Faptă ilicită. Fapte necontestate. Sarcina probei. Prejudiciu. Condiţii concrete. Prejudiciu de imagine. Stare de stres
C. muncii, art. 269
1. Prin Legea nr. 237/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 25 iulie 2007, art. 269 alin. (1) C. muncii a fost modificat, instituind obligaţia pentru angajator de a-l despăgubi pe salariat în situaţia în care acesta din urmă a suferit un prejudiciu material sau moral. Rezultă deci că, în prezent, Codul muncii permite acordarea nu numai a daunelor materiale, ci şi a daunelor morale.
2. Societatea angajatoare formulează o plângere penală împotriva salariatului şi dispune suspendarea contractului de muncă al acestuia. Afişarea la sediul societăţii a unei copii a plângerii penale, precum şi a deciziei de suspendare a raporturilor de muncă sunt fapte ilicite, care au creat un prejudiciu de imagine a salariatului. Aceste fapte nu au fost contestate de către niciuna dintre părţi, astfel încât reclamanta salariată nu trebuie să le dovedească existenta.
3. La cuantificarea prejudiciului este necesar să se aibă în vedere starea de nesiguranţă a locului de muncă, ca urmare a suspendării contractului individual de muncă al angajatei la numai câteva zile după ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă fusese reintegrată, precum şi starea de stres. Suspendarea contractului de muncă are consecinţe importante pentru angajat, care este lipsit de plata drepturilor salariale, situaţie ce poate dura o perioadă destul de mare, având în vedere durata unui proces finalizat prin hotărâre judecătorească.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere înscrisurile din care rezultă că reclamanta are afecţiuni cardiologice şi o glicemie foarte ridicată, semn al diabetului. înscrisurile dovedesc faptul că aceste boli au survenit în cursul anului 2008, perioadă în care reclamanta a primit două decizii de suspendare a contractului de muncă.
în fine, s-a constatat că, prin hotărârile judecătoreşti prin care au fost anulate deciziile de suspendare a contractului de muncă, s-a reţinut reaua-credinţă a societăţii şi caracterul revanşard al măsurilor dispuse de aceasta, în condiţiile în care a suspendat de trei ori contractul individual de muncă al contestatoarei. Practic, fiecare măsură de suspendare a fost anulată, pentru ca, la un interval de câteva zile, societatea angajatoare să dispună o nouă suspendare a contractului individual de muncă.
Aceste elemente concrete au relevanţă asupra existenţei şi cuantificării prejudiciului moral.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat că angajata a suferit o traumă psihică şi un prejudiciu de imagine ca urmare a faptelor ilicite ale societăţii şi că între aceste fapte şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, vinovăţia angajatoarei fiind evidentă.
C.A. Bacău, s. civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 330/R din 2 martie 2010, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta E.F. a chemat în judecată pe pârâta SC T.M. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige să îi plătească daune morale în cuantum de 30.000 EUR, reprezentând traume psihice şi afectarea
imaginii publice, în urma dcciziilor de suspendare nr. 28/12.06.2007, nr. 16/22.01.2008 şi nr. 143/28.07.2008, emise de pârâtă.
A arătat reclamanta că, prin cele trei decizii arătate mai sus, societatea pârâtă i-a suspendat contractul individual de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 52 lit. c) C. muncii, ca urmare a formulării unor plângeri penale împotriva sa. Toate cele trei decizii au fost contestate în instanţă şi au fost anulate prin hotărâri irevocabile, prin care s-a dispus reintegrarea reclamantei.
Susţine reclamanta că pe unul din pereţii C.H.M. au fost afişate plângerile penale formulate împotriva sa, precum şi deciziile de suspendare a contractului individual de muncă, în timp ce agenţii de pază ai firmei Q. au primit planşe fotografice cu reclamanta pentru a nu i se permite intrarea în unitate (după emiterea primei decizii). Toţi angajaţii societăţii, precum şi persoanele care au avut relaţii contractuale cu pârâta au văzut toate înscrisurile afişate pe pereţi, referitoare la reclamantă, în acest fel fiindu-i afectată acesteia imaginea publică şi aducându-i-se prejudicii morale. De asemenea, reclamanta a arătat că a fost chemată de zeci de ori la organele de poliţie şi de parchet pentru a da declaraţii, fiind tracasată şi purtată pe drumuri.
In aceste condiţii, încă de la sfârşitul anului 2007 a început să aibă probleme de sănătate, iar la începutul anului 2008 a descoperit că are probleme însemnate cu inima şi, totodată, a fost diagnosticată cu diabet zaharat, medicul spunându-i că aceste boli au fost cauzate, printre altele, de stresul şi problemele cu care se confrunta.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta SC T.M. SA a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în raport de Decizia nr. 40/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens, or în speţă aceste condiţii nu sunt întrunite.
