C. muncii, art. 142
O.G. nr. 137/2000, art. 1, art. 2 alin. (3), art. 27 alin. (1)
H.G. nr. 281/1993°, art. 8
■ Sporul de lucru la calculator, respectiv de 15% din salariul de bază brut, nu constituie un drept fundamental al omului în nicio reglementare naţională sau internaţională şi nu trebuie confundat cu dreptul la o remuneraţie rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse.
■ în condiţiile în care nu desfăşoară activităţile prevăzute de actele normative speciale, aplicabile salariaţilor din alte domenii de activitate, personalul auxiliar de specialitate nu poate pretinde în mod fundamentat că depune o muncă egală cu cei care îndeplinesc şi aceste sarcini, oricum diferite şi suplimentare faţă de cei care nu le au stabilite în fişa postului.
■ Un alt spor de 15% solicitat de reclamant pentru lucrul la calculator nu este reglementat separat prin actele normative invocate şi nici de un alt act normativ, astfel că, potrivit cadrului general de reglementare, care este H.G. nr. 281/1993, sporul pretins a fi pentru lucru la calculator este considerat ca făcând parte din cel prevăzut de art. 8 lit. a) din acest act normativ, respectiv sporul pentru condiţii vătămătoare.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3589/R din 20 mai 2009, portal.just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 104/17.10.2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări socialc, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A.M., B.B.S. ş.a., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
In considerente a reţinut că reclamanţii invocă faptul că, prin neacordarea sporului de lucru la calculator, de 15% din salariul de bază brut, sunt supuşi unei discriminări în raport cu alţi salariaţi din alte domenii, care beneficiază de acesta.
Sporul sus-menţionat nu este însă reglementat în favoarea reclamanţilor, ca drept distinct, prin niciun act normativ.
Prin Decizia nr. 819/3.07.2008 (M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituţională a constatat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme crcate pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
Având în vedere decizia sus-menţionată, caracterul obligatoriu al acesteia şi constatând că nu există niciun text legal carc să stabilească în beneficiul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea un spor de lucru la calculator de 15% din salariul de bază brut, instanţa a apreciat ca neîntemeiate aceste pretenţii.
Trecând la examinarea celui de-al doilea capăt de cererc, prin carc reclamanţii solicită acordarea a 3 zile în plus la concediul de odihnă, Curtea a constatat că izvorul acestei pretenţii îl constituie, potrivit susţinerilor reclamanţilor, prevederile art. 142 C. muncii, în conformitate cu care „salariaţii care lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu şi tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare”.
Reclamanţii fac, însă, parte din categoria personalului auxiliar de specialitate şi sunt supuşi prevederilor art. 65 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate, potrivit cărora personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 30 de zile lucrătoare.
Dispoziţia legală sus-menţionată are un caractcr special, derogatoriu de la normele generale prevăzute de legislaţia muncii, sens în care sunt şi prevederile art. 1 alin. (2) C. muncii: „Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”.
Ca argument suplimentar, Curtea a avut în vedere şi prevederile Legii nr. 130/1996, care în ai*t. 12 alin. (1) instituie regula potrivit căreia pentru salariaţii instituţiilor bugetare nu se pot negocia, prin contractele colective de muncă, clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin lege.
Concluzionând, s-a reţinut că durata concediului de odihnă pentru personalul din sistemul autorităţii judecătoreşti este prevăzută de legislaţia specifică acestei categorii profesionale, fiind, în cazul reclamanţilor, de 30 de zile lucrătoare.
împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs recurentul B.G.F.
Analizând materialul probator, din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Recurentul-reclamant are calitatca de personal auxiliar de specialitate şi a sesizat instanţa de fond cu pretenţiile reprezentând despăgubiri constând în sporul de lucru la calculator, respectiv 15% din salariul de bază brut, începând cu luna ianuarie 2005 la zi şi în continuare, sume actualizate cu rata de inflaţie la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, precum şi să acorde reclamanţilor 3 zile în plus la concediul de odihnă, începând cu data naşterii dreptului.
Pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate pe dispoziţiile unui ordin intern dat în cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe dispoziţii aplicabile în alte domenii profesionale (sănătate, petrochimie etc.) şi pe dispoziţiile H.G. nr. 1028/2006, hotărâre care transpune Directiva 1990/270/CEE. Reclamanţii au invocat a faţă de salariaţii din aceste domenii care primesc sporul de calculator.
In ceea ce priveşte existenţa unei discriminări între reclamanţi şi categoriile profesionale amintite. Curtea a reţinut următoarele:
Conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, , categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectarc HIV, apartenenţă la o catcgorie defavorizată, precum şi oriec
alt criteriu carc arc ca scop sau cfect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Din analiza textului rezultă că pentru a exista discriminarea se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosinţa sau exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute de lege.
