Pensie de serviciu în condiţiile speciale ale Legii nr. 217/2008. Aplicarea Legii nr. 119/2000 contravine jurisprudenţei CEDO şi a CJUE


Consecinţa constatării constituţionalităţii unui act normativ este aceea că actul respectiv, fiind conform cu Legea fundamentală a ţării, trebuie aplicat. Dar, acest fapt nu împiedică instanţa să dea eficienţă prevederilor art. 20 din Constituţie, care statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Convenţia europeană a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a stabilit că, deşi anumite dispoziţii legale au fost declarate constituţionale, judecătorul intern avea obligaţia de a asigura efectul deplin al Convenţiei, care face parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, asigurându-i preeminenţe faţă de orice altă prevedere contrară, din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte derogarea acesteia de către legiuitor. Obligativitatea judecătorului naţional de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale faţă de legislaţia internă a fost consacrată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene de la Luxembourg.
Normele Legii nr. 119/2010 privind diminuarea pensiei contestatorului, deşi constituţionale potrivit Deciziilor nr. 871/2010 şi nr. 873/2010 ale , nu sunt în acelaşi timp convenţionale.

Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie, Decizia nr. 579 din 30 martie 2011

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată la data de 3.09.2010, astfel cum a fost precizată și completată ulterior, contestatorul S.R. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu intimata C.J.P.V., să se dispună anularea deciziei nr. 205734/17.08.2010, emisă de intimată, privind recalcularea pensiei de serviciu, pe care o consideră netemeinică și nelegală.

în motivare, contestatorul a arătat că recalcularea pensiei de serviciu prin decizia în discuție nu a fost realizată la solicitarea sa, nu are o fundamentare obiectivă a modului de recalculare, iar intimata nu a anulat decizia anterioară cu același număr, emisă la data de 6.11.2009, ceea ce face să coexiste cele două decizii, fiecare fiind considerată valabilă, deși nu sunt îndeplinite condițiile legale; în plus, fiecare dintre cele două decizii au fost emise în baza unui act normativ în vigoare, neabrogat, așa încât, la emiterea deciziei contestate, intimata nu a clarificat conflictul activ de legi creat prin rămânerea în vigoare a două acte normative cu dispoziții diferite.

S-a solicitat, de asemenea, ca în conformitate cu prevederile art. 403 C.proc.civ. să se dispună suspendarea executării deciziei până la soluționarea contestației.

Dezvoltând considerentele contestației (prin completările prezentate în scris la dosar), contestatorul a arătat că prin modalitatea concretă în care Legea nr. 119/2010 a fost aplicată s-a adus atingere dreptului la pensiile de serviciu, în substanța sa, aceste pensii fiind, practic, pierdute ireversibil, ceea ce echivalează cu o veritabilă expropriere, din perspectiva protecției dreptului de proprietate privată garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană asupra drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu atât mai mult cu cât statul a recunoscut, prin legi speciale, dreptul la pensiile de serviciu pentru anumite categorii de personal, ca o compensație pentru absența ori îngrădirea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale cu conținut politic sau social-economic pe toată perioada exercitării profesiei, exprimate prin interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute prin Constituție și legi. Or, în lipsa unei limitări în timp a restrângerii acestui drept, în absența respectării obligației statului de a adopta o politică economică și socială adecvată pentru a nu-și expune cetățenii la suportarea în întregime, a tuturor efectelor crizei economice, prin restrângerile sistematice și repetate ale drepturilor fundamentale, este grav compromis justul echilibru între interesul general și drepturile individului, între scopul urmărit și efectele produse, măsura nu poate decât să impună o sarcină excesivă și disproporționată asupra cetățeanului. în acest sens, au fost evocate precedente judiciare ale Convenției europene a drepturilor omului (cauzele Kjartan Asmundsson c. Islanda, 2004, Moskal c. Polonia, 2009, Banfield c. Regatul Unit, 2005, ultima privind chiar problema pensiilor speciale, ce nu pot fi diminuate decât în cazuri excepționale, cu respectarea principiului proporționalității), dar și decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr. 375/2005, prin care s-a statuat că un act normativ nou nu poate fi aplicat retroactiv în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, Decizia nr. 1414/2009, prin care s-a statuat că legitimitatea constituțională a restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți este în mod esențial legată de caracterul temporar și excepțional al acesteia și că este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice prin politici economice și sociale adecvate).

