Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 2396 din 14 mai 2012
În urma deliberării, reţine că prin cererea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul M.S. în contradictoriu cu pârâţii CASA SECTORIALA DE PENSII A MINISTERULUI APARARII NATIONALE si MINISTERUL APARARII NATIONALE, a solicitat anularea Deciziei nr. 91686/31.12.2010 privind recalcularea pensiei de serviciu si restabilirea situaţiei anterioare acesteia în sensul repunerii în drepturile legal dobândite prin Decizia nr. 0198099/02.08.2008 si restituirea sumelor reţinute.
La data de 26.01.2012, prin sentinţa civilă nr. 824/2012, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulata de reclamantul M.S., în contradictoriu cu pârâţii CASA SECTORIALĂ DE PENSII A MINISTERULUI APĂRARII NAŢIONALE si MINISTERUL APARARII NATIONALE.
S-a constatat nulitatea Deciziei nr.91686/31.12.2010 emisa de Direcţia financiar-contabila din cadrul Ministerului Apărării Naţionale si s-a dispus repunerea părţilor in situaţia anterioara emiterii acestei decizii.
Au fost obligaţi pârâţii, in solidar, la plata către reclamant a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 91686/31.12.2010, emisă în baza Legii nr. 119/2010 si art. 14 alin.1 din HG nr. 735/2010, s-a stabilit în favoarea reclamantului o în cuantum de 2079 lei .
S-a apreciat că această decizie este lovită de nulitate absolută având în vedere că a fost emisă în baza art. 14 alin.1 din HG nr. 735/2010 care la data emiterii deciziei era suspendată.
De asemenea, s-a mai reţinut că sunt întemeiate argumentele reclamantului referitoare la încălcarea art. 1 din protocolul 1 la CEDO şi a principiului nediscriminării.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 Cod de procedură civilă pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei.
În termen legal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Apărării Naţionale.
În motivarea recursului, s-a invocat că reclamantului i s-a păstrat în plată, conform OUG nr.1/2010 cuantumul pensiei militare de stat, nefiind posibilă prin urmare, repunerea părţilor în situaţia anterioară, subsecvent măsurii de anulare a deciziei atacate.
În baza aceluiaşi act normativ reclamantului i-a fost emisă o decizie de revizuire a pensiei cu luarea în considerare a veniturilor efectiv realizate, astfel încât decizia de recalculare a pensiei a rămas fără obiect.
La momentul emiterii deciziei de recalculare HG nr.735/2010 nu era suspendată de către guvern, recurenţii având obligaţia respectării sale.
Nu sunt incidente normele Legii nr.263/2010, reţinute de prima instanţă ca fiind încălcate, deoarece decizia de recalculare a fost emisă în baza Legii nr.119/2010, care face trimitere la Legea nr.19/2000.
Nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară deoarece Legea nr.164/2001 şi Legea nr.19/2000 erau abrogate de la data pronunţării hotărârii.
Principiul proporţionalităţii nu a fost încălcat.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul M.S. s-a opus admiterii recursului.
În probaţiune s-au depus înscrisuri.
Recursul este ^parţial fondat.
Prin art.1 lit. b din Legea nr. 119/2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pensiile militare de stat au devenit pensii în înţelesul Legii nr.19/2000, calculate pe baza veniturilor realizate.
În aplicarea acestui act normativ, Ministerul Apărării Naţionale a emis în luna decembrie 2010 decizia contestată prin care, începând cu data de 1 ianuarie 2011, s-a stabilit în favoarea reclamantului pensia de asigurări sociale, care înlocuia pensia militară de stat stabilită în temeiul Legii nr. 164/2001.
Curtea constată că nu este incidentă soluţia respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect în raport de păstrarea temporară în plată a pensiei militare de stat în baza OUG nr. 1/2011. Deşi prezentul litigiu este generat de nemulţumirea reclamantului privitor la noul cuantum al pensiei, acest cuantum este însă rezultatul procesului de recalculare efectuat în baza Legii nr. 119/2010. Prin urmare, ceea ce contestă, în primul rând, reclamantul este „recalcularea” drepturilor de pensie, respectiv trecerea de la pensia militară de stat, stabilită potrivit unor criterii care nu au în vedere principiul contributivităţii, la o care se grefează pe un alt mod şi bază de calcul.
În analiza pe fond a prezentului recurs, Curtea de Apel va reţine următoarele repere cu caracter obligatoriu, stabilite prin decizii ale , ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului:
În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al Legii nr.119/2010, exercitat în temeiul art.146 lit. a din Constituţie, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 1-5 şi 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituţionale, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) – neretroactivitatea legii, art. 16 – egalitatea în drepturi, art. 44 – dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) – nivelul de trai şi dreptul la pensie, art. 53 – restrângerea exerciţiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Curtea Constituţională a pronunţat şi Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 lit. a), b), d)- i) şi art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivităţii, dar şi în baza art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la respectarea “bunurilor”) şi art. 53 (restrângerea exerciţiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.
