În motivarea acţiunii, reclamantul arătată că a avut calitatea de angajat a pârâtei. Susţine că deşi conform art.176 al.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze, valabil pe anii 2005, 2006, 2007 „Cu ocazia unor evenimente anuale, Paşte, ziua meseriei, Crăciun, precum şi în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă), salariaţii vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă.
Fiecare din adaosurile de mai sus va avea un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor prezentului contract.” Aceste drepturi nu au fost acordate pentru anul 2005- 2006.
De asemenea, arată că art.187 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii prevede expres dreptul salariaţilor de a li se acorda anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, astfel că trebuie să beneficieze de un ajutor material în valoare de 2681 lei pentru anul 2005 şi 3.389 lei pentru anul 2006.
Referitor la petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 5809 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neachitate arată că societatea nu le-a acordat numărul de salarii medii nete prev.de art.50 din Contractul Colectiv de Muncă. Reclamantul a susţinut că pârâta trebuia să îi acorde cumulat cele 2 indemnizaţii de concediere colectivă prevăzute în Planul social, respectiv Contractul Colectiv de Muncă.
În continuare reclamantul a arătat că obligaţia de a acorda cumulat cele două indemnizaţii rezultă din faptul că, deşi adoptat ulterior Planul social nu exclude aplicarea prev. art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă. Pe de altă parte s-a arătat că art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă în vigoare în anii 2005-2007 nu prevedea aplicarea alternativă a respectivelor indemnizaţii de concediere, abia în anul 2008 fiind inclusă în Contractul Colectiv de Muncă o prevedere expresă în acest sens.
În drept, au fost invocate prevederile art. art. 176 din CCM la nivelul ramurii energie electrica, termica, gaze, şi art.170 la nivel de unitate., 132 Cod procedură civilă, 40, 161, 243, 236, 281 şi urm. Codul Muncii..
In probaţiune, a fost depus la dosar extras din contractul colectiv de invocat şi copii după actele de muncă ale reclamantului., extrase din Planul social, înscrisul referitor la data şi motivul încetării contractului individual de muncă, copia CIM şi practică judiciară.
Pârâta SC Petrom SA Bucureşti, prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea cererii reclamantului invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Astfel s-a considerat de pârâtă că în cauză este aplicabil art.283 lit.e din Codul muncii, reclamanţii solicitând drepturi salariale în executarea contractului colectiv de muncă, acţiune pentru care termenul de prescripţie este de 6 luni.
Referitor la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului s-a arătat din nou că nu s-au purtat negocieri pe această temă cu sindicatele după 1998 astfel încât inexistenţa unor negocieri pe această temă duce şi la lipsa dreptului material, astfel încât reclamantul nu este creditor în raportul juridic invocat şi este lipsit de calitate procesuală activă.
Pe fondul cauzei s-a arătat de pârâtă că al.6 al Contractului Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze instituie o excepţie de la al.1 şi 2 se introduce o excepţie în sensul că fiecare din adaosurile de mai sus se acordă în condiţiile în care, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază. Sindicatul din cadrul Petrom nu a mai solicitat în cadrul negocierilor prevederea distinctă a ajutorului pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, începând cu 1999. s-a mai considerat că acţiunea reclamanţilor este formulată cu rea credinţă reprezentând un abuz de drept.
Mai arată că intenţia părţilor în legătură cu posibilitatea cumulării indemnizaţiei de concediere prev. în CCM şi cea prevăzută în Planul social a fost de a nu fi cumulată, aspect ce rezultă din amendamentul ce a fost semnat la 13.08.2006 ce a completat pct.4 al Planului social, această voinţă fiind exprimată şi în art.150 din CCM aplicabil în anul 2008.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele :
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune conform art.283 din Codul muncii „ Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:
……
c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;
…….
e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
(2) În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului.”
În plus, prevederile art.166 din Codul muncii au caracter special faţă de dispoziţiile mai sus menţionate.
Într-adevăr drepturile salariale derivă din contractul colectiv la nivel de ramură însă trebuie să se observe că ele sunt un drept individual al reclamanţilor şi că drepturile salariale sunt incluse în sfera de aplicare a prevederilor art.166 din Codul muncii astfel încât nu sunt incdente prevederile referitoare la prescripţia dreptului la acţiune.