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, pentru considerentul că decizia de recalculare a pensiei a fost impusă de prevederile art. 3 din Legea nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile prevăzute de art. 1 se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000; de asemenea, art. 1 lit. h) din Legea nr. 19/2000 prevede că pensiile de serviciu ale personalului Curții de Conturi devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, astfel cum se menționează și în cuprinsul deciziei contestate, așa încât pensia de serviciu a devenit în înțelesul Legii nr. 19/2000, în cuantumul recalculat, potrivit legii, prin decizia din 17.08.2010.

Prin sentința civilă nr. 792/21.10.2010, Tribunalul a admis contestația și a anulat decizia nr. 205734/17.08.2010, luând act că petentul nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele: contestatorul a fost pensionat pentru limită de vârstă prin decizia nr. 205734/06.11.2009, fiind beneficiar al pensiei de serviciu în condițiile speciale ale Legii nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, pentru activitatea desfășurată în această instituție, în cuantum stabilit la suma de 5.982 lei. Ulterior, prin decizia contestată, emisă la data de 17.08.2010, cuantumul pensiei a fost recalculat, la valoarea de 1.821 lei, plata acestor drepturi recalculate făcându-se începând cu data de 1.09.2010; în cuprinsul deciziei s-a făcut mențiunea că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 119/2010, pensia de serviciu stabilită prin decizia nr. 205734/06.11.2009 a devenit în înțelesul Legii nr. 119/2010, în cuantumul astfel recalculat.

Sub aspectul întemeierii deciziei de recalculare a pensiei, s-a constatat că, într-adevăr, așa cum corect a învederat intimata în întâmpinare, baza legală a acestei măsuri a fost dată de dispozițiile Legii nr. 119/2010 care, în art. 1-3, prevede:

Art. 1. „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, următoarele categorii de pensii, stabilite pe baza legislației anterioare, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare: (…) h) pensiile de serviciu ale personalului Curții de Conturi”.

Art. 2. „(…) (4) Pensiile de serviciu, altele decât cele menționate la alin. (1)-(3), dintre cele prevăzute la art. 1, devin pensii pentru limită de vârstă în înțelesul Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare”.

Art. 3. „(1) Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.

(2) în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare”.

Este, prin urmare, cert că măsura contestată a avut drept fundament o normă de drept intern și că, în privința aplicării acesteia, intimata nu avea o marjă de apreciere ori de interpretare, și nici putere decizională asupra modalității de punere în executare, comportamentul său fiind predeterminat prin chiar legea în discuție.

S-a constatat însă că, suprimând pensiile speciale recunoscute și reglementate de legislația anterioară și aflate deja în plată, prin adoptarea unui nou act normativ, Statul român și-a încălcat obligațiile asumate prin ratificarea Convenția europeană a drepturilor omului, cu specială referire la protecția proprietății private, realizată prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, realizându-se prin aceasta o ingerință care afectează dreptul în substanța sa, și iată de ce: noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern, sau în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (hotărârea Curții în cauza Draon c. Franța [MC], nr. 1.513/03, & 65, CEDO 2005-IX).

Din această perspectivă, reclamantul își legitimează interesul său prin invocarea unei valori patrimoniale cu valența unui drept câștigat, recunoscut și executat de către stat în temeiul unei legi speciale, suficient de clare și previzibile, de la data pensionării sale, lege care îi permitea să-și previzioneze, la nivel individual și familial, o anumită manieră de gestionare prezentă și viitoare a acestor venituri; o asemenea prerogativă trebuie recunoscută ca făcând parte din dreptul de dispoziție al oricărei persoane asupra unei componente a patrimoniului său legal dobândit, iar suprimarea ei prin intervenția intempestivă a legiuitorului nu poate avea altă consecință decât afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă și definitorie prerogativa dispoziției. Reclamantul avea, așadar, la data intrării în vigoare a noii legi, un bun actual, în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, ce i-a fost înlăturat printr-o ingerință din partea statului.