Această orientare a instanţei constituţionale a fost exprimată şi cu ocazia soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate în cauze generate de aplicarea Legii nr.119/2010 – ex. Decizia nr.1579/13.12.2011.
În ceea ce priveşte recursul în interesul legii referitor la aplicarea Legii nr.119/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/12.12.2011 (aplicabilă pentru identitate de raţiune şi în cazul recalculării pensiilor militare de stat, aşa cum rezultă în mod expres din considerentele deciziei) a concluzionat, pe baza aspectelor analizate de către Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 871 şi nr. 873/2010 cu privire la neretroactivitatea legii şi la , reţinând următoarele:
„(…)Instanţele judecătoreşti nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivităţii legii, formulate de părţile din litigiile deduse judecăţii şi care au fost soluţionate diferit.
Instanţele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivităţii legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul “ingerinţei” în analiza de convenţionalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene o problemă de retroactivitate a legii este ataşată, de regulă, unei plângeri ţinând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie (ca de exemplu în Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite iniţial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curţii Constituţionale anterior menţionate, instanţa constituţională fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
În mod similar, nici referitor la discriminare instanţele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituţie, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituţional, ceea ce nu poate fi reţinut, faţă de împrejurarea că, dintre
categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistraţii au fost exceptaţi în urma constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituţională pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, iar nu prin afirmarea şi asumarea ab initio a intenţiei legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.
În plus, în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional), numai o susţinere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situaţii analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanţelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curţii Constituţionale.(…)”
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a efectuat o analiză de compatibilitate cu art.1 din Protocolul nr.1, adiţional la Convenţie.
„(…)În ce priveşte existenţa unui “bun” sau “interes patrimonial”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în mod unanim instanţele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanţilor care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 şi a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanţiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie.
Ca situaţie premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite şi recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivă (identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, şi o parte necontributivă, care se achita de la bugetul de stat.
Aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv şi constituiau o compensaţie parţială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, poliţişti, funcţionari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic şi consular, funcţionari parlamentari, senatori şi deputaţi, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă, personalul Curţii de Conturi.
Acelaşi legiuitor, în anul 2010, în scopul reformării sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminării inechităţilor din sistem şi având în vedere situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul (deci, atât bugetul de stat, cât şi bugetul asigurărilor sociale de stat), a
prevăzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind că acestea devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000.
Aplicarea acestui act normativ (Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în plată cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plătibil în viitor, situaţie în care cei vizaţi au promovat cereri în justiţie prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare şi menţinerea în plată a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încălcării dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Ca atare, jurisdicţiile naţionale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (sau art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie).
În mod corect instanţele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizaţi le încasau, reprezintă un “interes patrimonial” ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât sub aspectul părţii contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât şi sub aspectul părţii necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ş.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
Totodată, instanţele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecinţa diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părţii necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o “ingerinţă” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 şi 40).
Pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
Din perspectiva acestor condiţii, Înalta Curte constată că în mod unanim instanţele au reţinut că ingerinţa este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, şi urmăreşte un “scop legitim”, de utilitate publică, în
deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel de asigurări sociale.
Înalta Curte constată însă că analiza cerinţei privind existenţa “raportului rezonabil de proporţionalitate” a fost sursa practicii neunitare ce a condus la iniţierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanţele nu au aplicat testul justului echilibru în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici “ingerinţa” nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva “dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală şi, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul “privării de proprietate” (cea de-a doua normă din acelaşi text).
Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizaţi şi-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% şi 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiaşi categorii, de la o persoană la alta, potrivit condiţiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte şi calificarea fiecărui beneficiar pentru obţinerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenţei ataşate recursului în interesul legii se constată însă că instanţele judecătoreşti nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanţă importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporţionalitate, fiind util a se observa proporţia reducerii beneficiului social în discuţie pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.
Or, instanţa europeană însăşi, în aplicarea acestui test de proporţionalitate, analizează situaţia reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanţe particulare în plângerile pe care le soluţionează, se raportează în mod necesar la situaţia de fapt pe care ea însăşi a reţinut-o în legătură cu respectiva plângere şi, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporţionalitate, fără a stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de “ingerinţă”, în afara statutului de “victimă” (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulţi reclamanţi – de exemplu, Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reţine că raportul de proporţionalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenţă.
În acelaşi timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanţelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia
medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanţele particulare ale cauzei.
Este esenţial a se constata că în privinţa fiecărui reclamant în parte a fost depăşit un anumit “prag de dificultate” pentru ca instanţa europeană însăşi să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cum se reţine, de exemplu, în Decizia asupra admisibilităţii în Cauza Hasani împotriva Croaţiei).
Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporţionalitate instanţele trebuie să urmărească raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi în care Curtea însăşi a analizat tipuri de “ingerinţe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestaţiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional având alţi parametri de evaluare).
Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croaţiei – decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 – decizie asupra admisibilităţii, Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporţionalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale
particulare.(…)”
Prin Decizia de inadmisibilitate din 7februarie 2012 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, Marta Molnar şi Lucia Gheţiu împotriva României s-a reţinut că:.
„Curtea a reiterat că, deşi articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie garantează plata prestaţiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croaţiei, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, şi Maggio şi alţii c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, par. 55).
Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale
sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, şi Mihăieş şi Senteş c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 şi 44605/11). În speţă, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, şi anume contextul economic actual şi corectarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă şi acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat şi care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanţelor.
În această privinţă, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deşi substanţială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul şi a corecta diferenţele existente între sistemele de pensie. Ca şi Curtea Constituţională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporţionate.
De asemenea, Curtea a reţinut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv şi nu a adus atingere drepturilor la prestaţii sociale, dobândite în temeiul contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce priveşte diferenţa de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferenţă este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În speţă, Curtea a reţinut faptul că foştii poliţişti se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ţine, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferenţă nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituţională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate şi nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparaţie cu alţi pensionari.”
În raport de aceste dezlegări şi statuări obligatorii, apreciind că, întrucât raţiunea este aceeaşi, în speţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, inclusiv considerentele CEDO din speţa invocată mai sus, chiar dacă privesc situaţia unei alte categorii socio-profesionale.
În cazul concret dedus judecăţii, pentru a se putea analiza raportul de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele de realizare, se impune o analiză a pensiei reclamantului.
În concret, Curtea de Apel reţine că reclamantul a avut o pensie militară de stat în cuantum brut de 4025 lei brut, o pensie recalculată în baza Legii nr. 119/2010 de 1638 lei, care a fost revizuită în temeiul OG nr. 1/2011, ajungând la
un cuantum de 3404 lei, superior pensiei medii pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2011 în România, care este de 860 lei, conform datelor statistice ale Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ceea ce nu poate avea semnificaţia unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistenţă ale reclamantului.
Drept urmare, reţinând şi că în cauză reclamantul nu a invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporţionalitate, având în vedere şi Decizia nr. 29/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care se evidenţiază că în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este necesar să se analizeze situaţia particulară a fiecărui reclamant, Curtea de Apel apreciază că în raport de probele administrate reclamantul nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că nu ar fi respectat raportul de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Nu reprezintă un motiv de nulitate emiterea deciziei de recalculare după expirarea termenului asumat prin Legea nr. 119/2010, având în vedere că intenţia legiuitorului de recalculare a pensiilor militare nu are caracter temporar, respectiv 5 luni de la intrarea în vigoare a HG nr. 735/2010, act normativ care, de altfel, a fost suspendat şi abrogat, ceea ce infirmă rolul său de a determina momentul de curgere a acestui termen.
Chiar şi în măsura în care ulterior emiterii deciziei de recalculare s-a păstrat în plată pensia militară de stat, acest aspect nu este de natură să înlăture efectul esenţial al noii legi, constând în trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militarilor pentru viitor. Mai mult, plata drepturilor de pensiei în cuantumul stabilit anterior recalculării este doar una temporară, fiind limitată în timp de procesul de revizuire impus prin prevederile OUG nr. 1/2011.
Curtea constată însă că argumentul reţinut de prima instanţă cu privire la nulitatea deciziei de recalculare în raport de suspendarea HG nr. 735/2010 este neîntemeiat.
Astfel, deşi prin sentinţa civilă nr. 338/2010 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus suspendarea executării HG nr. 735/21 iulie 2010, temeiul juridic al trecerii de la un sistem de pensie la altul, de la pensia militară la pensia publică bazată pe Legea nr. 19/2000, este asigurat de Legea nr. 119/2010, măsura fiind constituţională, legală şi justificată, aşa cum au arătat Curtea Constituţională a României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi CEDO în soluţiile menţionate mai sus, iar principiile modului de calcul a pensiei se regăsesc în Legea nr. 119/2010.
Procesul de recalculare a pensiei s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/2010, astfel că nu prezintă relevanţă faptul că prin hotărâre judecătorească au fost suspendate şi, ulterior, anulate dispoziţii ale HG nr. 735/2010, act normativ care reglementează doar metodologia efectivă de calcul a pensiei şi nu pune în discuţie trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militare.
În fine, principiul egalităţii a fost respectat prin emiterea deciziei de revizuire a pensiei (fila 12 recurs), conform OUG nr. 1/2011, pe baza veniturilor efectiv realizate de reclamant, care beneficiază, prin urmare, de acelaşi tratament juridic cu ceilalţi pensionari.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite în parte
recursul, va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii.
Va fi menţinută dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei de obiect. (Judecător Daniela Griga)
