C. muncii, art. 166 alin. (1), art. 283 lit. c) Decretul nr. 167/1958, art. 12 Legea nr. 567/2004, art. 3, art. 60, art. 90
■ Pentru a se constata un tratament nediferenţiat injust, este absolut necesar să se stabilească că persoanele aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial, iar dacă o asemenea distincţie între situaţii analoage sau comparabile există, aceasta să nu-şi găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
■ Legiuitorul are dreptul de a stabili prin lege drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit faţă de alte categorii, iar instanţa de judecată trebuie să aplice legea, iar nu să o înlăture de la aplicare sau să o suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie.
■ Potrivit art. 283 lit. c) C. muncii, cererea având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune. în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 166 alin. (1) C. muncii, care dispun că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa drepturilor băneşti aferente perioadei 1.01.2005 – 29.04.2005 este întemeiată, având în vedere data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată (9.04.2008), în cauză fiind depăşit termenul de prescripţie de 3 ani.
■ Dreptul reclamanţilor de a solicita plata diferenţelor salariale s-a născut în momentul în care, în raport cu prevederile legale incidente, acestea au fost stabilite prin prestaţii succesive, iar
pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct, care are o existenţă independentă de celelalte, stin-gându-se la momentul împlinirii celor 3 ani.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
decizia civilă nr. 4437/R din 17 iunie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 896 din data de 26.05.2008, pronunţată de către Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, invocată din oficiu, s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-au obligat, în solidar, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Călăraşi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale ncacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în funcţie de treapta profesională a acestora şi coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefieri-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii şi, respectiv, drepturile salariale primite efectiv de reclamanţi, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamanţilor şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri-arhivari şi grefieri-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 27.01.2007 şi în continuare până la data încetării stării de şi s-a respins acţiunea reclamanţilor faţă de pârâtul Ministerul Economici şi Finanţelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a ţinut seama de faptul că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (decizia civilă nr. 71/14.02.2005 a Curţii de Apel Constanţa) s-a statuat transformarea posturilor de arhivar-registrator în grefier-arhivar sau grefier-registrator începând cu 01.01.2005 şi că această soluţie a fost preluată de Hotărârea nr. 378/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a reţinut că la instanţe funcţionează personal auxiliar de specialitate şi personal economico-administrativ, deci, nu există distincţie în cadrul personalului auxiliar de specialitate.
S-a constatat că art. 70 din Legea nr. 567/2004 nu distinge între grefierii care participă la şedinţele de judecată şi grefierii care nu participă, grefieri-documentarişti, grefieri-statisticieni şi, în consecinţă, în instanţă sunt doar grefieri, fară distincţie între aceştia doar în ceea ce priveşte locul de muncă (în şedinţe, la arhivă), iar dacă legea nu distinge, nimeni nu poate distinge.
Examinând activitatea grefierilor de şedinţe şi a celorlalţi, s-a reţinut că aceştia în comun contribuie prin activitatea lor, la înfăptuirea actului de justiţie de către magistraţi, astfel că, pentru situaţii similare, trebuie să existe tratament similar în orice situaţie, inclusiv salarizarea.
S-a considerat că, prin lege, există discriminare în salarizarea grefierilor, o entitate unică în cadrul instanţelor, ceea ce încalcă atât principiile generale ale dreptului muncii, cât şi legea fundamentală şi normele europene şi că pentru înlăturarea discriminării este necesară o salarizare egală a acestei categorii.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând soluţia pentru următoarele motive de nelegalitate, întrucât hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Ministerul Justiţiei, prin ignorarea faptului că drepturile solicitate pe perioada 01.01.2005 –
29.04.2005 sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 1, art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 283 C. muncii.
Recurentul a enunţat prevederile art. 3, art. 60, art. 90 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate şi ale art. 91 alin. (2), art. 3 din H.G. nr. 290/2005 privind aprobarea Normelor de aplicarc a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, Legea nr. 17/2006, prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 567/2004 şi dispoziţiile O.G. nr. 8/2007 şi a precizat că acest din urmă act normativ, care reprezintă legea specială de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei a intrat în vigoare la data de 02.02.2007 şi că dispoziţiile Legii nr. 17/2006 de modificare şi completare a Legii nr. 567/2004, care îi îndreptăţesc pe reclamanţi la o salarizare corespunzătoare funcţiei de grefier de şedinţă, sunt aplicabile doar de la această dată.
Recurentul-pârât a învederat că pretenţiile reclamanţilor privind calcularea şi plata diferenţelor salariale începând cu 01.01.2005 nu au niciun temei legal, având în vedere data la care a intrat în vigoare Legea nr. 17/2006. S-a adăugat că drepturile salariale ale reclamanţilor au fost corect stabilite, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare în acea
perioadă, care nu confereau dreptul la modificarea grilei de salarizare conform funcţiei de grefieri de şedinţă.
