-3018 lei brut, reprezentând sporul de noapte pentru perioada 30 iulie 2006-07.07.2009;
– 4049 lei brut ,reprezentând sporul de vechime pentru perioada 30 iulie 2006-07 iulie 2009;
-5590 lei brut, reprezentând indemnizaţie concediu de odihnă pentru perioada 01 ianuarie 2006-07.07. 2009
-28762 lei brut, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate în intervalul 30 iulie 2006-07.07. 2009,
– 600lei net reprezentând drepturi salariale corespunzătoare intervalului 05.03.2009-02.04.2009
sume ce vor fi actualizate în raport cu indicii de inflaţie de la data scadenţei până la data de 29 .07.2009.
A obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală pentru aceste sume calculată de la data introducerii cererii 30.07.2009 până la data plăţii efective.
A obligat pârâta să vireze pentru reclamant contribuţiile datorate bugetelor de stat pentru sumele acordate prin prezenta hotărâre şi, totodată, să depună cuvenitele diligenţe în vederea înscrierii în carnetul de muncă a menţiunilor privind drepturile susmenţionate.
A respins, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect:
-plata unei compensaţii de cel puţin un salariu lunar conform art.78 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007/2010.
-plata sporului de toxicitate pentru perioada 30 .07. 2006-07.07.2009;
-acordarea contravalorii echipamentului de protecţie pentru acelaşi interval;
-plata contravalorii bonurilor de masă;
-plata sporului de gestiune pentru perioada30 .07. 2006-07.07.2009;
În temeiul art. 502 din O.U.G. 51/2008 a obligat reclamantul să restituie statului suma de 3000 lei reprezentând ajutor public judiciar acordat .
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul a devenit angajat al societăţii pârâte începând cu data de 13.10.2004 (poz. 29 carnet de muncă, fila 154 verso ds. fd) în funcţia de gestionar. Pe perioada acestei angajări, inclusiv din carnetul de muncă, a rezultat că pentru reclamant au fost încheiate acte adiţionale la contractul individual de muncă încheiat iniţial.
De la data 03.04.2009 până la 01.07.2009 reclamantul a fost detaşat la SC L.R. SRL Bucureşti ( Fila156 ds).
Pe perioada angajării la societatea pârâtă, activitatea în staţia unde lucra reclamantul, aşa cum rezultă din monetarele întocmite de lucrătorii staţiei (monetare în raport cu care s-a întocmit centralizatorul orelor efectiv lucrate de către expertul desemnat fila 178 ds) – se desfăşura în mod neîntrerupt fiind asigurată de trei salariaţi, lucru relevat şi prin concluziile la raportul de expertiză efectuat în cauză.(fila 171 ds.)
Pornind de la această situaţie, prima instanţă a luat în considerare varianta de calcul a raportului de expertiză care stabileşte timpul de desfăşurare a activităţii reclamantului în funcţie de aceste înscrisuri urmând a înlătura înscrisurile reprezentate de foile de pontaj prezentate de pârâtă.
Fată de atitudinea procesuală a reclamantului, care la termenul din 23.02.2010 a arătat că nu are de formulat obiecţiuni la raportul de expertiză decât în legătură cu obiectivul nr. 8 pentru luna martie 2009, instanţa şi-a însuşit răspunsul întocmit de către expertul desemnat în ceea ce priveşte cuantumul stabilit pentru sporul de noapte (coloana 11 din anexa 4 la raportul de expertiză-fila 180 ds, suma calculată pentru acest spor fiind determinată prin scăderea sumei de 37 lei aferentă lunii iulie 2006 din suma totală calculată de expert de 3055 lei, rezultând diferenţa de 3018 lei pentru perioada pentru care reclamantul solicită drepturile conform declaraţiei sale –fila 28 ds.) şi sporul pentru plata orelor suplimentare (coloana 14, pentru suma de 13 692 lei +coloana 16 pentru suma de 15 606 lei, din suma celor două coloane urmând a se scădea drepturile calculate pentru luna iulie 2006; suma rezultată fiind de 29 762 lei ) prin luarea în considerare a reglementărilor prevăzute de Contractele colective de muncă la nivelul unităţii (art. 35 lit. b, fila 105 coroborat cu înscrisul existent la ds. 114 ds. şi respectiv, art. 13 alin . 4 coroborat cu înscrisul existent la fila 127 ds ) Legea nr. 53/2003 prin raportare la prevederile art. 41 litera c) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel Naţional nr.2895/2006.