Or, sporul de lucru la calculator, respectiv 15% din salariul de bază brut, nu constituie un drept fundamental al omului în nicio reglementare naţională sau internaţională şi nu trebuie confundat cu dreptul la o
remuneraţie rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse. In condiţiile în care personalul auxiliar de specialitate nu desfăşoară activităţile prevăzute de actele normative speciale, aplicabile salariaţilor din alte domenii de activitate, nu poate pretinde în mod fundamentat că depune o muncă egală cu cei care îndeplinesc şi aceste sarcini, oricum diferite şi suplimentare faţă de cei care nu le au stabilite în fişa postului, nu se poate discuta despre excludere bazată pe vreunul din criteriile menţionate mai sus.
De asemenea, faptul că personalul auxiliar de specialitate nu primeşte sporul de calculator şi celelalte drepturi pretinse prin prezenta acţiune nu contravine art. 6 alin. (3) C. muncii, invocat de către recu-renţii-reclamanţi, dispoziţie care consacră principiul potrivit căruia pentru muncă egală toţi salariaţii sunt retribuiţi în mod egal, întrucât faţă de specificul muncii diferit, cele două categorii de personal auxiliar nu se află în aceeaşi situaţie.
Or, în aceste condiţii, orice discuţie despre situaţii analoage sau comparabile ori despre existenţa unei discriminări salariale depăşeşte limitele rezonabilului, cu atât mai mult cu cât pretenţia concretă a reclamanţilor constă în solicitarea de a li se acorda un drept pentru simplul considerent că legea îl prevede pentru o parte din personalul din alte categorii profesionale (sistemul sanitar, industria chimică sau petrochimică, contabilitate), deşi pentru a exista discriminare în relaţiile de muncă se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosinţa sau exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale recunoscute de lege, niciun drept fundamental al reclamanţilor nefiind restrâns sau înlăturat prin textul de lege considerat discriminator.
In plus, reclamanţii nu arată criteriul sau critcriilc prevăzute de lege şi carc au avut ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.
Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant nu arată care sunt acele criterii de discriminare directă sau indirectă pe care s-au întemeiat faptele şi actele care au avut ca scop sau ca efect discriminarea lui.
In raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă şi rezonabilă este aceea că pretenţia recurentului-reclamant de a i se acorda sporul de lucru la calculator, respectiv 15% din salariul de bază brut, şi obligarea pârâţilor să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, precum şi să acorde reclamanţilor 3 zile în plus la concediul de odihnă, începând cu data naşterii dreptului, drepturi neprevăzute de lege în ceea ce-1 priveşte, pe motiv că legea este discriminatorie, în lipsa arătării criteriilor de discriminare, este lipsită de orice fundament legal, iar prin neacordarea acestuia reclamanţilor nu s-a încălcat principiul salarizării egale pentru o muncă de valoare egală consacrat de art. 23 pct. 2 din Dcelaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 4 pct. 3 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, „Dreptul la o salarizare echitabilă”.
Mai mult, recurentul-reclamant a beneficiat de sporul de 15% pentru condiţii vătămătoare, în baza art. 48 din Legea nr. 50/1996, iar, ulterior, în baza O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar.
Un alt spor de 15% solicitat de reclamant pentru lucrul la calculator nu este reglementat separat prin actele normative invocate şi nici de un alt act normativ, astfel că, potrivit cadrului general de reglementare, carc este H.G. nr. 281/1993, sporul pretins a fi pentru lucru la calculator este considerat ca făcând parte din cel prevăzut de art. 8 lit. a) din acest act normativ, respectiv sporul pentru condiţii vătămătoare.
Faţă de împrejurarea că reclamanţii au beneficiat şi beneficiază în continuare de acest spor, Curtea a constatat că pretenţiile acestora sunt neîntemeiate.
Opinia separată în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinţei recurate, în sensul acordării contravalorii sporului de 15% pentru calculator, până la data pronunţării sentinţei şi respingerii celorlalte pretenţii ca neîntemeiate, a fost întemeiată pe următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 155 C. muncii, oriec spor constituie partea variabilă a salariului, reprezentând, prin urmare, un drept salarial şi fiind expresia valorică a remunerării speciale pentru desfăşurarea activităţii de cătrc angajaţi în anumite condiţii.
Sporul nu este acordat oricărei categorii socio-profesionale, ci numai în măsura în care angajatul care îl solicită sau îl pretinde munceşte în anumite condiţii, condiţii care pot fi comune mai multor activităţi profesionale distincte.
Astfel, în privinţa sporului de calculator, acest spor presupune, în mod obligatoriu, ca atribuţie de serviciu, operarea pe calculator a datelor şi informaţiilor, activitate ce este desfăşurată, spre exemplu, de un funcţionar public, dar, în egală măsură, şi de grefierii din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.
