Plată nedatorată. Inexistenta vinovăţiei salariatului în încasarea sumelor nedatorate. Răspundere subsidiară


Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, indiferent de inexistenţa vinovăţiei sale privind încasarea acestor sume nedatorate.

Răspunderea persoanelor cărora le este imputabilă plata către salariat a sumelor nedatorate este subsidiară fată de obligaţia de restituire ce incumbă acestuia.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 6550/R din 29 noiembrie 2012, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 4917/25.05.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.C. CFR Călători SA în contradictoriu cu pârâtul G.G. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.625 lei. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâtul a fost salariat al pârâtei în funcţia de „mecanic ajutor locomotivă I”, începând cu data de 01.02.2000, în baza CIM înregistrat sub nr. 1/2000. Ulterior, între părţi s-a încheiat actul adiţional nr. 102/ a390/29.04.2010 la CIM. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de 25.05.2010, în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003, prin dispoziţia nr. 102 a/435/26.05.2010 de încetare a CIM.

Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 51 alin. (1) din CCM, salariaţii S.N.T.F.C. au dreptul, în fiecare an calendaristic, în condiţiile legii, la un concediu de odihnă plătit de minim 24 de zile lucrătoare, indiferent de vechimea în muncă, durata concediului fiind corespunzătoare activităţii desfăşurate timp de un an. Salariaţii care prestează munci grele feroviare, periculoase sau vătămătoare ori lucrează în locuri de muncă cu condiţii deosebite sau speciale au dreptul, în fiecare an, la un concediu de odihnă suplimentar.

Cu respectarea prevederilor din CCM la nivel de societate pe anii 2007-2008, potrivit clauzelor din CIM, pârâtul avea dreptul la 24 de zile lucrătoare de concediu de odihnă anual, în raport cu durata muncii beneficiind şi de un concediu suplimentar de 6 zile. Astfel cum prevede art. 140 alin. (2) C. muncii, s-a statuat că durata efectivă a concediului

de odihnă anual se stabileşte prin CCM aplicabil, este prevăzută în CIM şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.

Prevederile art. 140 alin. (2) C. muncii nu instituie o excepţie de la prevederile de drept comun ale art. 1010 C. civ., în concret, nu obligă salariatul să continue raporturile de muncă până la sfârşitul anului calendaristic la acelaşi angajator, pe considerentul că numai astfel efectuarea integrală în natură a concediului de odihnă ar corespunde perioadei efectiv lucrate. Insă, dacă după efectuarea în natură a concediului de odihnă integral intervine, în cursul aceluiaşi an calendaristic, o cauză de încetare a CIM, imputabilă sau neimputabilă salariatului, sumele încasate de salariat cu titlu de indemnizaţie de concediu de odihnă sunt parţial sume necuvenite.

în speţă, Tribunalul a reţinut că în lunile februarie şi martie 2010 pârâtul a efectuat 20 zile (februarie) şi 2 zile (martie) de concediu de odihnă, în baza cererilor formulate de acesta la sediul societăţii la data de

27.01.2010,17.02.2010,16.03.2010 şi 18.03.2010, conform foilor colective de prezenţă aferente lunilor februarie şi martie 2010 pentru care a încasat integral indemnizaţia aferentă celor 22 de zile de concediu de odihnă, precum şi prima de vacanţă, aspect care rezultă din fluturaşii de salariu şi din notele contabile emise de serviciul financiar-contabil al societăţii.

Aplicând regula matematică de trei simplă, dacă pentru 12 luni pârâtului i se cuvin 32 de zile de concediu de odihnă, pentru o lună de zile recurentul beneficiază de 2,6 zile de concediu, iar pentru perioada lucrată efectiv i se cuvin 13 zile de concediu. în consecinţă, pârâtul a încasat, în mod necuvenit, indemnizaţie de concediu pentru 9 zile.

Conform art. 55 din CCM în vigoare, „(1) Pe durata concediului de odihnă salariaţii vor primi o indemnizaţie formată din salariul de bază la data plecării în concediu corespunzător numărului de zile de concediu, majorată cu procentul mediu al celorlalte venituri salariale realizate sub formă de sporuri prevăzute la nivel de unitate şi sporul pentru ore festive, pe o perioadă de 3 luni anterior lunii plecării în concediu. (2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alineatul (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu”, care reglementează modul de calcul al concediului de odihnă.