Instanţa a avut de asemenea în vedere prevederile art. 42 alin. 2 înregistrat la 22.03.2005 al Contractului Colectiv încheiat la nivelul unităţii SC B. Impex SRL înregistrat la 22.03.2005 şi prevederile art. 35 al Contractului Colectiv încheiat la nivelul unităţii SC Berişteanu Impex SRL înregistrat la 22.03.2005 24.04.2007 (f.102 şi următoarele ds. şi 128 şi următoarele ds) prin care se stabileşte acordarea procentuală a sporurilor pentru orele suplimentare, pentru vechimea în muncă şi pentru lucrul în timpul nopţii, respingând obiecţiunile formulate de pârâtă ca neîntemeiate.
Astfel în legătură cu sporul de vechime s-a stabilit prin aceste contracte că este de maxim 25% la o vechime de peste 20 ani. Cum reclamantul îndeplinea această condiţie a vechimii în muncă de peste 20 ani, iar la încheierea contractului de muncă nu a fost stabilit un procent inferior pentru reclamant va lua în considerare procentul de 25 % începând cu ianuarie 2007 astfel cum a stabilit expertul desemnat în cauză în funcţie de vechimea în muncă stabilită după carnetul de muncă.
La însuşirea concluziilor raportului de expertiză cu privire la stabilirea sporului de vechime, prima instanţă a avut în vedere şi faptul că raporturile de muncă dintre părţi au început să se deruleze încă din cursul anului 2004, an în care a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă depus în duplicat la dosarul cauzei înregistrat sub nr. 7/22.03.2005 la Direcţia de Muncă Solidaritate Socială (Fila 128 şi următoarele ds.) care la art. 42 alin 2 a stabilit că salariaţii erau îndreptăţiţi la un spor de vechime în procent de 25% pentru o vechime de peste 20 ani. Instanţa a respins obiecţiunile formulate de către pârâtă în legătură cu modul de stabilire a sporului de vechime fără luarea în considerare a actului adiţional încheiat la contractul individual de muncă nr. 7864 aplicabil începând cu 01.01.2005 (în care se prevede un spor de vechime de 15% din salariul de bază, spor ce ar fi inclus în salariu potrivit susţinerilor pârâtei ) deoarece aceste prevederi nu au fost respectate nici de către însăşi reclamanta care până în luna noiembrie 2006 inclusiv a plătit acest spor atunci când l-a achitat – în mod distinct – pe statul de plată, iar nu inclus în salariu (filele 71,75 ds fd). A avut în vedere şi faptul că din redactarea actului adiţional menţionat nu rezultă faptul că acest spor s-ar acorda prin includerea lui în salariul de bază.
Ca urmare, prima instanţa a admis acţiunea reclamantului, a obligat pârâta la plata sumei de 3018 lei brut reprezentând spor de noapte pentru perioada 30.07.2006 – 07.07.2009, a sumei de 28 762 lei brut reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate în intervalul 30.07.2006 – 07.07.2009 astfel cum s-a indicat mai sus pe baza concluziilor formulate de către expert.
De asemenea, pentru aceeaşi perioadă, a obligat pârâta la plata diferenţei dintre sporul de vechime cuvenit şi sporul de vechime acordat conform statelor de plată, rezultând o diferenţă de 4049 lei brut ( 4344 lei-295 lei=4049 lei) .
În ceea ce priveşte sporul de toxicitate calculat de către expert în raport cu prevederile Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii chimie şi petrochimie pe anii 2007 şi 2010, tribunalul a respins pretenţiile formulate. A constatat că – pentru salariaţii societăţii pârâte nu sunt aplicabile prevederile Contractului Colectiv nr. 412/2007 încheiat la nivelul ramurii chimie şi petrochimie, societatea pârâtă neînscriindu-se între cele prevăzute de anexa 1 din acest contract şi nici între societăţile cu profil de activitate producţie chimică şi petrochimică şi servicii conexe. Astfel, la art. 155 Contract se prevede că de prevederile acestuia vor benefica salariaţii de la societăţile comerciale cuprinse în anexa 1.
Nici prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii pârâte nu a fost stabilită îndreptăţirea salariaţilor la plata sporului de toxicitate, astfel că nu există nici un temei în baza căruia pârâta să poată fi obligată la plata acestuia. În consecinţă a respins pretenţiile reclamantului formulate în legătură cu acest spor.