In privinţa capătului de cerere care vizează acordarea drepturilor solicitate pe viitor, recurentul a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, având în vedere faptul că obiectul acestuia se referă la un drept care nu s-a născut încă, astfel încât reclamanţii nu justifică un interes actual, drepturile solicitate pe viitor nefiind creanţe certe, lichide şi exigibile, acordarea unor drepturi neprevăzute de lege ar însemna depăşirea limitelor puterii judecătoreşti şi arogarea de către instanţa de judecată a atribuţiilor de legiferare.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor de fond, care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 29.04.2008, astfel cum a fost precizată la data de 19.05.2008, reclamanţii-intimaţi, în calitate de grefieri-arhivari, au solicitat instanţei de fond obligarea pârâţilor la remunerarea muncii acestora cu aceleaşi drepturi salariale cu care este remunerată grefierilor de şedinţă, a grefierilor documentarişti şi a grefierilor statisticieni, precum şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale cu începere din 1.01.2005 la zi şi în continuare, până la apariţia unei noi reglementări.
Ulterior, prin cererea completatoare formulată la data de 21.05.2008, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor echivalente cu diferenţele de drepturi salariale ncacordate în mod discriminatoriu, diferenţele dintre drepturile salariale ce li se cuvin, calculate în funcţie de treapta profesională şi coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, greficri-statisticieni şi grefieri-docu-mentarişti cu studii medii şi drepturile primite efectiv, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională deţinută şi coeficientul de multiplicare prevăzut pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 27.01.2007 până în prezent şi în continuare, până la înlăturarea stării de discriminare.
Curtea reţine că intimaţii-reclamanţi şi-au completat cererea dedusă judecăţii, fară a renunţa însă la pretenţiile formulate prin cererea introductivă, astfel că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către recurentul-pârât Ministerul Justiţiei în privinţa drepturilor băneşti aferente perioadei 1.01.2005 – 29.04.2005 este întemeiată, având în vedere data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată
(9.04.2008), în cauză fiind evident depăşit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 283 C. muncii, care stipulează că „cererea având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune”.
In acelaşi sens sunt şi prevederile art. 166 alin. (1) C. muncii, carc dispun că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Curtea constată că dreptul reclamanţilor de a solicita plata diferenţelor pretinse în cauză s-a născut în momentul în care, în raport cu prevederile legale incidente, acestea au fost stabilite prin prestaţii succesive, iar pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct, care are o existenţă independentă de celelalte, stingându-se la momentul împlinirii celor 3 ani.
In consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care prevăd că în cazul în carc debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, Curtea a reţinut ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către recurent, în privinţa drepturilor băneşti aferente perioadei 1.01.2005 – 29-04.2005.
Curtea a reţinut ca fiind întemeiate şi celelalte critici de fond aduse hotărârii recurate, întrucât instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de fond a constatat că reclamanţii-intimaţi sunt discriminaţi prin lege şi a apreciat că pentru înlăturarea acestei discriminării este necesară o salarizare egală a acestei categorii, acordând în acest fel alte drepturi decât cele stabilite prin lege, prin arogarea de atribuţii de legiferare şi încălcarca evidentă a principiului separaţiei puterilor în stat.
In ceea ce priveşte discriminarea, Curtea reţine că, pentru a se constata un tratament nediferenţiat injust, este absolut necesar să se stabilească că persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial, iar dacă o asemenea distincţie între situaţii analoage sau comparabile există, ea să nu-şi găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Legiuitorul are dreptul de a stabili prin lege drepturi în favoarea unor catcgorii profesionale în mod diferit faţă de alte catcgorii, iar instanţa de judecată trebuie să aplice legea, iar nu să o înlăture de la aplicare sau să o suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie.
Este relevant a aminti că, prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 şi nr. 820/2008 ale , care sunt obligatorii pentru instanţe, în raport de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a admis excepţia de neconstituţional itate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziţii „sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii”.
Curtea apreciază că dispoziţiile deciziilor invocate sunt pe deplin aplicabile în speţă, întrucât intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei de judecată să se substituie legiuitorului cu privire la stabilirea drepturilor salariale pentru o anumită catcgorie profesională, împrejurare declarată neconstituţională.
Aşadar, având în vedere că nu orice diferenţă de drepturi salariale implică o discriminare şi inegalitate a salariaţilor şi că doar legiuitorul are dreptul a stabili regimul de salarizare a diferitelor categorii profesionale, precum şi faptul că prin probele administrate în cauză nu s-a demonstrat că drepturile salariale ale intimaţilor-reclamanţi nu au fost stabilite corect în perioada în litigiu, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare, Curtea constată că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la plata unor diferenţe salariale neprevăzute de lege.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat, în parte, sentinţa civilă recurată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Justiţiei pentru perioada 1.01.2005 –
29.04.2005 şi a respins, ca prescrisă, acţiunea pentru această perioadă. De asemenea, pentru restul perioadei în litigiu, Curtea a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către intimaţii-reclamanţi, urmând a fi menţinute dispoziţiile sentinţei recurate cu privire la Ministerul Economiei şi Finanţelor.