De asemenea, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că măsura suspendării contractului individual de muncă a fost luată în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii, ca urmare a formulării unor plângeri penale împotriva reclamantei. în acest fel, pârâta nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantei, şi nici asupra răspunderii sale penale. Plângerile penale nu au fost soluţionate în totalitate, nefiind constatată nevinovăţia salariatei prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. A mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit şi nici a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul moral suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 1481/CM/16.11.2009 a fost respinsă acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta E.F. a fost angajata pârâtei SC T.M. SA, în funcţia de şef birou financiar contabilitate. Pârâta a decis suspendarea contractului individual de
muncă al reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 52 lit. c) C. muncii. In unna contestaţiilor promovate de reclamantă, aceste decizii au fost anulate de către instanţele de judecată, dispunându-se reintegrarea acesteia, cu obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pe toată durata suspendării.
Instanţa a analizat cu prioritate inadmisibilitatea acţiunii invocate de către pârâtă, pe care a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând că, potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) C. muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, iar în cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanţelor judecătoreşti competente.
A concluzionat deci tribunalul că Legea nr. 53/2003 dă posibilitatea reclamantei să se adreseze instanţei de judecată pentru repararea prejudiciului moral.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că art. 269 alin. (1) C. muncii instituie următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei: existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii; existenţa unui prejudiciu cert şi nereparat; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia pârâtei.
Tribunalul a apreciat că prima condiţie este îndeplinită, fapta ilicită (dovedită de reclamantă cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei) constând în emiterea unor decizii netemeinice de suspendare a contractului individual de muncă al acesteia, decizii anulate de către instanţele de judecată.
Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă cu privire la prejudiciului moral suferit. Astfel, deşi a susţinut că plângerile penale formulate împotriva sa şi deciziile de suspendare a contractului individual de muncă au fost afişate pe unul dintre pereţii complexului hotelier M., fiind văzute de toţi angajaţii societăţii şi de persoanele care au avut sau au relaţii comerciale cu pârâta şi că în acest fel i-a fost afectată imaginea publică, nu a administrat nicio probă în dovedirea acestor susţineri. Nefiind dovedită existenţa prejudiciului moral suferit de reclamantă, instanţa a considerat că nu poate verifica nici existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi eventualul prejudiciu moral.
Ca urmare, reţinând că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a angajatorului, conform art. 269 alin. (1) C. muncii, instanţa a respins acţiunea ca nefondată.
In termen legal reclamanta E.F. a declarat recurs împotriva sentinţei, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
Greşit instanţa de fond a respins acţiunea, fară a avea în vedere că, prin faptele sale, pârâta i-a afectat imaginea publică şi i-a produs prejudicii morale, prezentând-o ca pe o persoană pe care nu o mai poate angaja nimeni din cauza comportamentului necorespunzător.
Mai mult, i-a fost afectată starea de sănătate, având probleme cu inima şi fiind diagnosticată cu diabet zaharat, bolile fiind produse de stresul, neliniştea şi toate problemele cu care s-a confruntat. Având o vârstă înaintată, ştia că găsirea unui loc de muncă este, practic, imposibilă, fapt ce îi cauza o stare de agitaţie continuă.
De asemenea, a fost tracasată şi purtată pe drumuri, fiind chemată de zeci de ori la organele de poliţie şi de parchet pentru a da declaraţii, titulatura de făptuitor nefacându-i cinste.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând din nou inadmisibilitatea acţiunii ca urmare a Deciziei
nr. 40/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit. Pretinsa stare precară de sănătate nu a împiedicat-o pe reclamantă să îşi desfaşoare activitatea la alte societăţi sau să-şi definitiveze studiile. In altă ordine de idei, societatea pârâtă prestează servicii turistice, or, afişarea unor astfel de înscrisuri pe pereţii complexului hotelier nu ar corespunde unei politici de marketing care să atragă clientela de profil.
Cu privire la inadmisibilitatea prezentei acţiuni, invocată din nou de către societatea pârâtă în faţa instanţei de recurs, Curtea a constatat următoarele:
In formularea sa iniţială, art. 269 alin. (1) C. muncii prevedea că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Fiind sesizată cu un recurs în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 40/2007 că daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Prin Legea nr. 237/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 25 iulie 2007, art. 269 alin. (1) a fost modificat, instituind obligaţia
pentru angajator de a-1 despăgubi pe salariat în situaţia în care a suferit un prejudiciu material sau moral. Rezultă deci că, în prezent, Codul muncii permite acordarea nu numai a daunelor materiale, ci şi a daunelor morale.
Analizând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Motivul pentru care instanţa de fond nu a admis acţiunea reclamantei a fost acela că aceasta nu ar fi dovedit existenţa prejudiciului moral.