În răspunsul la obiectivul nr. 2 din raportul de expertiză (fila 171,179 ds.) s-a stabilit că din documentele existente la dosar şi cele consultate la sediul unităţii nu a rezultat că pentru anii 2006, 2007 şi 2008 reclamantul ar fi beneficiat efectiv de concediu de odihnă.
De asemenea a rezultat că acestuia nu i-au fost acordate compensaţii în bani pentru concediul neefectuat, iar – pentru plata acestor drepturi – i se cuvenea reclamantului suma brută de 5590 lei (coloana 15, anexa 4, fila 180 ds.)
În raport cu aceste constatări şi cu prevederile art 141 alin 4 din Lg 53/2003 ţinând cont şi de faptul că până în prezent raporturile de muncă dintre părţi au încetat, a admis cererea acestuia şi a obligat pârâta la plata sumei de 5 590 lei brut reprezentând compensaţie concediu de odihnă pentru perioada 01.01.2006 – 07.07.2009.
Prin raportul de expertiză efectuat s-a mai stabilit că în luna martie nu au fost achitate corect drepturile către reclamant. Pentru obiectivul nr. 8, expertul a concluzionat că statele de plată depuse la dosar de către pârâtă nu pot fi luate în considerare. La dosar nu au fost depuse alte documente din care să rezulte plata drepturilor pentru această perioadă, calculul drepturilor fiind redat în anexa 4 de unde rezultă suma netă corespunzătoare de 600 lei (fila 180 ds.). Instanţa a solicitat în mod expres dovada plăţii drepturilor pentru această lună însă pârâta nu a depus o asemenea dovadă (fila 210 ds).
Nefiind depus înscrisul din care să rezulte o asemenea plată pentru luna martie 2009, pentru care – în mod expres reclamantul a arătat că nu i s-au plătit drepturile – instanţa nu a putut să aibă în vedere recunoaşterea generală a achitării drepturilor prin semnarea monetarelor (fila 193 ds.) şi nici situaţia prezentată de expert înaintată cu răspunsul expertului la data de 27.04.2010. Prin urmare a obligat pârâta la plata sumei de 600 lei net reprezentând drepturi salariale corespunzătoare intervalului 05.03.2009-02.04.2009.
În raport cu prevederile art. 161 alin 4 din Legea 53/2003 potrivit căruia întârzierea nejustificată la plata sariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru prejudiciul produs salariatului, prin luarea în considerare şi a prevederile art. 1088 din Codul Civil a obligat pârâta să plătească reclamantului pentru sumele datorate calculate de la momentul punerii în întârziere şi anume de la data introducerii cererii de chemare în judecată 30-06-2009 a dobânzii legale prevăzute de OG 9/2000 până la data plăţii efective.
În raport cu prevederile art. 40 alin 2 lit. f din Lg. 53/2003 a obligat pârâta să vireze pentru reclamant contribuţiile datorate bugetului de stat pentru sumele acordate prin prezenta hotărâre.
Totodată în raport cu prevederile art. 130 alin 2 din LG 130/1999 va obliga pârâta să depună cuvenitele diligente în vederea înscrierii în carnetul de muncă a reclamantului a menţiunilor privind drepturile sus menţionate.
Aşa cum rezultă din susţinerile pârâtei şi a expertului desemnat în perioada pentru care reclamantul solicită acordare bonurilor de masă unitatea nu a acordat astfel de drepturi neexistând nici o prevedere în contractele încheiate prin care să se oblige la acest lucru.
Pentru aceste motive a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtei la acordarea bonurilor de masă .
În ceea ce priveşte plata sporului de gestiune solicitat de către reclamant, a constatat că reclamantul a fost angajat pe post de gestionar, personal calificat, astfel încât sporul a fost inclus în salariul negociat. Prin urmare a respinge cererea de acordare a sporului de gestiune.
De asemenea, prin raportul de expertiză, s-a arătat că în perioada 03.04.2009-30.06.2009 acesta a fost detaşat la SC L. SRL Bucureşti, de unde şi-a primit toate drepturile salariale, iar –deoarece pe timpul deplasării reclamantul a stat la domiciliul propriu nu poate solicita alte drepturi pentru perioada detaşării.
Prin urmare instanţa a respins aceste pretenţiile formulate în legătură cu aceste drepturi ca nefondate.
Cum societatea pârâtă a revenit asupra deciziei emise în legătură cu contestatorul ( f.7 ds) tribunalul a respins cererea de acordare a compensaţiei în raport cu prevederile art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, pentru anii 2007-2010 în urma emiterii deciziei nr. 963 din 17.03.2009.
