Legea nr. 118/2010 – art. 9
Legea nr. 303/2004 – art. 65 alin. (1) şi alin. (2), art. 81 alin. (1)
Potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, dreptul magistratului cu o vechime continuă în magistratură de 20 de ani de a beneficia de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii, se naşte la momentul pensionării sau al eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile.
Pensionarea este o cauză a eliberării din funcţia de magistrat, conform art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel încât, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, eliberarea din funcţie a unui magistrat se dispune prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare nu se naşte, potrivit legii, decât la momentul încetării calităţii de magistrat, respectiv odată cu naşterea dreptului la acordarea pensiei de serviciu, iar singurul act oficial ce are un atare efect este decretul prezidenţial .
Dacă încetarea calităţii de magistrat, prin pensionare, a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010, potrivit cărora, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragerea ori trecerea în rezervă.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2224 din 25 octombrie 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 2545/4.05.2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 40/30/2011, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.F. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Justiţiei şi , şi-n consecinţă pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost obligaţi la plata către reclamantul M.F. a drepturilor băneşti reprezentând 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute aferente lunii mai 2010.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să aloce pârâţilor Direcţia Naţionala Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sumele necesare efectuării plăţii către reclamant.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a depăşit în prealabil excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, pe care a respins-o cu motivarea că, prin OUG nr.43/2002, s-a înfiinţat Direcţia Naţională Anticorupţie, ce se află în subordinea Ministerului Public, acesta din urmă fiind ordonator principal de credite. Mai mult, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie (art. 70 din Legea nr. 304/2004) are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public, iar nu al Ministerului Justiţiei. În concluzie, finanţarea DNA este asigurata de Ministerul Public, iar nu de Ministerul Justiţiei.
De asemenea, tribunalul a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi a legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile articolului nr. 3 din H.G. nr. 208/2005 şi ale art. 3 din H.G. nr. 386/2007.
Asupra fondului acţiunii reclamantului, tribunalul a reţinut că acesta a fost încadrat în funcţia de procuror în cadrul pârâtei Direcţia Naţionala Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, la data de 11.12.2009, la împlinirea unei vechimi în magistratură de 25 de ani, el a solicitat pensionarea, conform prevederilor art. 82 alin.2 din legea nr.303/2004. În urma acestei cereri de pensionare, a fost emisă decizia nr.263703/17.12.2009 a Casei Judeţene de Pensii Timiş privind pensia de serviciu.
Ulterior, reclamantul şi-a retras cererea de pensionare, însă, în luna aprilie 2010, reclamantul a înaintat o noua cerere, împreună cu decizia emisă de către Casa Judeteană de Pensii Timiş, către Consiliul Superior al Magistraturii. În şedinţa din data de 20.05.2010, Consiliul Superior al Magistraturii a luat act de cererea sa de pensionare, înaintând propunerea de pensionare Preşedintelui României pentru emiterea decretului de revocare din funcţia de magistrat.
Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr.303/2004, la data când s-a luat act de către Consiliul Superior al Magistraturi de cererea privind pensionarea reclamantului, trebuia să i se acorde şapte indemnizaţii de încadrare brute lunare, care se impozitează potrivit legii.
Faptul că decretul prezidenţial a fost emis şi publicat în Monitorul Oficial la data de 13 iulie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, care a suspendat acordarea de indemnizaţii la data pensionarii, nu îi este imputabil reclamantului, deoarece el a înaintat cererea sa pensionare Consiliului Superior al Magistraturii în luna aprilie 2010.
Legea nr. 118/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. Prin urmare, în absenţa indicării exprese a unui date ulterioare de intrare în vigoare, această lege a intrat în vigoare la trei zile de la data publicării ei, conform art. 78 din României, respectiv la 03.07.2010.
Tribunalul a constatat că reclamantului nu îi este aplicabilă această lege, astfel încât neacordarea indemnizaţiilor solicitate s-a datorat aplicării retroactive a Legii nr. 1182010, fiind încălcat flagrant principiul neretroactivităţii legii, consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 din C. civ., potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Dreptul patrimonial al reclamantului s-a născut la data de 20.05.2010, respectiv la momentul aprobării de către Consiliul Superior al Magistraturii a cererii de pensionare a reclamantului, acestuia fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Emiterea si publicarea decretului prezidenţial în Monitorul Oficial al României, după o perioadă de aproximativ 2 luni de la data înaintării sale Preşedintelui României, urmată de neplata celor şapte indemnizaţii acordate cu ocazia pensionarii, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a condus la prejudicierea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând casarea sentinţei supusă reformării şi rejudecarea acţiunii reclamantului, în sensul respingerii sale aşa cum a fost formulată în primul ciclu procesual.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtului, care, în opinia acestuia se circumscriu normelor art. 304 pct. 4 şi 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că ele vizează, în esenţă, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea ori neacordarea unor drepturi, condiţiile şi cuantumul acestora, iar instanţele judecătoreşti nu sunt abilitate să creeze şi să adopte legi, ci numai să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, şi pe cel al puterii executive.