Referitor la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului s-a arătat că nu s-au purtat negocieri pe această temă cu sindicatele după 1998 astfel încât inexistenţa unor negocieri pe această temă duce şi la lipsa dreptului material, astfel încât reclamantul nu este creditor în raportul juridic invocat şi este lipsit de calitate procesuală activă. După cum am arătat la alineatul precedent dreptul material există şi oricum acesta nu are influenţă asupra calităţii procesuale active deoarece reclamantul este titularul drepturilor salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă astfel încât acesta are calitate procesuală activă.
Conform art.176 al.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze, valabil pe anii 2004 şi 2005 „Cu ocazia unor evenimente anuale, Paşte, ziua meseriei, Crăciun, precum şi în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă), salariaţii vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă.
Fiecare din adaosurile de mai sus va avea un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor prezentului contract.”
Fiecare din adaosurile de mai sus va avea un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor prezentului contract.”
Potrivit art.176 al.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 288/02/15.02.2006 valabil pe anii 2006 şi 2007 „Cu ocazia unor evenimente anuale, Paşte, ziua meseriei, Crăciun, precum şi în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă), salariaţii vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă.
S-a susţinut de reclamant că aceste drepturi nu au fost acordate pentru anul 2005, 2006 şi 2007.
Potrivit art.241 alin.1 din Codul muncii şi a Legii 130/1996 privind contractul colectiv de munca, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toţi salariatii angajatorului, pentru toţi salariatii din grupul de angajatori, pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul iar potrivit art.247 din Codul muncii in cazul în care la nivel de angajator grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de munca, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
La nivel de angajator, respectiv la nivel de Petrom, există un contract colectiv de munca, legal incheiat între partenerii sociali Petrom SA şi FSLI Petrom, aplicabil care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamanţi, dar care în Cap.VI intitulat ,,Protectia sociala a salariaţilor şi alte drepturi” prevăzute in art. 147-183 stipuleaza drepturi şi ajutoare superioare celor prevăzute in Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Ramură.
Potrivit art.168 al.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Petrom, începând cu 1.06.1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă va fi introdusă în salariul de bază, după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adiţional la prezentul contract.
Potrivit art.168 al.2 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Petrom, Suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost introdusă în salariul de bază, (conform telexului 2412/1998).
Conform art.176 al.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze, valabil pe anii 2004 şi 2005 „Condiţiile şi criteriile de acordare se vor stabili în contractele colective de muncă încheiate la nivele inferioare.”
Conform art.176 al.6 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze, valabil pe anii 2004 şi 2005 „Fiecare din adaosurile de mai sus se acordă în condiţiile în care, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază.”
Aceleaşi prevederi legale se regăsesc şi în Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 288/02/15.02.2006 valabil pe anii 2006 şi 2007 .
Instanţa observă că în contractele Contractele Colective de Muncă la nivelul Petrom din 1997 şi 1998 s-a convenit includerea suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă în salariul de bază, sens în care s-a şi emis telexul 2412/1998.
Ulterior într-adevăr în contractele colective la nivel de unitate nu se mai face trimitere la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă, însă acesta se datorează faptului că începând cu anul respectiv, salariile s-au majorat exact cu cuantumul respectivului ajutor convenit la negocieri.. Astfel din modul de redactare al contractului colectiv de muncă se observă că voinţa părţilor a fost ca începând cu 1.06.1997 pentru anii următori suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă să fie introdusă în salariul de bază.
Ambele părţi, atât reclamantul cât şi pârâta, invocă faptul că după 1998 nu s-au mai purtat negocieri pe tema acestui ajutor. Reclamantul susţine că în acest caz se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivelul Ramurii Energie Electrică, termică, Petrol şi Gaze care prevăd acest ajutor, în timp ce pârâta susţine că în lipsa negocierilor pe această temă nu există vreun drept material în privinţa ajutorului.
Se observă că potrivit art. 4-6 din Legea nr.130/1996 „Negocierea colectivă va avea ca obiect, cel puţin: salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.
