În conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) C.muncii, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 40/2011, ,,contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.
Cu privire la forma scrisă a contractului, în concepţia iniţială a legiuitorului, această obligaţie era doar ad probationem, astfel încât contractul de muncă se putea încheia valabil şi doar prin simpla înţelegere a părţilor, nefiind nevoie de transpunerea în formă scrisă a înţelegerii părţilor, decât pentru a se putea proba această înţelegere.
Legea nr. 40/2011 a modificat această concepţie în mod diametral opus, forma scrisă fiind solicitată pentru validitatea contractului, altfel spus lipsa formei scrise atrage sancţiunea inexistenţei contractului individual de muncă.
În cazul în care angajatorul nu respectă această obligaţie, fapta lui constituie, după caz, contravenţie [art. 260 alin. (1) lit. e) C.muncii] sau infracţiune [art. 264 alin. (3)].
Şi prestatorul muncii (lucrătorul), la rândul său, săvârşeşte contravenţia prevăzută şi sancţionată de art. 260 alin. (1) lit. f) C.muncii.
Forma scrisă a contractului individual de muncă, ca cerinţă ad validitatem, este recunoscută şi de Curtea Constituţională (Decizia nr. 383/2011) care a reţinut că această cerinţă „nu poate duce în niciun caz la concluzia potrivit căreia statul a creat un dezechilibru între părţile cocontractante”.
Secţia I civilă, Decizia nr. 991 din 29 octombrie 2013
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 26.03.2012 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 3119/118/2012, reclamanta […] în contradictoriu cu pârâtul Cabinetul Medical Individual […] a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale pentru perioada 24.06.2011 – 08.08.2011, în cuantum de 1.180 lei.
În considerentele cererii, reclamanta învederează instanţei că în perioada menţionată a fost angajată în cadrul acestui cabinet medical, pe postul de asistent medical, însă a renunţat la serviciu în luna august, întrucât nu i s-au achitat drepturile salariale. În drept, a invocat dispoziţiile din Codul muncii.
În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. În motivarea întâmpinării pârâtul susţine că reclamanta nu a avut niciodată calitate de salariat în cadrul acestui cabinet medical. Se arată că, în perioada menţionată în cerere, reclamanta a dat probele de interviu câteva zile, venind cu întrerupere, şi nu consecutiv, iar după evaluarea acestor probe s-a constatat că nu cunoaşte specificul activităţilor ce trebuie îndeplinite într-un cabinet medical – medicină de familie, nu are aptitudinile necesare pentru profesia de asistentă medicală şi deci nu corespunde profesional pentru acest post.
În dovedirea cererii reclamanta a solicitat, iar instanţa, apreciind pertinente, concludente şi utile cauzei, a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi proba testimonială cu martora […].
În apărare, pârâtul a solicitat, iar instanţa, apreciind pertinente, concludente şi utile cauzei a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi proba testimonială cu martora […].
Prin sentinţa civilă nr. 2170/29.04.2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta […] în contradictoriu cu pârâtul Cabinetul Medical Individual […]. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Probele administrate în cauză nu dovedesc existenţa unor raporturi de muncă între reclamantă şi cabinetul medical chemat în judecată în calitate de pârât şi nici că aceasta a lucrat efectiv în cadrul acestei unităţi medicale. În şedinţa publică din data de 8.04.2013, fiind interpelată de instanţă, reclamanta a precizat că nu există nicio menţiune în registrele medicale, despre care susţine că le-a completat, privitoare la numele asistentei medicale ce făcea consemnări în aceste acte. De asemenea, a susţinut că nu există alte înscrisuri din care să rezulte identitatea asistentei care efectuează menţiuni în registre. Declaraţia martorei […] nu este concludentă, în condiţiile în care nu cunoaşte denumirea cabinetului medical la care susţine că activa reclamanta, la data efectuării tratamentului medical. Potrivit art. 10 C.muncii, „Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”. Art. 16 statuează în mod imperativ „(1) Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului. (2) Anterior începerii activităţii, contractul individual de muncă se înregistrează în registrul general de evidenţă a salariaţilor, care se transmite inspectoratului teritorial de muncă. (3) Angajatorul este obligat ca, anterior începerii activităţii, să înmâneze salariatului un exemplar din contractul individual de muncă”. Potrivit acestor dispoziţii legale, contractul individual de muncă se încheie în mod obligatoriu în formă scrisă. Nu se mai poate proba existenţa raportului de muncă prin orice mijloc de probă, aşa cum prevedea vechea reglementare legală. Obligaţia de a încheia contract de muncă în formă scrisă revine angajatorului, acesta fiind sancţionat contravenţional în caz de încălcare a acestei obligaţii – art. 260 lit. e), însă, prin art. 260 lit. f) C.muncii se sancţionează şi persoana fizică ce desfăşoară muncă fără contract de muncă – „Prestarea muncii de către o persoană fără încheierea unui contract individual de muncă reprezintă, de asemenea, contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei”. În baza considerentelor de fapt şi de drept expuse, având în vedere, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada prestării unei munci în cadrul cabinetului medical pârât, iar pe de altă parte, că aceasta nu se poate prevala de necunoaşterea legii ce interzice prestarea unei munci în lipsa unui contract de muncă încheiat în formă scrisă, instanţa va respinge acţiunea ca nefondată.