Este de notorietate faptul că, în ultimii ani, la nivelul instanţelor şi parchetelor, sistemul de date şi informaţii, precum şi redactarea încheierilor, hotărârilor şi a tuturor lucrărilor dosarelor a fost transferată pe suportul tehnic oferit de reţeaua de computere. Această activitatc laborioasă a necesitat, pe lângă concentrarea fondurilor şi resurselor materiale, o adaptare a personalului ce urma să utilizeze aceste computere. Astfel, indiferent de vârstă, dificultăţi personale sau orice alte particularităţi individuale, toţi grefierii au fost obligaţi să înveţe să îşi desfăşoare cea mai mare parte a activităţii profesionale utilizând computerul. Această împrejurare le-a schimbat radical modalitatea în carc îşi desfăşoară activitatea specifică, obligându-i să lucreze în faţa ecranului computerului cea mai mare parte a timpului de lucru.
La nivelul legiuitorului s-a recunoscut, prin legiferarea sporului de 15% pentru lucrul cu calculatorul, gradul de nocivitate specific acestui tip de activitate şi în considerarea acestui risc s-a reglementat sporul sus-menţionat. Fireşte că acest spor nu se adresează unei categorii socio-profesionale, ci tuturor bugetarilor care lucrează în aceste condiţii utilizând computerul, ca atribuţie obligatorie, o parte însemnată a timpului de lucru.
Ignorând această realitate, grefierilor, sub pretextul salarizării unei legi speciale, nu li s-a compensat, prin acordarea acestui spor, gradul de pericol pe care îl reprezintă lucrul îndelungat cu calculatorul. Teoria salarizării distincte şi a statutului special, interpretată ca o barieră în calea revendicării unor drepturi salariale, este eronată, cât timp ignoră că salarizarea distinctă are în vedere salariul de bază şi, eventual, anumite sporuri, de această dată caractcristiec doar respectivei activităţi. Această realitate nu împiedică şi nu intră în conflict juridic cu realitatea ce
permite pretinderca unor sporuri pentru aspecte comune ale activităţii desfaşurate de diferitele categorii de bugetari. Dacă aceste aspecte comune indică o modalitate de desfăşurare a activităţii considerată nocivă, este firesc, normal şi logic, din perspectiva principiului egalităţii în drepturi, ca toţi salariaţii să beneficieze de aceeaşi compensare pecuniară a riscului la care se expun zilnic, indiferent de actul normativ care le reglementează salarizarea.
Este posibil ca, în considerarea importanţei în cadrul societăţii a unor ramuri de activitate, unii dintre salariaţii bugetari să fie remuneraţi mai generos, prin stabilirea unui salariu de bază mai mare, dar această împrejurare, lăsată la aprecierea legiuitorului şi executivului, nu trebuie să conducă la interpretarea eronată, conform căreia, pentru aceşti bugetari, remunerarea condiţiilor speciale sau novice de muncă devine imposibilă.
Aşa cum subliniam, sporul este o parte a salariului, distinctă de salariul de bază cu care nu se confundă, pentru că au finalităţi diferite. Astfel, prin salariul de bază, indiferent că este sau nu stabilit printr-o lege unitară sau prin legi distincte sau speciale, se valorizează importanţa socio-economică a activităţii plătite de către stat. Prin acordarea şi stabilirea sporurilor se urmăreşte compensarea financiară sau răsplătirea unor împrejurări speciale, în care salariaţii, indiferent de categoria socio-profesională, îşi desfăşoară activitatea.
Respectându-se principiul constituţional al egalităţii în drepturi, principiu care trebuie să se regăsească şi în aprecierea activităţii concrete pe care o desfăşoară salariaţii bugetari, este normal şi legal ca o împrejurare nocivă de desfăşurare a activităţii profesionale să fie în mod unitar compensată pecuniar, indiferent de retribuţia reprezentată de salariul de bază.
Legiuitorul a „uitat” să reglementeze împrejurarea nocivă de desfăşurare a activităţii grefierilor prin cu calculatorul, deşi, prin forţa împrejurărilor, i-a obligat să se adapteze şi să accepte acest mod de lucru.
Instanţa nu se poate substitui legiuitorului şi să hotărască acordarea sporului pentru lucrul cu calculatorul în ceea ce-i priveşte pe grefieri, dar poate să constate că neincluderea acestui spor în modalitatea de salarizare, fie ea şi una specială, i-a prejudiciat material şi moral, punându-i într-o situaţie de inferioritate faţă de alte categorii de bugetari care desfăşoară şi ei activitate similară prin folosirea calculatorului, împrejurare pentru carc primesc sporul de 15%.
Dispoziţiile art. 269 C. muncii se aplică, prin asimilare, şi situaţiei personalului auxiliar de specialitate.