Iniţiativa negocierii aparţine patronului.
În cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.”
Este de remarcat că iniţiativa negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, inclusiv sub aspectul salariilor aparţine patronului, însă în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii. Astfel în cauza de faţă, ambele părţi invocând lipsa negocierilor îşi invocă de fapt propria culpă, ori în această situaţie atâta timp cât nu există o manifestare contrară de voinţă se reţine de instanţă ambele părţi au convenit la includerea suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă în salariul de bază începând cu 1997 pentru toţi anii următori. De altfel dacă nu s-ar mai fi acordat acest ajutor în anii următori ar fi trebuit să scadă salariul reclamantului începând cu 1999 ceea ce nu a fost cazul.
Drept urmare faţă de cele expuse instanţa urmează să respingă acest capăt de cerere ca nefondat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 9656 lei, reprezentând cota de gaze tribunalul îl apreciază ca neîntemeiat.
Art. 187 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze, valabil pe anii 2006 – 2008 (înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 288/02/15.02.2006) prevede că „Salariaţii agenţilor economici nominalizaţi în anexa nr. 1, punctul B (între care şi S.C. Petrom S.A.), vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale” (alin. 1) şi că „De acelaşi drept beneficiază salariaţii avuţi în vedere la alineatul 1 şi cei ai agenţilor economici din industria petrolieră nominalizaţi în anexa nr. 1, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază” (alin. 2).
Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede: „Cuantumul şi condiţiile de acordare vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivele inferioare”.
Potrivit art. 241 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toţi salariaţii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul, iar potrivit art. 247 din Codul muncii in cazul în care la nivel de angajator grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
La nivel de grup de unităţi există o reglementare (art. 178 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat la acest nivel) potrivit căreia „Salariaţii agenţilor economici nominalizaţi în anexa 1 vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea a 2.500 – 4.000 mc de gaze naturale”.
Trebuie reţinut textul art. 176 din Contractul colectiv de muncă pe anul 1997 (încheiat între Petrom R.A. şi salariaţi, reprezentaţi de F.S.L.I. Petrom), potrivit căruia: „Începând cu 1.06.1997, ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4.000 mc. de gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat, va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adiţional la prezentul contract”.
În contractele colective la nivel de unitate încheiate ulterior anului 1997, singurele trimiteri la acordarea acestui ajutor material au următorul conţinut: „Ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantităţi de gaze naturale a fost compensat prin Contractul Colectiv de Muncă pe anul 1997” (art. 176 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Petrom valabil pentru perioada în litigiu).
Din interpretarea textelor mai sus menţionate reiese, în mod evident, că aferent perioadei în litigiu reclamantul avea dreptul să primească un ajutorul material, reprezentând contravaloarea a 4.000 mc. de gaze naturale, şi că aceste drepturi băneşti (reprezentând contravaloarea a 4.000 mc. de gaze naturale), în baza înţelegerii dintre părţi, au fost acordate petentul printr-un singur act de executare, începând cu data de 01.06.1997 (dată de la care ajutorul a fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat din cadrul Petrom). Fiind inclus în salariul de bază, ajutorul material a fost acordat, practic, reclamantului lună de lună şi an de an, începând cu data de 01.06.1997.
Dacă am accepta ideea că ajutorul material din speţă a fost acordat reclamantului doar în anul 1997, atunci în carnetul de muncă ale reclamantului ar trebui să identificăm, începând cu anul 1998, o diminuare consistentă a salariului de bază, aspect care nu este susţinut de probele din dosar (a se vedea carnetele de muncă ale reclamanţilor). În cazul în care am accepta opinia că ajutorul material din speţă nu a fost acordat reclamantului niciodată, atunci am nega existenţa majorării salariului de bază al reclamantului, majorare care s-a produs începând cu data de 01.06.1997 (a se vedea carnetele de muncă ale reclamanţilor) şi care nu poate fi confundată cu majorările ulterioare, produse prin indexarea salariilor. Niciuna dintre aceste două opinii nu au suport în realitate.
În ceea ce priveşte ultimul capăt de cerere respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 5809 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neachitate de pârâtă, tribunalul reţine că şi acesta este neîntemeiat.