Recurentul a mai invocat şi faptul că tribunalul ar fi interpretat şi aplicat eronat legislaţia aplicabilă speţei pendinte, fără a ţine seama că momentul la care s-a născut dreptul patrimonial al reclamantului este data publicării în Monitorul Oficial a decretului prezidenţial de eliberare din funcţie ca urmare a pensionării, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, iar nu data la care Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat cererea de pensionare.
Ori, la momentul la care decretul prezidenţial de eliberare din funcţie, prin pensionare, a fost publicat in Monitorul Oficial al României, reclamantului îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 118/2010 şi cele ale Legii nr. 285/2010, care sunt în deplină concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neputându-se reţine prejudicierea reclamantului.
Sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu recurs şi de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în proces de DGFP Timiş, care a invocat argumentele de fapt şi de drept ce susţin excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acestui minister.
Astfel, s-a arătat că recurentul nu are calitatea de angajator al reclamantului, că nu are un rol decisiv în operaţiunea de elaborare a bugetului de stat, potrivit Legii nr. 500/2002, şi că are calitatea de ordonator principal de credite la fel ca şi Ministerul Public.
În susţinerea acestui recurs au fost invocate prevederile art. 3041 Codul de procedură civilă.
Prin recursul declarat, Direcţia Naţională Anticorupţie a reluat motivele de recurs ale pârâtului Ministerul Public, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă, adăugând că data care marchează încetarea activităţii de magistrat a reclamantului este cea a publicării Decretului Preşedintelui României nr. 807/09./07.2010 în Monitorul Oficial al României.
Poziţia procesuală a reclamantului-intimat a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la termenul de judecată din 25.10.2011, prin care acesta a solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate, cu motivarea că în mod corect instanţa de fond a reţinut că dreptul său la plata indemnizaţiei de pensionare s-a născut la data la care cererea sa a fost aprobată de Consiliul Superior al Magistraturii, adică 20.05.2010, astfel încât normele Legii nr. 118/2010 nu îi sunt aplicabile.
Reclamantul a mai susţinut că dreptul său la indemnizaţia de pensionare nu are nicio legătură cu celelalte drepturi salariale sau de altă natură pe care le-a ridicat în perioada în care şi-a continuat activitatea.
Analizând cele trei recursuri ale pârâţilor, prin prisma criticilor formulate, precum şi a actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Prin demersul judiciar supus analizei, reclamantul a urmărit valorificarea dreptului la indemnizaţia de pensionare, pe care pretinde că l-a dobândit prin efectul art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, text legal care are următorul conţinut: „judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii”.
Curtea a constatat, din modul de redactare al textului mai sus citat, că dreptul reclamantului de a i se plăti indemnizaţia de pensionare se naşte la momentul pensionării. Cum însă pensionarea este o cauză a eliberării din funcţia de magistrat a petiţionarului [art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004), instanţa de recurs a apreciat că nu poate să nu constate că, conform art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantului, dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare nu se naşte, potrivit legii, decât la momentul încetării calităţii de magistrat, odată cu naşterea dreptului la acordarea pensiei de serviciu, iar singurul act oficial ce are un atare efect este decretul prezidenţial.
În speţă, pornind de la prevederile art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, încetarea calităţii de magistrat, prin pensionare, s-a produs la data publicării în Monitorul Oficial al României a Decretului nr. 807/2010 privindu-l pe reclamant. Ori, în acest moment, erau în vigoare prevederile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform cărora, începând cu data intrării în vigoare a legii nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă.
În considerarea celor mai sus expuse, Curtea a observat că judecătorul fondului a aplicat greşit prevederile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fără a le corela cu cele ale art. 65 din aceeaşi lege, împrejurare de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 din referitoare la modificarea sentinţei recurate.
În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că el nu este întemeiat, de vreme ce modul de rezolvare a litigiului de către tribunal nu s-a datorat depăşirii limitelor puterii judecătoreşti, ci interpretării şi aplicării eronate a unor prevederi legale.
Pentru argumentele de fapt şi de drept arătate, cum modificarea soluţiei instanţei de fond, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, profită tuturor recurenţilor, considerând că, prin raportare la soluţia ce urmează a fi pronunţată prin decizia instanţei de recurs, devine superfluă reanalizarea chestiunii calităţii procesuale pasive a recurentului Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a admis cele trei recursuri şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