Asupra justificării ingerinței, instanța trebuie să analizeze dacă ingerința denunțată se justifică, respectiv dacă ea era legală în sensul noțiunii de supremație a dreptului. Principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (Ex-Regele Greciei ș.a. c. Grecia [MC], nr. 25.701/94, &79 CEDO 2000-XII; Bezerel c. Italia [MC], nr. 33.202/96, & 109-110, CEDO 2000-I; Fener Rum Patrikligi c. Turcia, nr. 14.340/05, &70, 8.07.2008). Or, cum s-a arătat deja, tocmai exigențele legate de caracterul accesibil și previzibil al noii reglementări nu sunt satisfăcute, așa încât se poate constata că, în cazul de față, claritatea și previzibilitatea impuse de noțiunea de „legalitate” au fost grav afectate, iar măsura nu mai apare astfel ca fiind justificată și rezonabilă, necesară într-o societate democratică.

Restrângerea exercițiului unor drepturi, în lumina celui de al treilea paragraf al art. 2 din Protocolul nr. 4 Adițional la Convenția europeană, trebuie să se raporteze la păstrarea echilibrului între drepturile individului și interesele mai largi ale unei societăți democratice; în acest domeniu, jurisprudența CEDO a stabilit regula strictei interpretări asupra condițiilor de restricționare: aceste restricții trebuie să fie prevăzute de lege și să fie necesare într-o societate democratică, „niciun alt criteriu decât acelea menționate în însăși clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricții și că aceste criterii trebuie să fie înțelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înțelesul obișnuit” (cauza Sunday Times c. Regatul Unit, 1979). Adoptarea de restricții prevăzute de lege impune ca legea respectivă să fie accesibilă și formulată în mod precis, astfel ca orice cetățean să-și poată adapta conduita, iar exercițiul puterii de discreție al statului să vizeze un scop legitim (cauza Malone c. Regatul Unit, 1984).

Pe de altă parte, este adevărat că, așa cum a statuat în mod constant CEDO, statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a stabili ceea ce este în interesul public, mai ales atunci când este vorba de adoptarea și aplicarea unor măsuri de reformă economică sau de justiție socială (hotărârea Viașu c. România, 2008; hotărârea Ramadhi ș.a. c. Albania, nr. 38.222/02), însă se poate constata că mecanismul ales de legiuitorul intern pentru punerea în aplicare a măsurilor de reformare a sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem, nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și cu celelalte reglementări din Convenție.

Convenția europeană a decis chiar că un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica restrângerea drepturilor și libertăților dacă criza sau pericolul public nu au un caracter excepțional, de o așa gravitate încât măsurile normale sau restricțiile permise de Convenție pentru asigurarea siguranței publice, a sănătății și ordinii să se dovedească ineficiente (Grecia, 1969) și că în niciun caz nu există o justificare din partea statului atunci când starea excepțională sau criza sunt, ele însele, în tot sau în parte, rezultatul unor politici greșite ori al neluării măsurilor de adecvate astfel încât drepturile și libertățile cetățenilor să nu fie afectate.

în aceste condiții, chiar presupunând că ingerința în dreptul reclamantului este prevăzută de lege și că ea ar servi unei cauze de utilitate publică, instanța a apreciat că justul echilibru – care trebuie păstrat între protecția proprietății contestatorului asupra bunurilor sale și cerințele interesului general – a fost distrus și că petentul a suportat o sarcină specială și exorbitantă.

De altfel, principiul respectării drepturilor câștigate, ca expresie a neretroactivității legii și ca o garanție a supremației dreptului, nu este numai o creație a doctrinei și practicii judiciare, ci el a fost recunoscut de legiuitorul român, printre alte acte normative, și prin Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă (art. 69 din Lege), căci niciun stat responsabil nu-și poate permite să legifereze într-un mod haotic și necorelat, negând drepturi și libertăți recunoscute anterior cu putere de lege.

