai arătat că nu a recunoscut niciodată aceste sume de bani si că este neclară calculaţia acestor sume.
Părţile au solicitat proba cu acte şi interogatorii, precum şi proba cu martori, probe încuviinţate de instanţa de fond.
Prin sentinţa civilă nr.2280 din 7 decembrie 2007, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C.„A.A.”SRL şi cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Începând cu data de 10 martie 2005, pârâtul D.D.-C. a devenit salariat al unităţii reclamante S.C.„A.A.”SRL, în funcţia de inginer software, conform contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă sub nr.167899 din data de 7 martie 2005. Conform art.2 din actul adiţional încheiat în data de 15 martie 2005, salariatul urma să participe la cursuri de specializare în desing verification, toate cheltuielile ocazionate de participarea la aceasta specializare urmând a fi suportate de angajator.
În perioada 21 martie – 17 iunie 2005 şi 1 iulie 2005 – 23 septembrie 2005 s-au desfăşurat cursurile de specializare din Israel.
În raport de prevederile art. 195 din Codul muncii, „salariaţii care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile in condiţiile art. 194 alin 2 lit.b şi alin.3, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioada de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională”. Aceste prevederi trebuie să fie coroborate cu dispoziţiile alin. 2 ale aceluiaşi articol, în sensul că obligaţia salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului trebuie să fie stabilită prin act adiţional la contractul individual de muncă.
În cauza dedusă judecăţii s-a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, însă acesta nu stipulează care este durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului. Aşadar, s-a reţinut că lipseşte unul din elementele esenţiale ce stau la baza atragerii obligaţiei de plată a angajatului-pârât în cauza de faţă.
Totodată, plecând de la simpla definiţie a noţiunii de „curs de formare profesională” care, aşa cum prevăd dispoziţiile art.81, din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006, menţinut şi în 2007, înseamnă „orice procedură prin care un salariat dobândeşte o calificare atestată printr-un certificat sau diplomă eliberată în condiţiile prevăzute de legea învăţământului”, rezultă că dovada participării la cursul de formare profesională este întocmai diploma sau certificatul care să ateste că salariatul a absolvit un curs de formare profesionala mai mare de 60 de zile.
În raport de prevederile art.287 din Codul Muncii, prima instanţă a reţinut că sarcina probei îi revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în susţinerea acţiunii până la prima zi de înfăţişare, însă în cauză, pe tot parcursul judecăţii, nu s-a făcut aceasta dovadă. Mai mult chiar, din declaraţia martorului propus de reclamant, H.B., audiat în cauză s-a reţinut că doar în primele 2 săptămâni au fost cursuri şi prezentări, apoi s-a lucrat pe programe reale, iar din declaraţia martorului T.R.-D., propus de pârât, rezultă că salariaţii au urmat un curs VERA, cu o durată de 2 zile si apoi au fost lăsaţi 2 săptămâni să citească documentaţia, după care au muncit efectiv la proiecte. Aşadar, instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită condiţia prevăzuta de art. 195 din Codul muncii, întrucât salariatul nu a beneficiat de un curs de formare profesională mai mare de 60 de zile.
În ceea ce priveşte cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă a constatat că este nedovedită, în cauză fiind depuse doar facturi, fără a exista şi chitanţele care să ateste plata acestora.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamanta S.C.„A.A.” SRL Iaşi, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greşit prima instanţă a reţinut că în actul adiţional la contractul individual de muncă nu a fost prevăzută durata cursului de formare profesională de care a beneficiat salariatul-intimat. Cu toate acestea, recurenta susţine că intimatul a semnat acest act adiţional, fără a face obiecţiuni.
S-a mai arătat că dreptul la demisie este un drept consfinţit de legislaţia muncii, dar faptul că raporturile de muncă ale pârâtului cu societatea au încetat după numai 17 luni de la data finalizării cursurilor de pregătire profesională, cu încălcarea dispoziţiilor art.195 alin.1 Codul muncii, determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită prin act adiţional.
S-a mai susţinut că părţile nu sunt obligate să prevadă în cuprinsul actului adiţional durata cursurilor de formare profesională, fiind aplicabil termenul rezonabil de trei ani prevăzut de Codul muncii.
Recurenta a mai arătat că a dovedit, cu actele depuse la dosar şi cu declaraţia martorului H.B. cheltuielile efectuate în timpul desfăşurării cursurilor de formare profesională a intimatului.
S-a mai invocat faptul că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut şi faptul că societatea nu a făcut dovada realizării cursului de formare profesională prin prezentarea unei diplome sau a unui certificat care să ateste acest fapt, în conformitate cu dispoziţiile art.81 din Contractul colectiv unic la nivel naţional pe anii 2005-2006.