Potrivit acestui articol, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar în afara drepturilor cuvenite la zi. Cum contractului individual de muncă nu a încetat la 17.03.2010, decizia de concediere fiind anulată, instanţa a respins cererea având ca obiect aceste drepturi.
Potrivit Legii echipamentul de protecţie este acel echipament destinat a fi purtat sau mânuit de lucrători pentru a-i proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să le pună în pericol sănătatea şi securitatea la locul de muncă, precum şi orice supliment sau accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv.
Potrivit art. 12 alin 1 lit. b din acelaşi act normativ angajatorul are obligaţia să decidă asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat. Or, din documentele dosarului nu rezultă vreo dispoziţie prin care angajatorul să fi stabilit astfel de măsuri de protecţie pentru reclamant şi nici acesta din urmă nu a evidenţiat care anume ar fi fost riscul sau riscurile care ar fi putut să îi pună în pericol sănătatea şi securitatea la locul de muncă pe care l-a ocupat în cadrul unităţii pârâte.
Dispoziţia generală stabilită prin Legea nr. 319/2006 la art. 13 lit. r) de a echipamentelor individuale de protecţie reprezintă o obligaţie generală preluată prin dispoziţiile contractului colectiv la nivel de unitate( art.23) fără a stabili însă o obligaţie faţă de toţi salariaţii unităţii indiferent de condiţiile în care aceştia desfăşoară activitatea.
Pentru aceste motive a respins solicitarea de acordare a contravalorii echipamentului de protecţie, pretenţii formulate de reclamant.
Văzând că prin prezenta hotărâre beneficiarul, şi anume reclamantul a dobândit drepturi a căror valoare depăşeşte de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat prin încheierile din data de 22.03.2010 şi 11.01.2010, în conformitate cu prevederile art. 502 din OUG 51/2008 l-a obligat pe acesta să restituie statului suma de 3000 lei reprezentând ajutor public judiciar acordat.
Totodată, în raport cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta SC Berişteanu IMPEX SRL Botoşani solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei civile recurate în sensul respingerii capetelor de cerere privind plata sumei de 28762 lei brut, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate în perioada 30 iulie 2006 – 07 iulie 2009, plata sumei de 4049 lei brut, reprezentând spor vechime pentru perioada 30 iulie 2006 – 07 iulie 2009, plata sumei de 5590 lei brut, reprezentând indemnizaţie de concediu pentru perioada 01 ianuarie 2006 – 07 iulie 2009, plata sumei de 600 lei net, reprezentând drepturi salariale pentru perioada 05 martie 2009 – 07 iulie 2009, plata cheltuielilor de judecată in sumă de 3000 lei.
În motivare a arătat în esenţă următoarele: la dosar nu se regăseşte nici o probă prin care se dovedeşte ca salariatul a prestat ore suplimentare în afară de menţiunea expertului care a spus că a văzut câteva monetare în schimb sunt depuse statele de plată şi pontajele oficiale înregistrate la Direcţia muncii; pentru a putea fi modificate aceste state de plată şi pontaje oficiale, ele trebuie întâi anulate de către instanţă şi apoi recalculate in eventualitatea stabilirii unor neconcordanţe; monetarele la care se face referire de către expert, atestă încasările din ziua respectivă şi ele nu pot fi considerate ca o dovadă a timpului lucrat, contrară pontajelor şi statelor de plată; sporul pentru ore suplimentare se acordă numai dacă prestată peste programul normal de lucru nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile calendaristice; din coroborarea dispoziţiilor art. 40 alin. 3 lit. c din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel Naţional şi art. 120 alin. 2 Codul muncii, pentru orele suplimentare se acordă un spor de 100% din salariul de bază, pentru primele 120 de ore dintr-un an calendaristic, şi de 75% pentru orele prestate peste acest plafon, or, expertul, în calcule nu a aplicat aceste dispoziţii; reclamantul nu si-a exercitat obligaţia de a solicita angajatorului „compensarea prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, iar numai în ipoteza în care compensarea prin ore nu era posibilă se putea pretinde plata muncii suplimentare prin