Dacă se are în vedere că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 873/2010 s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care Curtea le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că această decizie nu poate să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății; concordanța Legii nr. 119/2010 cu textele constituționale, pe care Curtea a constatat-o, cu toată ampla motivare asupra amenințării la adresa stabilității economice, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.

Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

[art. 1 alin. (1) și art. 2], independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională (care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției), înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție.

Fără a nega obligativitatea unei hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională, trebuie totuși amintit că deciziile acesteia (inclusiv considerentele decisive) sunt general obligatorii numai atunci când se constată o încălcare a vreunei norme constituționale printr-o altă normă internă [în interpretarea sistematică a art. 12 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu modificările ulterioare], ceea ce, evident, nu este cazul în speță.

Față de cele expuse, constatând că pretenția contestatorului este întemeiată și că, în esență, argumentele acestuia sunt corecte, în sensul mai sus explicat, tribunalul a admis contestația și în limitele învestirii a anulat decizia nr. 205734/17.08.2010, cu consecința menținerii deciziei anterioare de stabilire a drepturilor din pensie.

Cât privește solicitarea contestatorului de a se dispune suspendarea executării deciziei până la soluționarea contestației în conformitate cu prevederile art. 403 C.proc.civ., tribunalul a respins, prin încheiere, cererea, pentru considerentul că dispozițiile menționate nu sunt aplicabile în speță, nefiind vorba despre faza executării silite a vreunui titlu executoriu, așa cum aceste norme sunt reglementate în cuprinsul Cărții a V-a din „Despre executarea silită”.

în raport de prevederile art. 274 C.proc.civ. s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către contestator.

împotriva sentinței civile nr. 792/21.10.2010 pronunțată de Tribunal, a formulat în termen recurs intimata C.J.P.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

în motivarea recursului se arată că instanța de fond a admis în mod greșit contestația, deoarece potrivit art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 pensiile de serviciu ale personalului Curții de Conturi, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, iar potrivit art. 3 alin. (1) din aceeași lege, aceste pensii se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și al cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000.

Prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 19/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale.

Contestatorul R.S. a formulat întâmpinare, cu următoarele apărări:

Pensiile speciale care se află în plată constituie drepturi câștigate ce nu pot fi recalculate în baza unei legi noi, neputând fi nici modificate, întrucât legea s-ar aplica retroactiv. Așadar, prin această lege are loc o modificare a regimului juridic al pensiilor speciale stabilite în baza unor legi anterioare, ajungându-se să se încalce chiar substanța dreptului la pensie.

în acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 375/2005 s-a stabilit că noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării în vigoare a acestora.

în același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 57/2006 legat de condițiile de exercitare a dreptului la pensie și la alte forme de asistență socială, stabilindu-se că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a modifica sau completa legislația în materie și de a stabili data de la care operează recalcularea, însă orice prevedere nouă poate fi aplicată numai de la data intrării sale în vigoare, pentru a respecta principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

De asemenea, prin Decizia nr. 120/2007, Curtea a reținut că operațiunea de recalculare privește în mod inevitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează doar după data intrării în vigoare a ordonanței și are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai de la data emiterii deciziei. în cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior.

Jurisprudența Curții Constituționale este relativ constantă în constatarea imposibilității aplicării unei recalculări pe baza unei legi noi a pensiilor deja aflate în plată cu afectarea în sens negativ a acestora și implicit cu efectul pierderii unor drepturi deja câștigate.

Iar potrivit jurisprudenței CEDO, limitarea nejustificată a unui drept cum ar fi o pensie specială constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât și o în sensul art. 14 (cauza Muller c. Austria).

Motivele de recurs nu sunt încadrate în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C.proc.civ., însă rezultă din susțineri că se vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., respectiv aplicarea greșită a legii.

Examinând sentința prin prisma motivelor invocate, Curtea reține că nu sunt întemeiate, iar recursul nu este fondat.

Prin decizia nr. 205734/06.11.2009 emisă de C.P.V., contestatorului i-a fost stabilită o pensie de serviciu în cuantum de 5.982 lei, pentru activitatea desfășurată în cadrul Curții Constituționale.

