C. muncii, art. 78, art. 269
Raportul juridic de muncă existent între părţi nu a încetat, aşa încât obiectul cererii nu este anularea unei desfaceri nelegale a contractului de muncă, a cărei consecinţă să fie obligarea angajatorului la despăgubirea salariatului pentru eventualul prejudiciu material creat prin dispunerea unei măsuri nelegale.
Totodată, cum nu s-a procedat la desfacerea contractului individual de muncă, salariatul nu este îndreptăţit nici la plata ajutorului de şomaj.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 499/R din 13 februarie 2006, nepublicată
Prin cererea civilă formulată la data de 28 iulie 2005, reclamanta R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL Alexandria, prin administrator, obligarea pârâtei la plata salariului pe luna iunie 2005 şi în continuare până la pronunţarea hotărârii, daune morale de 20.000.000 lei, precum şi acordarea ajutorului de şomaj. Prin cererea precizatoare, formulată la data de 23 august 2005, reclamanta a solicitat recalcularea orelor suplimentare prestate în perioada l iunie 2003 – 17 iulie 2005, acordarea şomajului şi plata salariului până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1109 pronunţată la data de 14 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII l-a conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL Alexandria şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.424.000 lei vechi, compusă din 112,88 lei RON, drepturi salariale cuvenite şi neîncasate pe perioada 1-17 iulie 2005 şi 29,55 lei RON – reprezentând contravaloare ore suplimentare pe perioada 1-17 iulie 2005; a luat act că reclamanta renunţă la capătul
de cercrc privind obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000.000 lei vechi cu titlu de daune morale; a respins ca rămas fară obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare pentru perioada 1 iunie 2003 – 17 iulie 2005, a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la acordarea dreptului de şomaj şi a drepturilor salariale, până la soluţionarea cauzei, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 600 lei RON cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâta i-a achitat reclamantei suma de 2.258.613 lei, reprezentând salariul cuvenit reclamantei pentru luna iunie 2005.
Pentru perioada 01 iulie 2005 – 17 iulie 2005, pârâta recunoaşte că datorează reclamantei suma de 1.128.800 lei, reprezentând salariu cuvenit şi neacordat, astfel încât instanţa urmează să admită în parte acţiunea.
Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanta solicită plata orelor suplimentare, instanţa a reţinut că pârâta a făcut dovada plăţii orelor suplimentare efectuate de reclamantă în perioada 1 martie 2004 – 31 iunie 2005 (mandat poştal 11 august 2005) în cuantum de 4.050.500 lei, iar pentru perioada 01 iunie 2003 – 1 martie 2004, societatea pârâtă i-a acordat zile libere plătite, respectând dispoziţiile art. 119, alin. (1) din C. muncii.
Pârâta a recunoscut că-i datorează reclamantei suma de 295.500 lei, reprezentând C/V ore suplimentare prestate în perioada 1 iulie 2005 – 17 iulie 2005, conform art. 120 din C. muncii.
Instanţa a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea societăţii pârâte la plata orelor suplimentare prestate de reclamantă în perioada 1 iunie 2003 – 1 iulie 2005, întrucât pârâta a făcut dovada plăţii contravalorii orelor suplimentare efectuate în perioada 1 martie 2004 – 31 iunie 2005 şi a compensării cu ore libere plătite pentru orele suplimentare prestate de reclamantă în perioada 1 iunie 2003 – 1 martie 2004.
Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la acordarea şomajului, instanţa a reţinut că reclamantei nu i s-a desfăcut contractul individual de muncă, aceasta fiind încă salariată, astfel încât instanţa a respins acest capăt de cerere ca nefondat.
In ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata salariului până la soluţionarea cauzei, instanţa a respins şi acest capăt de cerere ca nefondat, cu motivarea că în speţa de faţă, obiectul
cercrii nu este anularea unei desfaceri nelegale a contractului de muncă, astfel încât instanţa să fi fost învestită cu anularea unei măsuri netemeinice şi nelegale care să fi produs un prejudiciu material ce ar fi obligat angajatorul să despăgubească pe salariat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând soluţia pentru motive ce se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel:
Calculul orelor suplimentare nu s-a efectuat conform dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, art. 117 şi art. 120 alin. (2).
Recurenta arată că, deşi a fost chemată cu înştiinţarea nr. 366 din 3 august 2005 la data de 11 august 2005 la sediul firmei, unde a dat o notă explicativă pentru lipsa de la serviciu, începând cu data de 18 august 2005, aceasta nu a fost analizată. Astfel, recurenta solicită să îi fie plătit salariul pentru perioada 18 august 2005 – 31 octombrie 2005, respectiv suma de 8.960.000 lei. De asemenea, recurenta solicită ca, în cazul desfacerii contractului său de muncă, să îi fie acordat ajutorul de şomaj, întrucât nu este vinovată de absentarea de la locul de muncă. Prin întâmpinarea formulată, intimata SC P. SRL a solicitat respin-
gerea recursului ca nefondat. In recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate dar şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că intimata a făcut dovada achitării către reclamantă atât a drepturilor salariale, cât şi a orelor suplimentare cuvenite acesteia pentru perioada 1 iunie 2003 – 1 iulie 2005, precum şi a compensării cu zile libere plătite pentru perioada 1 iunie 2003 – 1 martie 2004.
în cauză, nefiind sesizată cu o contestaţie împotriva desfacerii contractului de muncă, instanţa a reţinut, în mod corect că raportul juridic de muncă existent între părţi nu a încetat, aşa încât obiectul cererii nu este anularea unei desfaceri nelegale a contractului de muncă care să aibă drept consecinţă obligarea la a o despăgubi pe recurenta reclamantă pentru eventualul prejudiciu material creat prin dispunerea măsurii nelegale. Astfel fiind conturat obiectul cauzei şi cum în faza căii de atac a recursului este inadmisibilă formularea unor cereri noi, nici cererea recurentei privind plata ajutorului de şomaj nu poate fi primită.
Pentru aceste considerente şi în baza art. 312, recursul va fi respins ca nefondat, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.