adăugarea unui spor la salariu, corespunzător duratei acesteia, stabilit prin negociere, în cadrul contractului individual şi care nu putea fi mai mic de 75% din salariul de bază; în speţă nu s-a făcut dovada că reclamantul a solicitat angajatorului compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite şi nici a împrejurării că s-a pretins un spor la salariu, în ipoteza imposibilităţii unităţii de a compensa munca suplimentară prin ore libere, cererea de plată a orelor suplimentare fiind adresată direct instanţei după încetarea raporturilor directe de muncă cu angajatorul ( Curtea de Apel Bucureşti, Secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 793/R/2006); reclamantului îi aparţine culpa de a presta activitate cu titlu de muncă suplimentară fără să solicite compensarea cu timp liber, înţelegerea nevoii reclamantului de a lucra pentru a-şi completa vechimea necesară în vederea pensionării a fost motivul pentru care a acceptat ca acesta să lucreze în societate, chiar dacă prin acţiunile sale (directe şi indirecte) a prejudiciat patrimonial societatea; nici la data întocmirii fişei de lichidare datorii, reclamantul nu a solicitat şi nu a pus în întârziere societatea în niciun fel cu privire la pretinsele sale reparaţii; în vechiul CCMUN valabil până la 01.01.2007, într-adevăr, sporul de vechime se acorda pe tranşe de ani lucraţi în câmpul muncii, şi dacă ar fi să-şi însuşească hotărârea instanţei de fond,sporul de 25% aferent salariului de bază al reclamantului, ar trebui acordat doar până la 31.12.2006, dată după care, legiuitorul, prin prevederile CCMUN 2007 – 2010, nu menţine tranşele procentuale din precedentul contract, folosirea cuvintelor „minim” şi „maxim” în art. 41 (2) lit. „d” al CCMUN reprezentând o plajă graduală de referinţă pentru angajator; a acordat spor de vechime de 15%, conform actului adiţional la contractul individual de muncă pe întreaga perioadă de timp din cererea de chemare în judecată iar dacă reclamantul ar fi solicitat la negocierea individuală a contractului individual de muncă un spor mai mare de 15%, chiar de 25%, i l-ar fi acordat; reclamantul poartă o culpă proprie în faptul că nu a solicitat majorarea sporului de vechime iar sancţionarea sa prin obligarea retroactivă la plata unui spor de 25% este nelegală, întrucât legea aplicabilă prevede un maxim de 25%; fiecare salariat a beneficiat de compensarea în bani a CO neefectuat, inclusiv reclamantul, ca modalitate de ridicare din societate a acestor sume de bani reclamantul ţinea o evidenţă pe formularul tip„monetar iar suma de 1800 de lei reprezentând salarii aferente lunii decembrie reprezintă în fapt 600 de lei cuvenit şi ridicat de reclamant plus sumele cuvenite celorlalţi doi salariaţi; raportul de expertiză este contradictoriu şi nu răspunde obiectivelor şi obiecţiunilor, situaţia de fapt nefiind lămurită; în ceea ce priveşte sporul de noapte faţă de obligarea societăţii la plata sumei de 3018 lei brut, aferent perioadei 30.07.2006 – 07.07.2009, se apreciază că salariatul are dreptul la plata acestui spor.
Reclamantul intimat a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nelegal formulat şi menţinerea sentinţei civile nr.741/05.05.2010 a Tribunalului Botoşani ,ca fiind legala si temeinică.
Intimatul a invocat nulitatea recursului întrucât potrivit art. 312 ind. 1 al 1 lit. c din Codul de Procedură Civilă, recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, art. 306 alin 1 Cod de Procedură Civilă stabilind ca recursul este nul daca nu a fost motivat în termen legal cu excepţia cazului când exista motive de ordine publică, precizându-se in alin. 3 că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ. iar în speţă SC B. Impex SRL Botoşani nu şi-a motivat în drept recursul, face doar nişte afirmaţii total neadevărate, ce nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 Cod. Proc. Civ. , ceea ce echivalează cu nemotivarea recursului declarat, conduită procesuală care trebuie sancţionată potrivit legii cu nulitatea recursului.
Intimatul a solicitat instanţei sa procedeze la aplicarea art. 108 ind. 1, alin. 1 lit. a în sensul sancţionării recurentului cu amendă judiciara, pentru introducerea cu rea credinţă a acestei cereri, vădit netemeinice.