La stabilirea pensiei de serviciu au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Pensia de serviciu stabilită în favoarea contestatorului a fost recalculată în temeiul Legii nr. 119/2010, operațiune în urma căreia cuantumul a fost redus la suma de 1.821 lei, conform deciziei nr. 205734/17.08.2010.

Este adevărat că pensia de serviciu a contestatorului a fost calculată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 119/2010, act normativ ce a fost supus controlului de constituționalitate, înainte de promulgare.

Astfel, prin Deciziile nr. 871/2010 și nr. 873/2010, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile actului normativ sunt constituționale în raport de criticile formulate, iar conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Consecința constatării constituționalității unui act normativ este aceea că actul respectiv, fiind conform cu legea fundamentală a țării, trebuie aplicat.

Dar, acest fapt nu împiedică instanța să dea eficiență prevederilor art. 20 din Constituție, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Pentru a se asigura principiul aplicării prioritare a Convenției, instanța are de asemenea obligația să aplice și să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispozițiile Convenției, iar în caz de incompatibilitate să fie aplicat cu prioritate.

România a ratificat Convenția și Protocoalele ei adiționale prin Legea nr. 30/1994, ce a intrat în vigoare la 20.06.1994.

în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a stabilit că, deși anumite dispoziții legale au fost declarate constituționale, judecătorul intern avea obligația de a asigura efectul deplin al Convenției, care face parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, asigurându-i preeminențe față de orice altă prevedere contrară, din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte derogarea acesteia de către legiuitor (a se vedea cauza Dumitru Popescu c. România, cererea nr. 71525/01). Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente asupra dreptului intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele adiționale.

Obligativitatea judecătorului național de a aplica cu prioritate reglementările internaționale față de legislația internă a fost consacrată și în jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxembourg.

Astfel, în cauza Stato c. Simmenthal nr. 106/77, s-a statuat că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme împotriva oricăror dispoziții contrare legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de către instanța de constituțional.

Normele Legii nr. 119/2010, privind diminuarea pensiei contestatorului, deși constituționale potrivit Deciziilor nr. 871/2010 și nr. 873/2010 ale Curții Constituționale, nu sunt în același timp convenționale.

în cauza de față, instanța de fond a făcut aplicarea directă a Convenției și a jurisprudenței Convenția europeană a drepturilor omului, apreciind că dispozițiile Legii nr. 119/2010 și ale Legii nr. 19/2000 contravin celor dintâi.

De altfel, în chiar dispozițiile Legii nr. 19/2000 la care fac trimitere dispozițiile Legii nr. 119/2010, potrivit art. 180 alin. (7), text ce nu a fost abrogat, se menționează expres că „în situația în care cuantumul pensiilor este mai mic decât cel stabilit în baza legislației anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos”.

Modul în care a acționat instanța de fond nu poate fi apreciat ca un refuz de aplicare a dispozițiilor legale în materie sau ca nerespectare a unor decizii ale Curții Constituționale, fiind vorba de interpretarea și aplicarea anumitor dispoziții legale, de apreciere asupra modului în care se aplică în dreptul intern normele convenționale și asupra raportului care există între instanța de drept comun și instanța de contencios constituțional în ce privește stabilirea conformității anumitor dispoziții legale din dreptul intern cu prevederile Convenției.

Toate acestea reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raționament logico-juridic și al unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente și, pe cale de consecință, constituie atributul esențial al activității de judecată.

De altfel și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că „judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii”.

în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, înlăturând dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispozițiilor legislative naționale sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.

Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că în speță nu poate fi vorba despre încălcarea dispozițiilor art. 1 lit. c) și art. 3 din Legea nr. 119/2010, care în mod legal au fost înlăturate de la aplicare în favoarea reglementărilor internaționale, chiar în condițiile în care au făcut obiectul controlului prealabil de constituționalitate.

Așa fiind, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C.proc.civ. se va respinge recursul ca nefondat.

(Judecător dr. Daniel Radu)