C. muncii, art. 52 alin. (1) lit. c), art. 62 alin. (11), art. 268 alin. (2)
în cazul în care angajatorul a sesizat organele de cercetare şi urmărire penală cu privire la posibila săvârşire de către angajat a unor fapte penale ce îl fac incompatibil cu funcţia deţinută, poate dispune suspendare contractului individual de muncă.
Măsura dispusă în acest caz nu reprezintă o sancţiune disciplinară care să atragă incidenţa în cauză a prevederilor art. 62 alin. (11) şi art. 263-268 C. muncii.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, raporturile juridice de muncă dintre părţi sunt suspendate şi, numai în cazul în care s-a constatat nevinovăţia angajatului, acesta îşi va relua activitatea anterioară, fiind îndreptăţit la o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, conform art. 52 alin. (2) C. muncii.
C.A. Timişoara, Secţia civilă, complet specializat de litigii de muncă
şi asigurări sociale, decizia nr. 1117 din 10 mai 2006, portal.just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 2507 din 27 octombrie 2005, Tribunalul Timiş a admis acţiunea intentată de reclamanta C.V. şi a constatat nulitatea absolută a deciziei de suspendare a contractului de muncă nr. 822/2005, emisă de pârâta SC D. SRL, reţinând că măsura a reprezentat o sancţiune disciplinară aplicată cu nesocotirea art. 62 alin. (2) şi art. 268 alin. (2) C. muncii.
Recursul declarat de pârâtă a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 6-8 C. poc. civ., iar în fapt s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a cuprins motive străine de natura pricinii, că tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi a reţinut greşit că reclamanta nu se mai poate angaja la o altă societate comercială pe perioada cât raporturile juridice de muncă sunt suspendate.
In fine, s-a susţinut că suspendarea contractului de muncă prevăzută de art. 52 lit. c) C. muncii nu reprezintă o sancţiune disciplinară, întrucât a avut loc ca efect al depunerii unei plângeri penale împotriva angajatei.
In urma examinării cauzei, s-a constatat că recursul este fondat. Prin acţiunea introductivă, invocând neîndeplinirea unor condiţii de
formă, reclamanta a solicitat anularea deciziei prin care pârâta SC D. SRL a dispus, în temeiul art. 52 lit. c) C. muncii, suspendarea raporturilor juridice de muncă urmare a sesizării organelor de cercetare şi urmărire penală cu privire la posibila săvârşire a unor infracţiuni de către angajată. Măsura a reprezentat, în viziunea reclamantei, un abuz, întrucât a generat imposibilitatea angajării la o altă societate comercială.
In conformitate cu prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii, suspendarea contractului individual de muncă are loc din iniţiativa angajatorului în cazul în care acesta a sesizat organele de cercetare şi urmărire penală cu privire la posibila săvârşire de către angajat a unor fapte penale ce îl fac incompatibil cu funcţia deţinută, situaţie în care măsura dispusă în acest caz nu reprezintă o sancţiune disciplinară care să atragă incidenţa în cauză a prevederilor art. 62 alin. (1′) şi art. 263-268 C. muncii. Ca atare, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, raporturile juridice de muncă dintre părţi sunt suspendate şi, numai în cazul în care s-a constatat nevinovăţia angajatului, acesta îşi va relua activitatea anterioară, fiind îndreptăţit la o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, conform art. 52 alin. (2) C. muncii.
Cu precizarea că în cauză simpla formulare a plângerii penale împotriva angajatului îl îndreptăţeşte pe angajator să suspende unilateral contractul individual de muncă, s-a apreciat ca fondat recursul declarat în cauză. Cum, în urma modificării în tot a hotărârii tribunalului, a fost dispusă respingerea acţiunii, celelalte motive invocate în calea de atac nu au mai prezentat relevanţă juridică.