Pe fondul recursului intimatul a arătat în esenţă următoarele:
A demonstrat primei instanţe că programul de lucru efectuat in perioada martie 2005- martie 2009 , a fost de 244 ore lunar fiind plătit doar pentru 164 lunar, fiind lipsit de celelalte drepturi care au fost prevăzute in contractul individual de munca , în contractul colectiv de munca , drepturi prevăzute in Codul Muncii, capitolul IV – Salarizarea si alte drepturi băneşti si Capitolul V- Concedii si zile libere; nu a semnat nici un stat de plata ci doar monetare care erau valabile pentru plata drepturilor salariate iar statele de plată ce au fost depuse la dosar nu le-a semnat şi nu are de ce să solicite anularea lor; într-adevăr, statele de plată sunt acte oficiale ale societăţii, dar din acestea nu rezulta ca ar fi primit toate drepturile băneşti la care avea dreptul; potrivit Codului Muncii – Capitolul IV – Salarizarea si alte drepturi băneşti, art. 41 lit C – avea dreptul la plata tuturor orelor suplimentare pentru orele lucrate in zilele libere si de sărbători legale , ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere , lucru ce nu era posibil activitatea staţiei de benzină fiind asigurată numai de 3 angajaţi motiv pentru care prima instanţa a admis acest capăt de cerere potrivit calculului făcut de expertul contabil; pe fişa de lichidare se prevede faptul ca nu are nici o datorie faţă de fostul angajator dar nu există rubrică unde să se prevadă dacă angajatorul are datorii faţă de angajat; conform art. 41. lit d , a avut dreptul la un spor de vechime de 25% , având o vechime in munca de peste 20 de ani, cuantumul acestuia fiind calculat prin raportul de expertiza , motiv pentru care acest capăt de cerere a fost admis de instanţa de judecata iar obiecţiunile recurentului nu s-au referit la cuantum ci la faptul ca nu ar fi avut dreptul la acest spor; referitor la indemnizaţia pentru concediu de odihnă învederează instanţei că expertul nu a făcut decât sa calculeze suma la care avea dreptul.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimat, Curtea apreciază că este nefondată. Conform art. 3021 alin. 1 lit. c C.proc.civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. Analizând cererea de recurs se constată că recurenta a indicat punctual motivele pentru care apreciază că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, fără a indica temeiul de drept al motivelor de recurs. Însă neindicarea sau indicarea greşită a temeiului în drept al motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului întrucât instanţa nu este ţinută de textele de lege menţionate de părţi în cererile lor ci este suficient când criticile formulate se încadrează în unul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C.proc.civ. Mai mult, conform art. 3041 C.proc.civ. recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacă cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, fiind suficient deci ca partea să arate argumentat în cererea de recurs de ce apreciază că sentinţa recurată nu este legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte solicitarea intimatului de sancţionare a recurentei pentru formularea cererii de recurs cu rea-credinţă Curtea o va respinge ca neîntemeiată, dat fiind că recursul este o cale de atac prevăzută de lege, astfel că exercitarea ei de către una din părţile procesului nu poate fi apreciată ca fiind făcută cu rea-credinţă.
Examinând motivele de recurs invocate, ansamblul probelor administrate în cauză şi considerentele sentinţei civile atacate, Curtea apreciază că recursul este nefondat.
1. Recurenta contestă faptul că reclamantul intimat ar fi efectuat ore suplimentare şi a susţinut că oricum acesta nu a formulat cerere pentru compensarea orelor suplimentare cu ore libere, procedură prealabilă obligatorie pentru a solicita plata sporului pentru ore suplimentare.
Pentru stabilirea numărului de ore suplimentare efectuate de reclamant s-a efectuat în cauză o expertiză tehnică judiciară contabilă care a avut la bază monetarele folosite de angajaţii pârâtei în momentul predării-preluării schimbului, recunoscute de pârâta recurentă ca fiind o practică curentă în unitate, inclusiv pentru a fi menţionate sume de bani pe care angajaţii le luau direct din încasări.
Împrejurarea că în foile de pontaj depuse la dosar salariatul figurează numai cu 8 ore lucrate este contrazisă prin aceste înscrisuri, puse la dispoziţia expertului, fiind evident că aceste foi colective de prezenţă au fost întocmite exclusiv pe baza menţiunilor din contractul individual de muncă, fără a se ţine seama de munca suplimentară efectuată de angajat. De altfel angajatorul nici nu a contestat în faţa instanţei de fond susţinerile reclamantului privind efectuarea de ore suplimentare iar în obiecţiunile la expertiză a menţionat doar că expertul nu a efectuat cele două variante de calcul solicitate de instanţă, fapt nereal.
Curtea nu îşi însuşeşte opinia recurentei privind instituirea de către Codul muncii a unei obligaţii a salariatului de a formula o cerere de acordare a orelor libere în compensare pentru orele suplimentare efectuate, ceea ce ar fi o procedură prealabilă obligatorie pentru acordarea sporului pentru efectuarea de ore suplimentare.