Prin prevederile art. 50 al.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul SC PETROM SA în anul 2005 s-a stabilit că la concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, „angajatorul îi plăteşte, funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, după cum urmează: de la 6 luni la 3 ani un salariu mediu net; de la 3 la 10 ani două salarii medii nete; de la 10 la 15 ani trei salarii medii nete; peste 15 ani patru salarii medii nete”.
La alineatul 3 şi 4 al aceluiaşi articol, însă, se stabileşte că „valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu FSLI PETROM” precum şi că „prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi”.
Acest contract colectiv de muncă a fost înregistrat la DMSSF Bucureşti cu nr. 2643/11.05.2005.
Prevederile enunţate anterior au fost preluate ulterior şi în contractul colectiv de muncă aplicabil în anul 2006 (înregistrat la DMSSF Bucureşti cu nr. 1054/24.02.2006) şi în contractul colectiv de muncă aplicabil în anul 2007 (înregistrat la DMSSF Bucureşti cu nr. 923/23.02.2007).
Aceste contracte colective de muncă au fost semnate de FSLI Petrom ca reprezentant al angajaţilor.
Părţile nu contestă data încheierii Planului social, respectiv 21.04.2005.
Planul social a fost încheiat cu o valabilitate începând de la data semnării până la 31 decembrie 2010. Încheierea Planului social s-a făcut în perspectiva reorganizării activităţii societăţii, în cadrul unui program de restructurare a societăţii considerată necesară pentru creşterea competitivităţii acesteia pe plan internaţional şi având în vedere şi externalizarea unor activităţi.
Părţile semnatare, SC Petrom SA şi FSLI Petrom au condiţionat efectele acestui Plan social de încheierea contractului colectiv de muncă şi au stabilit ca Planul social să constituie o anexă a acestuia.
În acest plan social, la punctul 4 s-a determinat conţinutul „pachetelor financiare” constând drepturi salariale pe care angajaţii urmau să le primească.
Aceste drepturi au fost stabilite în funcţie de vechime după cum urmează: pentru 0,5 – 5 ani vechime – 8 salarii, pentru 5-15 ani vechime – 12 salarii iar pentru mai mult de 15 ani vechime – 15 salarii. În nota care însoţeşte aceste prevederi se arată că termenul „salarii” înseamnă „pentru anul 2005 salariul mediu brut din Petrom pe baza celui din 2004 (majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)”.
Prin amendamentul din 09.01.2006, aceleaşi părţi au modificat punctul 4 din Planul social în sensul că s-a indicat în mod expres determinarea indemnizaţiei de concediere prin raportare la salariul mediu brut la nivelul societăţii şi s-a stabilit că salariul mediu brut avut în vedere va fi cel determinat pentru anul anterior celui în care se acordă indemnizaţia de concediere, pentru anul 2006 raportarea făcându-se la salariul mediu brut din anul 2005.
În sfârşit, prin amendamentul la Planul social încheiat la 13.09.2006, părţile au „confirmat” faptul că prin redactarea punctului 4 la Planul social voinţa lor comună a fost de a modifica indemnizaţiile de concediere stabilite la art. 50 al.1 din contractul colectiv de muncă iar nu de a le cumul cu acestea.
Punctul 4 din Planul social a fost completat şi cu prevederea că impozitul pe datorat de salariat pentru indemnizaţia de concediere va fi suportat de acesta prin reţinere din suma brută, în timp ce contribuţiile „sociale” urmau a fi suportate de angajator.
Este adevărat că exprimarea folosită în textele enunţate anterior, atât din contractul colectiv de muncă cât şi din Planul social este una defectuoasă şi neclară, fapt care de altfel a impus clarificările ulterioare.
Totuşi, coroborând prevederile din contractul colectiv de muncă cu prevederile din Planul social şi cu prevederile legale aplicabile, rezultă voinţa reală a părţilor, singura care trebuie avută în vedere.
Astfel, în cuprinsul art. 50 al.1 din contractele colective de muncă aplicabile în anii 2005, 2006 şi 2007, s-au stabilit valori minime ale indemnizaţiei de concediere. În consecinţă, părţile au convenit ca în concret, în cazul unor concedieri colective, să se stabilească nivelul indemnizaţiei de concediere.
