Prin cerere de chemare în judecată reclamanţii K.Z., E.Z., S.J., N.C., B.B.A. şi A.A., au solicitat obligarea pârâte D.S.V.S.A. Harghita la plata tichetelor de masă în conformitate cu art.40 alin.2 lit.a Codul muncii şi art.54 alin.1 lit.b raportat la art.50 alin.1,2,3 din CCM la nivel de grup de unităţi.
Prin Sentinţa civilă nr.387 din 18.02.2010 Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii K.Z., E.Z., S.J., N.C., B.B.A. şi A.A.
Prin Decizia nr.596/R din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Tg.Mureş, recursul declarat a fost admis iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Prin Sentinţa civilă nr.2707 din 23.09.2010 Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform contractelor de muncă şi actelor adiţionale depuse la dosar, reclamanţi sunt angajaţi la unitatea pârâtă ca şi personal contractual.
În art. 54 pct.1, lit.b din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din cadrul A.S.V.S.A. se prevede acordarea pentru angajaţi a tichetelor de masă, însă tot aici se prevede că aceste drepturi se acordă conform prevederilor legale.
Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998 tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat, pentru unităţile din sectorul bugetar. De asemenea, potrivit prevederilor legii finanţelor publice, cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată, şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale, cheltuielile neputând fi angajate şi efectuate dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
Prin precizările depuse, unitatea pârâtă a arătat că în buget nu au fost prevăzute sume pentru plata tichetelor de masă.
Instanţa de fond a mai reţinut împrejurarea că prin Decizia nr.14/18.02.2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că acordarea tichetelor de masă nu reprezintă un drept ci o vocaţie materializată la îndeplinirea a două condiţii şi anume: prevederea în buget a acestor sume şi negocierea prin C.C.M.
Apreciind asupra celor de mi sus prima instanţă s-a pronunţat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii K.Z., E.Z., S.J., N.C., B.B.A. şi A.A.
Recurenţii au criticat hotărârea atacată arătând că aceasta a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
În drept recurenţii au invocat prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., raportat la dispoziţiile C.C.M. şi ale Legii nr.435/2006.
În esenţă recurenţii reclamanţi au arătat că tichetele de masă reprezintă un drept recunoscut prin legea de salarizare şi C.C.M.
Pârâta a formulat întâmpinare invocând lipsa calităţii de reprezentant a cons.jur. S.N.
La termenul de judecată din 18 noiembrie 2010 instanţa a soluţionat această excepţie reţinând că faţă de conţinutul procurii aflată la fila 42 dosar fond şi actele doveditoare prezentate în instanţă, excepţia este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului,
Intimata pârâtă a arătat că în baza dispoziţiilor din C.C.M. unic la nivel de grup de unităţi, conducerea A.N.S.V.S.A. a stabilit că pentru personalul contractual se acordă doar „salariul de bază lunar” şi „sporul de vechime”.
În aceste condiţii, pârâta nu a prevăzut în buget sume reprezentând tichetele de masă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate şi a apărărilor pârâtei, Curtea reţine următoarele:
Legea nr.435/27 noiembrie 2006 prevede prin dispoziţiile art.23 „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, personalul încadrat în unităţile sanitar-veterinare […] beneficiază lunar de 20 de tichete de masă, cu excepţia pensionarilor”.
Potrivit dispoziţiilor art.54 pct.b din CCM la nivel de grup de unităţi al ANSVSA „adaosurile la salariul de bază sunt: lit.b – tichete de masă, care se acordă conform prevederilor legale”.
Potrivit art.50 alin.1,2 din CCM la nivel de grup de unităţi a ANSVSA „fiecare angajat are dreptul la un salariu în bani”, „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, adaosurile, sporurile la salariul de bază…”.
Având în vedere dispoziţiile legale aplicabile reclamanţilor în materia salarizării şi dispoziţiile cuprinse în CCM, Curtea apreciază că tichetele de masă reprezintă pentru reclamanţi un drept şi nu o vocaţie, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Considerentele Deciziei pronunţate de ÎCCJ pot fi aplicabile în situaţia altor categorii de personal din sectorul bugetar, categorii pentru care legea de salarizare sau CCM a stabilit prin norme dispozitive acest drept.
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, dreptul la tichete de masă a fost recunoscut prin lege, fără a fi condiţionat de încadrarea instituţiilor în nivelul de cheltuieli aprobat prin buget sau de negocierea acestui drept prin CCM.
Mai mult, modalitatea discreţionară în care a procedat pârâta, nu poate fi primită.
Textul de lege citat (art.23 din Legea nr.435/2006) nu face distincţie între personalul contractual şi funcţionarii publici, distincţie care nu se regăseşte nici în C.C.M.
Nu în ultimul rând instanţa subliniază că dispoziţiile art.23 din Legea nr.435/2006 au rămas în vigoare şi după apariţia Legii nr.330/2009.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea va admite recursul declarat, va modifica în tot hotărârea atacată şi va admite acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost formulată, obligând pârâta la plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 01.01.2007 – 15.10.2008, şi actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie.