Astfel, s-a arătat că acest articol a fost modificat prin Actul adiţional nr.710 din 3 aprilie 2006, în sensul că prin pregătire profesională se înţelege: „orice procedură prin care un salariat dobândeşte o calificare atestată printr-un certificat sau diplomă, eliberate conform legii”. S-a mai arătat că pârâtul a urmat cursurile de formare profesională în statul Israel, stat a cărui legislaţie nu prevede pentru acest tip de formare eliberarea vreunui certificat.
Recurenta a mai arătat că, în speţă, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse şi din declaraţiile martorilor audiaţi în acuză, cursurile urmate au avut o componentă teoretică iniţială, urmată de o formare profesională pe baza unei componente practice determinante.
S-a mai susţinut că, în lipsa unei certificări a pregătirii profesionale, desfăşurarea acesteia poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul D.D.-C. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
Recurenta a depus la dosar înscrisuri în susţinerea recursului formulat.
Analizând recursul formulat de reclamanta S.C. „A.A.” SRL Iaşi, prin prisma dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ., Curtea a reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin actul adiţional la contractul individual de muncă nr.167899 din 7 martie 2005, părţile au convenit ca intimatul D.D.-C. să participe „ la cursuri de specializare în design verification, în vederea satisfacerii nevoilor noilor clienţi ai angajatorului”, toate cheltuielile ocazionate de participarea la aceste cursuri de formare profesională fiind suportate de către societatea recurentă.
Prin acest act adiţional, părţile au stabilit doar „programul orientativ” al desfăşurării acestor cursuri de specializare, respectiv: 21 martie 2005 – 17 iunie 2005 şi 1 iulie 2005 – 23 septembrie 2005.
Potrivit dispoziţiilor art.6 din actul adiţional, acesta face parte integrantă din contractul individual de muncă, ale cărui prevederi, potrivit punctului N), se completează cu dispoziţiile Codului muncii.
Art.195 alin.1 din Codul muncii prevede că: „Salariaţii care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesionala mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. 2 lit.b şi alin.3, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de munca o perioada de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională”. Aceste prevederi trebuie însă să fie coroborate cu dispoziţiile alin. 2 ale aceluiaşi articol, în sensul că durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului trebuie să fie stabilită prin act adiţional la contractul individual de muncă.
De altfel, recurenta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.195 alin.3 din Codul muncii, potrivit cărora nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin.1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
Astfel, deşi contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M. Iaşi sub nr.167899 din 7 martie 2005, a încetat, în temeiul dispoziţiilor art.79 din Codul muncii, la data de 17 aprilie 2007, în mod corect prima instanţă a constatat ca fiind neîntemeiată acţiunea recurentei de obligare a intimatului la restituirea cheltuielilor suportate de către societate pentru participarea sa la cursurile de specializare, având în vedere faptul că actul adiţional din data de 15 martie 2005, cu încălcarea dispoziţiilor art. 195 alin.3 din Codul muncii, nu cuprinde nici o prevedere cu privire la obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, mai ales a duratei îndatoririi de a presta muncă în favoarea aceluiaşi angajator.
Chiar dacă art.195 alin.1 din Codul muncii prevede o perioadă minimă, de la data absolvirii cursurilor sau stagiului, în care salariatul nu poate avea iniţiativa încetării contractului său de muncă, această obligaţie trebuie concretizată prin angajamentul luat de salariat prin actul adiţional, cu atât mai mult cu cât, alin.3 al aceluiaşi articol prevede că salariatul este obligat la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională „proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional”.
Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.20 şi art.17 din Codul muncii, obligaţia angajatorului de informare a salariatului asupra oricărei clauze esenţiale pe care intenţionează să o înscrie în contract sau să o modifice, inclusiv în privinţa clauzei de formare profesională, impune încheierea unui act adiţional care să stabilească cu exactitate drepturile şi obligaţiile acestuia.
Omisiunea inserării în cuprinsul actului adiţional a perioadei, ulterioare formării profesionale, în care salariatul are îndatorirea să lucreze pentru angajatorul care a suportat cheltuielile cursului de specializare, face practic imposibilă şi determinarea întinderii obligaţiei acestuia de suportare a costului acestui curs, întrucât alin.3 al art.195 din Codul muncii prevede că aceasta este proporţională cu perioada nelucrată din cea stabilită în mod consensual prin actul adiţional.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.1 C.pr.civ., Curtea a respins recursul formulat de reclamanta S.C. „A.A.” SRL Iaşi şi a menţinut sentinţa pronunţată de prima instanţă.