Prejudiciul material este cert şi constă în privarea nejustificată de plata sporului pentru lucrul cu calculatorul, deşi întreaga activitate a instanţelor este, în prezent, informatizată.
Prejudiciul material este conturat de inexistenţa în drepturile salariale ale grefierilor a contravalorii sporului de 15%. Instanţa nu poate acorda acest drept reprezentat de sporul de 15% pentru lucrul cu calculatorul, dar nimic nu o împiedică să constate existenţa unui prejudiciu material pentru salariaţi prin modalitatea de stabilire a salariului şi să le acorde acestora despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea pecuniară a sporului neacordat, iar nu sporul în sine. Din acest motiv al imposibilităţii creării unor norme juridice, atribuţie recunoscută, în principiu, doar legiuitorului, instanţa nu are posibilitatea de a stabili pentru viitor plata către grefieri a acestui spor, după cum, ulterior momentului pronunţării hotărârii, nu poate fi făcută dovada existenţei unui prejudiciu material cert, existând posibilitatea ca legiuitorul să modifice prevederile legale, care în acest moment nu permit grefierilor acordarca unui spor pentru o împrejurare nocivă în care îşi desfăşoară activitatea. Prin acordarca despăgubirilor reprezentând contravaloarea în lei a procentului sporului, instanţa nu legiferează, nu instituie sporul de lucru cu calculatorul şi nu-1 acordă pe viitor, ci sancţionează o manieră lacunară, discreţionară şi abuzivă de salarizare a unei categorii socio-profcsionalc. Dacă dreptul salariaţilor de a solicita unei instanţe judecătoreşti să verifiec modalitatea în care se realizează salarizarea ar fi negat, prin prisma oricăror constatări în acest sens ale instanţei, accesul la justiţie garantat de României ar rămâne doar o simplă propoziţie lipsită de orice concretizare a posibilităţii conturării unui abuz, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională, singura instituţie abilitată să realizeze controlul constituţionalităţii actelor normative, nu poate realiza acest control în cazul inexistenţei unei norme, cum este cazul inexistenţei scriptice în legea salarizării grefierilor a sporului pentru lucrul cu calculatorul. Nu se poate constata eventuala neconstituţionalitate a ceva ce nu există într-o lege specială de salarizare, dar se poate aprecia că această inexistenţă, în contextul egalităţii în drepturi, este inechitabilă şi nelegală, o atare împrejurare putând fi sancţionată prin acordarea unor despăgubiri materiale sau morale, după caz, până la remedierea acestei inechităţi de singura autoritate îndrituită să legifereze.
O altă interpretare ar conduce la teoria inacceptabilă că nicio măsură legată de salarizare nu poate fi cenzurată, prin prisma verificării existenţei unui abuz, de cătrc instanţa de judecată, dcschizându-se perspective discreţionare, de neimaginat într-un stat de drept, puterilor legislative şi executive.
Controlul reciproc al celor trei puteri urmăreşte tocmai împiedicarea apariţiei abuzului, care se poate manifesta făţiş prin interzicerea unor drepturi sau indirect şi subtil, prin tăcerea sau omisiunea de a reglementa anumite aspecte, omisiune invocată apoi pentru neacordarea unor drepturi.
Dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului implică analiza efectivă a pretenţiilor, iar nu simpla constatare că instanţa nu are posibilitatea de a analiza temeinicia pretenţiilor formulate.
O asemenea conduită ar goli forma de orice urmă de fond şi de substanţă, lăsând deschisă calca unei proceduri lipsite de finalitate practică, rcspectiv admiterea sau respingerea unor pretenţii ca urmare a analizării acestora, iar nu ca efect al decizici unei instituţii ce nu constituie o instanţă judecătorească şi care nu are atribuţii în a crca sau nega dreptul oricărei persoane de a-şi vedea pretenţia efectiv analizată prin prisma unor norme juridice, iar nu ca urmare a unor interpretări abstractc.
împrejurarea că instanţa de judecată nu se poate substitui legiuitorului prin crcarea unor norme juridice o împiedică să acorde recurenţilor 3 zile de conccdiu în plus faţă de cele existente, un asemenea drept putând fi reglementat pentru catcgoria grefierilor doar de cătrc legiuitor. Ceea ce instanţa putea să realizeze este un control al împrejurărilor carc au condus la neacordarea acestui drept şi să stabilească, eventual, despăgubiri, în măsura în care constata existenţa unui abuz prin omisiunea de
reglementare. Insă, instanţa este ţinută, în egală măsură, de obiectul cererii, respectiv pretenţiile formulate. Cum, în cauză, recurenţii-recla-manţi nu au solicitat despăgubiri pentru omisiunea acordării a 3 zile suplimentare de concediu, instanţa nu poate analiza existenţa prejudiciului material sau moral, după caz.