Conform notei contabile depuse în copie la dosarul de fond, pentru

o zi de concediu de odihnă, reclamantului i se cuveneau 174,55 lei, astfel că pentru 9 (nouă) zile de concediu i s-au plătit 1.571 lei.

Având în vedere că raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de 25.05.2010, pentru perioada de muncă prestată în anul 2010 pârâtul era îndreptăţit la încasarea indemnizaţiei cuvenite proporţional cu perioada lucrată, respectiv pentru 13 zile de concediu de odihnă, astfel că pentru diferenţa de 9 zile a încasat indemnizaţie în cuantum de 1.571 lei net în mod necuvenit.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit CCM art. 55, „(1) Salariaţii vor beneficia şi de un ajutor material pentru recuperarea forţei de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă”, care reglementează modul de calcul al primei de vacanţă.

în speţă, pârâtul, în calitate de salariat al regiei, a beneficiat de o primă de vacanţă pe anul 2010 în valoare de 1.054 lei, aspect care rezultă din fluturaşul de salariu aferent lunii februarie 2010. însă, în conformitate cu art. 56 alin. (2) din CCM 2007-2008 al S.N.T.F.C. CFR Călători SA, „în cazurile în care după ce salariatul a efectuat concediul de odihnă, contractul său de muncă a încetat din motivele prevăzute la art. 55 lit. b), art. 61 lit. b) şi d), art. 79 şi art. 264 lit. f) C. muncii, acesta este obligat să restituie unităţii partea din indemnizaţia de concediu corespunzătoare perioadei nelucrate din anul pentru care i s-a acordat acest concediu, precum şi contravaloarea ajutorului material pentru recuperarea forţei de muncă în situaţia în care nu are dreptul la cel puţin 15 zile de concediu de odihnă pentru perioada lucrată”.

Având în vedere că pârâtul a avut dreptul la 13 zile de concediu de odihnă, în raport cu lunile lucrate pe anul 2010, Tribunalul a constatat că acesta, în raport de prevederile art. 55 şi art. 56 din CCM la nivel de societate coroborate cu cele ale art. 140 C. muncii, a încasat necuvenit atât indemnizaţia aferentă pentru 9 zile de concediu de odihnă în cuantum de 1.571 lei, cât şi ajutorul material pentru recuperarea forţei de muncă, în cuantum de 1.054 lei. Acest aspect este recunoscut chiar de pârât prin semnarea înscrisului intitulat „Angajament de plată” din data de

16.06.2010.

Potrivit prevederilor art. 272 alin. (1) C. muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, indiferent de inexistenţa vinovăţiei sale în încasarea acestor sume. Obligaţia de restituire reglementată de art. 272 nu reprezintă o formă a răspunderii patrimoniale a salariatului, ci se întemeiază pe plata lucrului nedatorat, pe îmbogăţirea fară justă cauză.

în consecinţă, în baza considerentelor reţinute, Tribunalul a admis cererea în baza art. 140 alin. (2) şi art. 272 C. muncii şi a obligat pârâtul la plata sumei totale de 2.625 lei cu titlu de plată nedatorată, reprezentând indemnizaţia de concediu de odihnă încasată necuvenit pe anul 2010 (1.571 lei) şi prima de vacanţă (ajutorul material pentru recuperarea forţei de muncă – 1.054 lei).

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul, în dezvoltarea căii de atac formulate, recurentul arată că instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea sentinţei dispoziţiile art. 56 alin. (3) din CCM 2007/2008 al S.N.T.F. CFR Călători şi nici nu a precizat dacă sumele datorate şi încasate după cum a stabilit societatea R.T.F.C.

sunt sume brute sau nete, cu menţiunea că la încasare s-au plătit taxe şi impozite conform reglementărilor fiscale.

Curtea apreciază recursul ca fondat.