în acţiunea sa, reclamanta a pretins că a suferit traume psihice şi i-a fost afectată imaginea publică, întrucât societatea pârâtă a emis decizii repetate de suspendare a contractului său individual de muncă, ce au fost desfiinţate, pe rând, de instanţele judecătoreşti, şi în C.H.M. au fost afişate plângerile penale formulate împotriva sa de societate, precum şi deciziile de suspendare a contractului de muncă.
In al doilea rând, reclamanta a invocat o înrăutăţire a stării sale de sănătate, finalizată cu îmbolnăvirea de inimă şi de diabet zaharat, boli ce au fost produse, printre altele, de stresul la care a fost supusă de angajator.
Cu toate acestea, instanţa de fond a analizat existenţa prejudiciului moral numai prin prisma anumitor susţineri ale reclamantei: prejudiciul de imagine creat ca urmare a afişării unor înscrisuri defăimătoare în sediul societăţii pârâte. Tribunalul nu a făcut referire la traumele psihice şi înrăutăţirea stării de boală, pretinse de reclamantă.
Cu privire la traumele psihice şi afectarea imaginii publice, Curtea a constatat că la dosar reclamanta a depus copii de pe deciziile de suspendare, precum şi de pe hotărârile judecătoreşti (sau de pe extrase din evidenţa informatizată a instanţei) prin care au fost desfiinţate toate aceste decizii.
Pe de altă parte, în legătură cu afişarea pe pereţii C.H.M. a plângerilor penale şi a deciziilor de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantei, este de remarcat, în primul rând, că prin întâmpinarea formulată, pârâta SC T.M. SA nu a contestat acest aspect, or, faptele necontestate nu mai trebuie probate în cadrul procesului civil. Ca atare, instanţa de fond nu putea pretinde reclamantei să administreze dovezi cu privire la aceste fapte necontestate.
Abia în recurs, după pronunţarea sentinţei Tribunalului Argeş (care este greşită, aşa cum s-a arătat), intimata a susţinut în concluziile scrise că eventuala afişare a unor astfel de înscrisuri pe pereţii complexului hotelier nu corespunde politicii de marketing a societăţii. Este însă o apărare nouă, făcută în recurs, determinată, cel mai probabil, de cuprinsul hotărârii de fond.
Chiar însă şi în situaţia în care s-ar da eficienţă acestei apărări, ce reprezintă o contestare a faptelor pretinse de reclamantă (ceea ce ar pre
supune ca reclamanta, cel puţin în recurs, să probeze această faptă contestată), nu pot fi ignorate totuşi traumele psihice şi prejudiciul de imagine produs, aşa cum s-a arătat mai sus, prin emiterea repetată a unor decizii de suspendare, ulterior desfiinţate prin hotărâri irevocabile.
Este un lucru evident că o stare de nesiguranţă a locului de muncă, ca urmare a suspendării contractului individual de muncă al reclamantei la numai câteva zile după ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă fusese reintegrată, poate provoca o stare de stres. Suspendarea contractului de muncă are consecinţe importante pentru angajat, care este lipsit de plata drepturilor salariale, situaţie ce poate dura o perioadă destul de mare, având în vedere durata unui proces finalizat prin hotărâre judecătorească.
Nu în ultimul rând trebuie avute în vedere înscrisurile depuse la dosarul de fond, din care rezultă că reclamanta are afecţiuni cardiologice şi o glicemie foarte ridicată – semn al diabetului. înscrisurile dovedesc faptul că aceste boli au survenit în cursul anului 2008, perioadă în care reclamanta a primit două decizii de suspendare a contractului de muncă.
în fine, Curtea a constatat că, prin hotărârile Tribunalului Argeş prin care au fost anulate deciziile de suspendare a contractului de muncă, s-a reţinut reaua-credinţă a societăţii recurente şi caracterul revanşard al măsurilor dispuse de aceasta, în condiţiile în care a suspendat de trei ori contractul individual de muncă al contestatoarei E.F. Practic, fiecare măsură de suspendare a fost anulată, pentru ca, la un interval de câteva zile, societatea angajatoare să dispună o nouă suspendare a contractului individual de muncă.
Cu toate acestea şi în pofida celor reţinute, aceeaşi instanţă a apreciat că, în speţă, nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral.
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că reclamanta a suferit o traumă psihică şi un prejudiciu de imagine ca urmare a faptelor ilicite ale societăţii pârâte şi că între aceste fapte şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, vinovăţia pârâtei fiind evidentă.
Ca atare, constatând că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile reglementate de art. 269 alin. (1) C. muncii necesare pentru a angaja răspunderea civilă a angajatorului, Curtea a admis recursul, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi a modificat sentinţa în sensul admiterii acţiunii, apreciind că un cuantum de 10.000 lei este suficient pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamantă.
