Legea nr.50/1996
O.G. nr.8/2007
CEDO-art.14
Pentru a beneficia de protecţia legii interne cât şi a normelor europene, un drept trebuie să-şi aibă izvorul într-un act normativ, ori în lipsa normei legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins deoarece instanţa trebuie să aplice legea nu să o creeze.
Articolul 14 din Convenţie aşa cum CEDO a statuat în jurisprudenţa sa (cazul Thimmenos v/s Greciei) nu are o existenţă independentă, întrucât „are efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile Convenţei şi Protocoalele sale”, or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat şi garanta de Convenţie.
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 883/21 septembrie 2009
Constată că prin sentinţa civilă nr. 676/16.06.2008 pronunţată de Tribunalul SIBIU în cauză s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
S-a admis în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii D.E ş.a.m.d împotriva pârâţilor M.J.L.C, T.S şi C.A. Alba Iulia şi în consecinţă: au fost obligaţi pârâţii să plătească despăgubiri constând în spor de lucru la calculator de 15 % din salariul de bază brut, începând cu data de 01 octombrie 2006 şi în continuare, sume actualizate cu rata inflaţiei începând cu data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective reclamanţilor; a fost obligă pârâta C.A. Alba Iulia la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor; au fost respinse celelalte cereri.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi, împotriva pârâtului C.N.C.D. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a hotăra astfel, instanţa de fond, a reţinut lipsa calităţii procesual pasive a C.N.C.D, care potrivit O.G. nr. 137/2000 este o instituţie abilitată şi investită să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de ne, neputând fi obligată la repararea vreunui prejudiciu sau restabilirea situaţiei anterioare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, în ce priveşte sporul de calculator de 15%, deoarece aceştia desfăşoară zilnic activitatea permanentă în faţa calculatorului, pe parcursul celor 8 ore de program, astfel că, în condiţiile în care un atare spor a fost recunoscut şi acordat prin dispoziţii legale speciale unor categorii de salariaţi care lucrează în alte domenii de activitate, reclamanţii în cauză au suferit o discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000.
Cu referire la capătul de cerere referitoare la acordarea a 3 zile de concediu în plus la concediu de odihnă, tribunalul a reţinut că reclamanţii beneficiază anual, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 567/2004 de un concediu de odihnă plătit de 30 zile lucrătoare şi nici H.G. nr. 1028/2006 şi nici Legea nr. nu prevăd obligaţia angajatorului de a acorda un astfel de concediu suplimentar; ca atare acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat, recurs în termenul legal prev. de art. 80 din Legea nr.168/1999, pârâţii M.J.L.C. şi C.A. Alba Iulia, aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate în cauză.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul M.J.L.C. arată că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece art.1 şi 21 alin.1 din O.G. nr.137/2000 pe care se fundamentează hotărârea au fost declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 818/2008, iar pe de altă parte, sporul de lucru la calculator pretins de reclamanţii nu poate fi calificat altfel decât un spor pentru condiţii deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase şi nu un spor distinct; spor care nu este reglementat ca atare în favoarea reclamanţilor prin nici un act normativ.
În drept se invocă art.304 punct 9, raportat la art.312 Cod procedură civilă.
În ce priveşte recursul pârâtei C.A. Alba Iulia se critică soluţia primei instanţe ca fiind dată cu interpretarea greşită a legii , motivându-se că pretenţiile reclamanţilor nu au un temei legal, iar reglementările din celelalte domenii invocate de aceştia nu pot fi aplicate sistemului justiţiei.
CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.2 Cod procedură civilă a reţinut că recursurile promovate sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Pentru a beneficia de protecţia legii interne cât şi a normelor europene, un drept trebuie să-şi aibă izvorul într-un act normativ, ori în lipsa normei legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins deoarece instanţa trebuie să aplice legea nu să o creeze.
În acest sens este şi decizia nr. 819/03.07.2008 a prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a statuat că „prevederile art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederile cuprinse în alte acte normative”.
De asemenea, prin Decizia nr.1325/04.12.2008, Curtea Constituţională a constata că: înţelesul dispoziţiilor O.G. nr.137/2000 prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor.
Cu referire la jurisprudenţa europeană este de reliefat, că sporul salarial pretins nu poate fi apreciat ca ”un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1, adiţional la Convenţia pentru Apărarea drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unui atare spor „bunul” nu este definit şi nici nu poate naşte, în privinţa reclamanţilor, nici o speranţă legitimă în a-l obţine.
Articolul 14 din Convenţie aşa cum CEDO a statuat în jurisprudenţa sa (cazul Thimmenos v/s Greciei) nu are o existenţă independentă, întrucât „are efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile Convenţei şi Protocoalele sale”, or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat şi garanta de Convenţie.