Aceste negocieri cu privire la nivelul indemnizaţiei de concediere rezultă, însă, că au avut loc însă în aceeaşi perioadă cu negocierea contractului colectiv de muncă pentru anul 2005 (aşa cum rezultă din datele indicate anterior) iar faptul că aplicarea planului social a fost condiţionată de încheierea contractului colectiv de muncă conduce la concluzia că acest plan social a fost negociat şi semnat ca o garanţie oferită de angajator angajaţilor, în vederea semnării contractului colectiv de muncă.
Părţile au convenit ca acest plan social să constituie anexă la contractul colectiv de muncă însă actul fiind încheiat anterior contractului colectiv, nu putea constitui anexă la acesta. Rezultă astfel că această prevedere din Planul social a constituit doar un angajament al părţilor de a include acest plan ca anexă în contractul colectiv de muncă. Aceasta rezultă şi din formularea folosită „acest plan va constitui o anexă” . Totuşi, în cuprinsul art. 50 din contractul colectiv de muncă, deşi se face referire la un plan social, acesta nu este individualizat (prin data încheierii) şi nu se indică faptul că Planul social semnat în 21.04.2005 ar constitui anexă şi parte integrantă din acest contract colectiv de muncă . Părţile nu au indicat nici un alt text din contractele colective de muncă cu un asemenea conţinut.
Rezultă astfel că în mod formal, acest Plan social nu a constituit niciodată anexă la contractul colectiv de muncă .
În legătură cu aplicabilitatea sa, deşi se indică faptul că este valabil de la data semnării, având în vedere că este condiţionată de încheierea contractului colectiv de muncă, rezultă că Planul social s-a aplicat de la aceeaşi dată ca şi contractul colectiv de muncă.
Având în vedere cele expuse anterior, inclusiv cu privire la data de la care devine aplicabil, acest Plan social nu poate fi considerat decât un rezultat al aplicării prevederilor art. 50 al. 3 şi 4 din contractul colectiv de muncă.
El cuprinde rezultatul negocierilor dintre părţi cu privire la cuantumul indemnizaţiilor de concediere la care salariaţii aveau dreptul în conformitate cu art. 50 al.1 din contractul colectiv de muncă.
Faptul că negocierile au avut loc în acelaşi timp cu negocierile pentru încheierea contractului colectiv de muncă sau anterior încheierii acestuia, dar părţile au înţeles să îl aplice în continuare şi în perioada de aplicabilitate a noilor contracte colective de muncă nu schimbă natura acestui act juridic, întrucât nu există nici o prevedere legală sau contractuală care să interzică o astfel de modalitate de negociere sau aplicarea în continuare a acestei înţelegeri, dacă părţile o consideră favorabilă.
Din cele expuse anterior rezultă că Planul social nu a acordat prin stabilirea pachetelor financiare în caz de concediere noi drepturi în favoarea angajaţilor ci a stabilit nivelul indemnizaţiilor prevăzute de art. 50 al.1 din contractul colectiv de muncă, în acord cu prevederile alin. 3 şi 4 al aceluiaşi articol care impuneau negocierea acestor indemnizaţii, în condiţiile în care alineatul 1 stabilea numai un nivel minim al indemnizaţiei.
Ca urmare, aceste drepturi nu se pot în nici un caz cumula.
Această concluzie rezultă astfel cum s-a arătat indiferent de conţinutul actelor adiţionale încheiate ulterior de părţi care însă confirmă această interpretare (aşa cum s-a arătat, prin amendamentul la Planul social încheiat la 13.09.2006, părţile au „confirmat” faptul că prin redactarea punctului 4 la Planul social voinţa lor comună a fost de a modifica indemnizaţiile de concediere stabilite la art. 50 al.1 din contractul colectiv de muncă iar nu de a le cumula cu acestea).
Faptul că în Planul social s-a stabilit raportarea la salariul brut şi nu la cel net nu are nici o relevanţă, singura obligaţie a angajatorului fiind să nu stabilească indemnizaţia la un nivel mai mic decât cel prevăzut de art. 50 al.1 din contractul colectiv de muncă, indiferent de modul de calcul.