Conform art. 119 alin. 1 din Codul muncii munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia iar art. 120 alin. 1 prevede că în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 119 alin. 1 în luna următoare munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Prin aceste dispoziţii legale se instituie o obligaţie a angajatorului de a compensa orele suplimentare efectuate de angajat cu acordul său cu ore libere plătite în următoarele 30 de zile iar dacă acest lucru nu este posibil angajatorul este obligat să acorde un spor la salariu negociat, obligaţii cărora le corespund drepturile corelative ale angajatului la ore libere plătite sau la spor la salariu pentru orele suplimentare efectuate. Nu rezultă din textele citate că angajatul trebuie să formuleze o cerere pentru ore libere în lipsa căreia nu va primi spor la salariu, nu se instituie nici o obligaţie în sarcina sa, soluţia legiuitorului fiind logică mai ales că din prevederile art. 108-115 din Codul muncii rezultă că angajatorul este cel care are atribuţia organizării muncii, a stabilirii programului de muncă. Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase la latitudinea salariatului ca acesta să ceară ore libere atunci când are nevoie, în compensarea celor suplimentare efectuate, nu ar fi impus un termen maxim de 30 de zile în acest scop. De asemenea nu are relevanţă faptul că reclamantul nu a depus anterior la angajator o cerere de plată a sporului pentru orele suplimentare, obligaţia sa de plată a acestui spor nefiind condiţionată.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că expertul nu a respectat modul de calcul al sporului acordat pentru orele suplimentare reglementat de art. 40 alin. 3 lit. c din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional şi de art. 120 alin. 2 din Codul muncii respectiv un spor de 100% pentru primele 120 de ore dintr-un an calendaristic şi de 75% pentru orele prestate peste acest plafon, Curtea constată că recurenta pârâtă nu a formulat vreo obiecţiune la suma calculată de expert ca spor cuvenit salariatului pentru orele suplimentare (filele 189-191 ds. fd.) iar aceasta nu poate fi formulată direct în recurs.
Este real că pârâta a solicitat o contraexpertiză dar nu cu privire la acest aspect. Conform art. 212 alin. 2 C.proc.civ. expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen de judecată după depunerea lucrării. Cum pârâta recurentă nu a cerut efectuarea unui supliment la raportul de expertiză sau o contraexpertiză cu privire la modul de calcul al sporului pentru orele suplimentare şi nici pentru stabilirea acestora în faţa primei instanţe, ea este decăzută din acest drept. În aceste condiţii în mod corect prima instanţă a avut în vedere suma calculată de expertul desemnat. Curtea reţine şi faptul că potrivit art. 129 alin. 1 C.proc.civ. părţile au îndatorirea ca în condiţiile legii să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, adică cu bună-credinţă, să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Recurenta nu-şi poate invoca propria culpă, încălcarea obligaţiilor prevăzute de lege privind efectuarea actelor procesuale în termen. Aceasta a avut posibilitatea de a contesta raportul de expertiză efectuat în cauză la primul termen de judecată după depunerea lui, ceea ce nu a făcut cu privire la aspectul menţionat, prima instanţă neavând nici un motiv să înlăture concluziile acestui raport.