În cazul reclamanţilor, angajaţi personal auxiliar de specialitate în cadrul T.S., sporul de lucru la calculator pretins prin acţiunea introductivă nu reprezintă altceva decât o reglementare sub nomen juris propriu a sporului pentru condiţii deosebite de munca, grele, vătămătoare sau periculoase; iar nu un spor distinct, aşa cum susţin aceştia; spor care, de altfel, nu este reglementat ca atare în favoarea acestei categorii profesionale prin nici un act normativ.
Fiind beneficiarii unor legii speciale de salarizare nu pot pretinde decât drepturile recunoscute prin aceste legi. Cu referire la sporul pentru condiţii deosebite de munca, grele, vătămătoare sau periculoase acesta a fost reglementat de art.48 din Legea nr.50/1996, ulterior prin art.22 din O.G. nr.8/2007 potrivit căruia”(1) Pentru condiţii deosebite de munca, grele, vătămătoare sau periculoase, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe beneficiază de un spor de 15% din salariul de baza, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii.
(2) Locurile de şi categoriile de personal care beneficiază de acest spor se aproba prin ordin al ministrului justiţiei,……, în funcţie de condiţiile deosebite, grele, vătămătoare şi periculoase stabilite, potrivit legii.”; reclamanţii beneficiind de acest spor în condiţiile legii.
În al doilea rând, urmează a fi înlăturat temeiul invocat de reclamanţii ca fiind situaţia de discriminare faţă de alţi salariaţii care beneficiază de acest spor, deoarece aşa cum a statuat constant atât Curtea Constituţională cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii în drepturi şi al discriminării se aplică doar situaţiilor egale ori analoage.
Potrivit Hotărârii C.E.D.O., pronunţată în cauza Incze contra Austriei la 28.05.1995, noţiunea de discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cuprinde, în general, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, chiar dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun să-i fie acordat un tratament mai favorabil.
A distinge însă nu înseamnă a discrimina. Astfel, există situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat. Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, doar atunci când autorităţile statale „introduc distincţii între situaţi analoage şi comparabile”, fără ca ele să se bazeze pe „o justificare rezonabilă şi obiectivă” (Hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Fredin contra Suediei, la 18.02.1991, parag. 60, Hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Hoffmann contra Austriei, 23.06.1993, parag. 31, Hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Spadea şi Scalabrino contra Italiei, la 28.09.1995).
Conform art. 41 alin. 4 din Constituţie, art. 23 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 4 pct. 3 din Carta Socială Europeană revizuită, art. 7 lit. a pct. I din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi art. 1 alin. 2 lit. i din O.G. nr. 137/2000, plata trebuie să fie egală pentru muncă egală.
În sistemul public, acest principiu este aplicabil în interiorul aceleaşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel, fiind posibile, însă, deosebiri întemeiate obiectiv şi rezonabil între ramuri, domenii sau nivele, fără a se pune problema discriminării.
Salarizarea poate fi diferenţiată după următoarele criterii: nivelul studiilor; importanţa şi complexitatea muncii; funcţia, postul sau meseria îndeplinită; cantitatea, calitatea şi valoarea muncii; condiţiile de muncă, care pot fi vătămătoare, grele sau periculoase; vechimea în muncă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice, prime şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, suspenda sau chiar anula.
Ca atare, sistemele diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reţinută o situaţie comparabilă între categoriile profesionale distincte-magistraţi, funcţionari publici, demnitari, alţi salariaţii etc.; diferenţa de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale având o justificare obiectivă prin raportare la deosebire dintre aceste grupuri.
Cu referire la zile de concediu de odihnă solicitate în plus, este de asemenea, de menţionat că intimaţii reclamanţi beneficiază anual potrivit art.65 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea de un concediu de odihnă plătit de 30 zile lucrătoare, iar H.G. nr.1028/2006 şi Legea nr. 319/2006 nu prevăd obligaţia angajatorului de a acorda un astfel de concediu suplimentar. Cum legea specială de salarizare a acestei categorii profesionale reglementează dreptul la un concediu de odihnă, într-un număr de zile oricum superior numărului de zile reglementat de dreptul muncii; potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant, reclamanţii sunt îndreptăţiţi şi au beneficiat ca atare de concediu de odihnă în limita prevederii din legea specială.
Pentru considerentele expuse, curtea constatând că soluţia tribunalului, în primă instanţă reflectă o interpretare şi aplicare greşită a legii, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă coroborat cu art.304 punct 9, cu aplicarea art.81 din Legea nr. 168/1999, a admis ca fondate recursurile declarate de pârâţii, a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii pretenţiilor reclamanţilor, ca nelegale şi netemeinice.