Împotriva sentinţei civile nr. 2170/29.04.2012, pronunţate de Tribunalul Constanţa a formulat recurs reclamanta […], criticând-o pentru următoarele motive:
Sub un prim aspect, deşi în cauză s-a administrat proba cu martori, instanţa de fond în motivarea hotărârii înlătură declaraţia martorei ca neconcludentă, deşi aceasta precizează că a făcut un tratament la cabinetul medical şi a văzut-o acolo pe reclamantă. Faptul că nu cunoştea numele cabinetului nu este concludent, întrucât orice persoană care merge la medic ştie numele acestuia, nu al cabinetului. Cabinetele pot avea cu totul alte denumiri decât numele medicului. Dacă prin declaraţiile unei persoane care vine la un cabinet medical să se trateze şi precizează că a văzut-o acolo pe reclamantă, întrucât avea calitatea de asistentă, instanţa de fond nu este convinsă, atunci reclamanta nu înţelege de ce s-au mai administrat probe în dosar.
Sub un al doilea aspect, din punctul de vedere al recurentei, instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile legale în materie, constatând că reclamanta nu ar fi avut încheiat contract de muncă cu intimata-pârâtă, situaţie neconformă cu realitatea.
Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) C.muncii, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 40/2011, „contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului”.
Cu privire la forma scrisă a contractului, în concepţia iniţială a legiuitorului, această obligaţie era doar ad probationem, astfel încât contractul de muncă se putea încheia valabil şi doar prin simpla înţelegere a părţilor, nefiind nevoie de transpunerea în formă scrisă a înţelegerii părţilor, decât pentru a se putea proba această înţelegere. Legea nr. 40/2011 a modificat această concepţie în mod diametral opus, forma scrisă fiind solicitată pentru validitatea contractului, altfel spus lipsa formei scrise atrage sancţiunea inexistenţei contractului individual de muncă. În cazul în care angajatorul nu respectă această obligaţie, fapta lui constituie, după caz, contravenţie [art. 260 alin. (1) lit. e) C.muncii] sau infracţiune [art. 264 alin. (3)]. Şi prestatorul muncii (lucrătorul), la rândul său, săvârşeşte contravenţia prevăzută şi sancţionată de art. 260 alin. (1) lit. f) C.muncii.
Forma scrisă a contractului individual de muncă, ca cerinţă ad validitatem, este recunoscută şi de Curtea Constituţională (Decizia nr. 383/2011) care a reţinut că această cerinţă „nu poate duce în niciun caz la concluzia potrivit căreia statul a creat un dezechilibru între părţile cocontractante”. Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile cerute în vederea încheierii unui contract, indiferent de natura acestuia. Această competenţă a legiuitorului trebuie corelată cu faptul că stabilirea în materie de contracte a unor excepţii de la principiul consensualismului trebuie să fie justificat în mod obiectiv şi rezonabil. Raportat la acest aspect, Curtea Constituţională a apreciat că încheierea în formă scrisă a contractului de muncă este justificată de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care, profitând de faptul că forma scrisă a contractului de muncă era doar instrumentum probationis, se sustrăgeau de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat datorate prin efectul încheierii contractului de muncă. O atare conduită se reflecta negativ şi în planul protecţiei sociale a angajatului care nu beneficia de cotizare pentru perioadele lucrate neînregistrate de către angajator la autorităţile competente şi nici de de sănătate sau socială.
Forma scrisă a contractului individual de muncă fiind o condiţie ad validitatem nu se mai poate proba existenţa raportului juridic de muncă prin orice mijloc de probă, aşa cum se prevedea prin vechea reglementare legală. Având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui contract individual de muncă încheiat între părţi, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) C.muncii în mod corect prima instanţă a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata drepturilor salariale.
Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Jelena Zalman)