2. Recurenta susţine că sporul pentru vechimea în muncă cuvenit reclamantului este de 15% iar nu de 25% cum a stabilit prima instanţă, care şi-a însuşit concluzia expertului, invocând actul adiţional încheiat la contractul de muncă. Conform actului adiţional înregistrat sub nr. 7864/27.03.2005, în vigoare însă de la 1.01.2005, sporul de vechime ce se acordă reclamantului intimat este de 15% din salariul de bază. Atât timp cât reclamantul nu a contestat în faţa instanţei semnătura de pe acest act adiţional, nu s-a efectuat o expertiză grafologică pentru a se stabili dacă semnătura îi aparţine sau nu, el este considerat valabil. Însă, după încheierea acestui act adiţional a intrat în vigoare la data de 22.03.2005 contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii pe anul 2005, în vigoare până la data de 22.03.2007 (fila 142 ds. fd.) care prevede în art. 42 alin. 2 că pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani (situaţia reclamantului) se acordă un spor de 25% . De asemenea conform art. 73 din acest contract prevederile contractelor individuale de muncă existente la data intrării în vigoare a prezentului contract vor fi puse în acord cu prevederile acestuia din urmă. Coroborând acest text cu prevederile art. 16 din Codul muncii rezultă că angajatorului îi revenea obligaţia încheierii în scris a unui act adiţional modificator al contractului individual de muncă al reclamantului în concordanţă cu prevederile contractului colectiv la nivel de unitate în care să se prevadă că sporul care i se cuvine pentru vechime în muncă este de 25%, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o. Ulterior a intrat în vigoare contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2007 în vigoare de la data de 24.04.2007, valabil pentru o perioadă de 1 an, care prevede în art. 25 alin. 2 lit. b că sporul pentru vechime în muncă este de minimum 5% pentru 3 ani vechime şi maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani. Având în vedere această corelare între cuantumul sporului şi vechimea în muncă minimă şi maximă, interpretarea corectă a acestui text este că pentru cei cu o vechime de peste 20 de ani li se acordă sporul în cuantumul maxim de 25%. Conform art. 154 din Codul muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă iar art. 155 prevede că salariu cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Art. 156 din Codul muncii prevede că salariile se plătesc înaintea oricăror obligaţii ale angajatorilor. Prin urmare, salariul reclamantului cu includerea sporului de vechime de 25%, trebuia plătit de angajator în acelaşi cuantum şi după ce contractul colectiv de muncă şi-a încetat efectele, fiind un drept câştigat, angajatorul neavând posibilitatea reducerii salariului în lipsa unei dispoziţiile legale. Conform art. 164 din Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. De altfel, articolul menţionat din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2007 este identic cu art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anul 2007-2010, aplicabil tuturor salariaţilor potrivit art. 241 al. 1 lit. d din Codul muncii şi art. 11 al. 1 lit. d din Legea nr. 130/1996, deci inclusiv reclamantului. Prin urmare în mod corect s-a stabilit de către prima instanţă că sporul de vechime cuvenit reclamantului este de 25% iar nu de 15% cum susţine recurenta pârâtă.
3. Recurenta susţine că a plătit reclamantului indemnizaţia pentru concediul de odihnă astfel cum rezultă din monetarele întocmite de salariaţii săi . Drept dovadă aceasta susţine că în monetarul din decembrie 2008 se menţionează salariu-1800 lei, reprezentând 600 lei x 3 salariaţi care lucrau la respectiva staţie.
Conform raportului de expertiză întocmit în cauză reclamantul nu a primit drepturile pentru concediul de odihnă neefectuat. Într-adevăr salariul cuvenit reclamantului pentru luna decembrie 2008 era de 477 de lei iar acesta împreună cu salariile celorlalţi 2 salariaţi însumau 1.129 lei, prin urmare nu se poate stabili ce reprezenta diferenţa de bani, mai ales că nici nu s-a depus la dosar de către angajator modul în care a calculat indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat, care să se regăsească în statele de plată. Din statele de plată depuse la dosar şi vizionate de expert nu rezultă că reclamantului i s-ar fi plătit vreo sumă suplimentară cu titlu de compensaţie pentru concediul de odihnă neefectuat sau de indemnizaţie de concediu.
Cum sarcina probei revine angajatorului potrivit art. 287 din Codul muncii iar acesta nu a făcut dovada plăţii indemnizaţiei plăţii concediului de odihnă pentru perioada 01.01.2006-07.07.2009, în condiţiile art. 163 din Codul muncii, în mod corect prima instanţă a acordat aceste drepturi salariale restante.
4. În ceea ce priveşte motivul invocat de recurentă privind obligarea sa la plata sumelor brute calculate de expert iar nu nete, acesta nu se regăseşte în motivarea recursului din cererea de recurs, fapt invocat de intimat, şi nu este un motiv de ordine publică. Conform art. 303 alin. 1 C.proc.civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs. Potrivit art. 306 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs, care este însă obligată să le pună în discuţia părţilor. Din aceste dispoziţii rezultă că motivul de recurs formulat tardiv care nu este de ordine publică nu poate forma obiect de dezbatere contradictorie şi nu va fi analizat de instanţa de recurs.
Nu se poate susţine că fiind aplicabil art. 3041 C.proc.civ. instanţa trebuie să analizeze şi acest motiv de recurs pentru că şi în acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 303 alin. 1 C.proc.civ., deci instanţa va verifica hotărârea recurată sub toate aspectele dar în limita motivelor de recurs formulate, cu excepţia incidenţei în speţă a unor motive de ordine publică.
Întrucât nici unul din motivele de recurs invocate nu au fost găsite întemeiate, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