Prin motivul de recurs formulat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică sentinţa atacată, susţinând că este nelegală, pe considerentul că prima instanţă a aplicat greşit legea. în limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, procedural, fie când interpretează greşit norma juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau când, recurgând la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greşită interpretare.

Motivul de recurs subzistă în cauză, prima instanţă pronunţând sentinţa atacată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 272 alin. (1) C. muncii şi ale art. 1266-1269 C. civ.

Potrivit prevederilor art. 272 alin. (1) C. muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, indiferent de inexistenţa vinovăţiei sale în încasarea acestor sume nedatorate, iar răspunderea persoanelor cărora le este imputabilă plata către salariat a sumelor nedatorate este subsidiară faţă de obligaţia de restituire ce incumbă pârâtului.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 272 alin. (1) C. muncii, în cauză solicitându-se restituirea de către salariat a unei sume încasate necuvenit de la angajator, respectiv restituirea unei plăţi nedatorate, pretinzându-se că a încasat necuvenit atât indemnizaţia aferentă pentru 9 zile de concediu de odihnă în cuantum de 1.571 lei, cât şi ajutorul material pentru recuperarea forţei de muncă, în cuantum de 1.054 lei.

Prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. art. 272 alin. (1) C. muncii.

Se va avea în vedere sub acest aspect că potrivit art. 56 alin. (2) din CCM 2007-2008 al S.N.T.F.C. CFR Călători SA, „în cazurile în care după ce salariatul a efectuat concediul de odihnă, contractul său de muncă a încetat din motivele prevăzute la art. 55 lit. b), în baza 61 lit. b) şi d), art. 79 şi art. 264 lit. f) C. muncii, acesta este obligat să restituie unităţii partea din indemnizaţia de concediu corespunzătoare perioadei nelucrate din anul pentru care i s-a acordat acest concediu, precum şi contravaloarea ajutorului material pentru recuperarea forţei de muncă în situaţia în care nu are dreptul la cel puţin 15 zile de concediu de odihnă pentru perioada lucrată”.

Articolul 56 alin. (3) din acelaşi CCM pe anii 2007-2008 al S.N.T.F.C. CFR Călători SA stipulează: „Prevederile alin. (2) nu se aplică salariaţilor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 55 lit. b) C. muncii, când unitatea nu i-a putut oferi o altă muncă corespunzătoare, în baza art. 61 lit. c) C. muncii, din cauza stării de sănătate constatate cu certificat medical, iar unitatea nu i-a putut oferi o altă muncă corespunzătoare stării sănătăţii şi calificării profesionale”.

Or, în cauză fiind vorba de o clauză neclară, îndoielnică, întrucât pe de o parte 56 alin. (2) din CCM 2007-2008 al S.N.T.F.C. CFR Călători SA prevede că: „în cazurile în care după ce salariatul a efectuat concediul de odihnă, contractul său de muncă a încetat din motivele prevăzute la art. 55 lit. b) C. muncii, acesta este obligat să restituie unităţii partea din indemnizaţia de concediu corespunzătoare perioadei nelucrate din anul pentru care i s-a acordat acest concediu, precum şi contravaloarea ajutorului material pentru recuperarea forţei de muncă în situaţia în care nu are dreptul la cel puţin 15 zile de concediu de odihnă pentru perioada lucrată”, iar pe de altă parte art. 56 alin. (3) din acelaşi CCM stipulează: „Prevederile alin. (2) nu se aplică salariaţilor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 55 lit. b) C. muncii”, atunci această clauză va fi interpretată, conform art. 1266-1269 C. civ., în favoarea celui ce se obligă, conform regulii in dubio pro reo în cauză în favoarea pârâtului-recurent căruia i-a încetat CIM conform art. 55 lit. b) C. muncii.

Raportat la modul de interpretare a clauzei sus-precizate este irelevantă semnarea de către pârât a înscrisului intitulat „Angajament de plată” din data de 16.06.2010, acesta nedatorând suma la care a fost obligat prin hotărârea recurată. Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9) C. proc. civ. a admis recursul formulat de recurentul-pârât, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, prima instanţă pronunţând sentinţa atacată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 272 alin. (1) C. muncii, art. 1266-1269 C. civ.