2. Interdicţia concedierii în perioada suspendării contractului individual de muncă
C. muncii, art. 52 alin. (1) lit. c), art. 61 lit. a), art. 268 alin. (1)
1. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii se suspendă pe perioada suspendării contractului individual de muncă.
2. Curtea Constituţională a statuat faptul că instituţia suspendării contractului de muncă reprezintă o măsură de protecţie a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti sau, cum este cazul de faţă, a ordonanţei organului de cercetare penală.
C.A. Galaţi, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 178/R din 19 martie 2008, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 19 octombrie 2007 a Tribunalului Galaţi, s-a admis excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr. 2163 din 9 august 2007 şi, în consecinţă, s-a dispus anularea acesteia şi reîncadrarea contestatorului D.B. pe postul avut anterior.
Asupra excepţiei invocatc, instanţa a reţinut următoarele: contestatorul D.B. a fost salariat al socictăţii intimate SC B.N. SA, în funcţia
de tumător-formator. Prin decizia din 9 august 2007, intimata a dispus conccdicrca acestuia în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii, avându-se în vedere scrisoarca Inspectoratului de Jandarmi Judeţean G. din 16 ianuarie 2007 şi raportul de cercetare din 24 ianuarie 2007 al Comisiei Serviciului Personal privind abaterile disciplinare în serviciu ale contestatorului.
In conformitate cu art. 268 alin. (1) C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
In cauză, din cuprinsul deciziei de concediere, precum şi din actele care au stat la baza emiterii acesteia, instanţa a reţinut că fapta pentru săvârşirea căreia a fost sancţionat contestatorul cu concedierea a fost săvârşită la data de 8 februarie 2007, iar decizia a fost emisă la data de 9 august 2007, cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii.
Faţă de cele arătate, instanţa a admis excepţia tardivităţii emiterii deciziei din 9 august 2007, a dispus anularea acesteia şi reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior. In temeiul art. 78 C. muncii, a obligat intimata la plata drepturilor salariale de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, actualizate cu indicele de inflaţie.
împotriva acestei sentinţe civilc a declarat recurs intimata SC B.N. SA, considcrând-o nelegală şi netemeinică. Analizând sentinţa civilă recurată, curtca a apreciat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr. 2163/2007, emisă de recurcnta-intimată, a fost invocată din oficiu de cătrc prima instanţă la termenul de judecată din data de 5 octombrie 2007, însă fară să se precizeze ce termen are în vedere, pe cel de 30 de zile calculat de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare sau pe cel de 6 luni calculat de la data săvârşirii faptei, ambele termene fiind prevăzute de art. 268 alin. (1) C. muncii.
Doar din considerentele expuse de prima instanţă în hotărârea recurată se deduce că, de fapt, instanţa a avut în vedere depăşirea termenului de 6 luni ce se calculează de la data săvârşirii faptei [„instanţa reţine că fapta pentru săvârşirea căreia a fost sancţionat contestatorul cu concedierea a fost săvârşită la data de 8 februarie 2007, iar decizia nr. 2163/2007 a fost emisă la data de 9 august 2007, cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii”].
In acestc condiţii, practic, părţile nici nu au pus concluzii cu privire la depăşirea termenului de 6 luni, întrucât prima instanţă nu a precizat la ce termen se referă, apărarea acestora fiind făcută doar pentru depă-
şirca termenului de 30 de zile. In acest mod, s-a încălcat principiul contradictorialităţii, prevăzut în art. 129 alin. (4) C. proc. civ. [„judecătorul este în drept (…) să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept (…)”]•
De asemenea, aşa cum corect a susţinut şi recurenta, prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile acesteia, exprimate pe larg atât prin întâmpinare, cât şi la ultimul termen de judecată, încălcându-se astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
In ce priveşte soluţia admiterii excepţiei tardivităţii emiterii deciziei nr. 2163 din 9 august 2007, emisă de recurenta-intimată, este greşită, pentru următoarele motive: potrivit art. 268 alin. (1) C. muncii,
termenul de 6 luni se calculează de la data săvârşirii faptei. In speţa de faţă, fapta a fost săvârşită la data de 8 ianuarie 2007. Termenul de 6
luni urma să se împlinească la data de 8 iulie 2007. Insă recurenta a formulat plângere penală împotriva contestatorului, la data de 8 februarie 2007, fapt pentru care a dispus suspendarea contractului individual de muncă al acestuia, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii, începând cu data de 28 februarie 2007, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Suspendarea contractului individual de muncă a dăinuit până la data de 9 august 2007, când s-a emis şi decizia de concedicre. In consecinţă, termenul de 6 luni a început să curgă de la data săvârşirii faptei, respectiv 8 ianuarie 2007, însă s-a suspendat prin emiterea deciziei din 8 februarie 2007 de suspendare a contractului de muncă al contestatorului.
Societatea recurentă a luat cunoştinţă de conţinutul ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală nr. 280/P din 27 iunie 2007, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, la data de 30 iulie 2007, odată cu înregistrarea cererii de reintegrare formulate de către contestator. Ordonanţa nu a fost atacată cu plângere de nicio parte interesată, astfel că a rămas definitivă la data de 20 august 2007. Or, la data de 9 august 2007, s-a dispus şi încetarea cauzei de suspendare a contractului de muncă, astfel că a început să curgă, în continuare, termenul de 6 luni.
Luându-se în socoteală termenul scurs anterior suspendării contractului de muncă, s-a observat că nu a trecut decât o lună de la data săvârşirii faptei, iar decizia de concediere s-a emis odată cu decizia de încctarc a cauzci de suspendare a contractului de muncă, astfel că nu s-a împlinit termenul de 6 luni, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă,
carc nu a analizat cauza de suspendare prin prisma dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii şi a principiului de drept conform căruia „penalul ţine în loc civilul’’, ce atrage imposibilitatea desfacerii contractului pe perioada suspendării.
Pentru aceleaşi raţiuni, nu s-a putut reţine că decizia s-ar fi emis cu depăşirea termenului de 30 de zile calculat de la data aducerii la cunoştinţa conducerii a faptei săvârşite.
Recurenta-intimată a fost informată despre săvârşirea faptei la data de 16 ianuarie 2007, prin adresele nr. 5410 din 16 ianuarie 2007 şi nr. 9110/250 din 16 ianuarie 2007, emise de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean G., aşa cum a precizat şi intimatul-contestator prin întâmpinare. La data de 8 februarie 2007, s-a dispus suspendarea contractului de muncă, ce a dăinuit până la data de 9 august 2007, când s-a emis şi decizia de concediere, astfel că nu se împlinise termenul de 30 de zile, aşa cum greşit a susţinut contestatorul-intimat, acest termen fiind suspendat.
Asupra acestei probleme, s-a observat că şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 24/2003, a statuat faptul că instituţia suspendării contractului de muncă reprezintă o măsură de protecţie a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti sau, cum este cazul de faţă, a ordonanţei organului de cercetare penală.