Având în vedere faptul că numărul salariilor stabilite în Planul social este semnificativ mai mare decât cel stabilit în contractul colectiv de muncă, apare ca evident că indemnizaţia de concediere stabilită în Planul social nu putea fi mai mică decât cea stabilită în contractul colectiv de muncă, chiar dacă se raportează la salariul brut, mai ales în condiţiile în care cuantumul salariului brut este mai mare decât cuantumul salariului net.
În ceea ce priveşte raportarea la salariul mediu al anului precedent sau al anului în care are loc concedierea, trebuie avut în vedere mai întâi că şi această chestiune este o problemă care ţine de modul de calcul al indemnizaţiei de concediere, supusă unei singure condiţii şi anume de a fi respectat nivelul minim stabilit de contractul colectiv de muncă.
În contractele colective de muncă pentru anii 2005, 2006 şi 2007, exprimarea din al.1 al art. 50 este defectuoasă şi nu se indică perioada pentru care se determină salariul mediu.
Întrucât alin.4 face însă trimitere la un plan social însuşit de părţi şi unicul Plan social invocat de părţi este cel din 21.04.2005, aplicabil pentru motivele expuse anterior în perioada 2005 – 2007, rezultă că raportat la acesta trebuie stabilit modul de calcul al indemnizaţiei de concediere.
În forma iniţială a Planului social, se foloseşte de asemenea o exprimare defectuoasă, care nu respectă rigoarea unei formulări juridice, însă rezultă totuşi că pentru anul 2005 salariul mediu brut la nivel de unitate va fi determinat pe baza celor plătite în 2004.
În continuare, exprimarea din nota de la punctul 4 din Planul social referitoare la salariul mediu brut care va fi utilizat în anii următori (deci începând cu anul 2006) este lipsită de înţeles, însă Tribunalul consideră că nu este cazul a lămuri această exprimare, întrucât, astfel cum s-a arătat, prin amendamentul din 09.01.2006, aceleaşi părţi au modificat punctul 4 din Planul social în sensul că s-a indicat în mod expres determinarea indemnizaţiei de concediere prin raportare la salariul mediu brut la nivelul societăţii şi s-a stabilit că salariul mediu brut avut în vedere va fi cel determinat pentru anul anterior celui în care se acordă indemnizaţia de concediere, pentru anul 2006 raportarea făcându-se la salariul mediu brut din anul 2005.
Acest amendament a fost încheiat anterior notificării măsurilor de concediere colectivă (notificare înregistrată la ITM Bucureşti sub nr. 27776/30.08.2006 şi la FSLI Petrom sub nr. 1752/30.08.2006).
Referitor la aplicabilitatea acestui amendament, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a arătat anterior, în realitate Planul social nu a constituit niciodată o anexă, cu statut de parte integrantă, din contractele colective de muncă, aceasta fiind doar o intenţie neconcretizată a părţilor.
De asemenea, aşa cum s-a arătat, acest Plan social a constituit numai un acord al părţilor cu privire la modul de punere în aplicare a prevederilor art. 50 din contractele colective de muncă.
În consecinţă, el nu a fost niciodată supus condiţiei înregistrării prevăzute de art.25 din Legea nr. 130/1996 şi nu a făcut obiectul unei astfel de înregistrări.
În consecinţă, actele adiţionale prin care s-au clarificat sau modificat prevederi ale acestuia nu erau la rândul lor supuse condiţiei înregistrării, iar neîndeplinirea acestei condiţii nu afectează valabilitatea şi aplicabilitatea acestora.
Reclamantul nu contestă că a beneficiat de indemnizaţiile de concediere stabilite în cuantumul prevăzut de planul social prin raportare la salariul brut din anul următor.
Concluzionând faţă de cele expuse anterior, Tribunalul consideră că pârâta a acordat reclamantului în mod corect indemnizaţia de concediere şi că aceştia nu erau îndreptăţiţi şi la plata altor drepturi băneşti.
În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus urmează a se respinge excepţiile prescripţiei acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active , iar pe fond a se respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
