Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 1048/10 noiembrie 2008
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 5616/86/2007 reclamantul PPV a chemat în judecată pârâta SC S. România SRL ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2312,5 lei reţinută nejustificat cu titlu de contribuţie bănească lunară pentru asigurările de sănătate.
În motivarea acţiunii reclamantul a precizat că prin decizia nr. 2920 pârâta i-a încetat contractul individual de muncă începând cu data de 20.04.2007.
La art. 2 din decizia de încetare se menţionează că reclamantul va beneficia de o compensare bănească ca echivalent al salariului lunar pe care l-ar fi obţinut dacă contractul individual de muncă nu ar fi încetat.
Aceste despăgubiri sunt o reparaţie morală, astfel că nu datorează contribuţia de asigurări de sănătate cu atât mai mult cu cât el fiind cetăţean suedez beneficia de de sănătate eliberată de autorităţile suedeze, iar potrivit legislaţiei româneşti reclamantul trebuie să achite contribuţia la asigurările de sănătate numai pe perioada derulării contractului individual de muncă.
Pe de altă parte, suma primită fiind denumită compensare bănească chiar de către angajator, potrivit art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95/2006 contribuţia de asigurări de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate cu titlu de plăţi compensatorii.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere că din însuşi conţinutul deciziei de încetare a contractului de muncă rezultă că sumele acordate derivă din contractul de muncă şi au natura unor venituri salariale.
În acest sens sunt invocate şi prevederile art. 257 alin. 2 lit.a din Legea nr. 95/2006.
Dispoziţiile art. 257 alin. 6 invocate de reclamant se susţine că nu sunt incidente în cauză deoarece se referă la sumele acordate în momentul disponibilizării. Însă reclamantul nu a beneficiat de plăţi compensatorii.
A fost formulată şi cerere de chemare în garanţie a Casei de Asigurări de Sănătate Suceava pentru ca aceasta să fie obligată la restituirea sumei de 2312,5 lei .
Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr. 1208/2007 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamant în favoarea Tribunalului Hunedoara având în vedere dispoziţiile art. 284 Codul muncii şi faptul că reclamantul are domiciliul în Hunedoara.
După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Hunedoara reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul plăţii sumei actualizată cu dobânda efectivă aferentă perioadei 10.05.2007 până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 638/LM/2008 Tribunalul Hunedoara a admis acţiunea formulată de reclamantul PPV şi a obligat pârâta SC S SRL să restituie reclamantului suma de 2312,5 lei reactualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Casei de Asigurări de Sănătate Suceava. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamantului, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, i s-a acordat o compensare în bani reprezentând contravaloarea salariilor de care ar fi beneficiat până la expirarea contractului la care s-a adăugat contravaloarea indemnizaţiei pentru 7 zile de concediu de odihnă neefectuate.
Suma acordată reclamantului a fost considerată plătită în baza clauzei penale inserate în contract, conform art. 1066, 1708 Cod civil, fiind deci o despăgubire al cărei cuantum se stabileşte prin raportare la venitul salarial lunar al reclamantului, înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea contractului individual de muncă.
Deoarece contractul a încetat la 20.04.2007 după această dată nu poate fi vorba de salarii achitate reclamantului, nefiind incidente prevederile art. 154 Codul muncii şi nici ale art. 257 alin.2 lit.a din Legea nr. 95/2006.
De altfel, cum plata s-a făcut în aprilie 2007 contribuţia individuală de asigurări sociale se calcula având în vedere salariile brute sau veniturile brute de natură salarială realizate lunar de asigurat, însă baza de calcul era plafonat la acea dată prin art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000 la plafonul a maxim 5 salarii medii brute.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca inadmisibilă într-un conflict de muncă, între părţi neexistând nici un raport juridic de muncă ce ar putea fi soluţionat potrivit prevederilor art. 281 Codul muncii şi ale Legii nr. 168/1999.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC S SRL prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii sau, în situaţia menţinerii soluţiei, admiterea cererii de chemare în garanţie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa este nelegală şi netemeinică din următoarele motive:
Suma achitată reclamantului în mod greşit s-a consemnat că nu ar fi un de natură salarială, respectiv că ar fi o clauză penală în sensul art. 1066 Cod civil.
Din însăşi definiţia clauzei penale rezultă că aceasta este destinată garantării executării obligaţiilor asumate printr-un contract ceea ce înseamnă că simpla obligaţie de plată a unei sume de bani nu poate fi calificată ca fiind o clauză penală în măsura în care acea sumă de bani nu reprezintă echivalentul unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii asumate prin contract.
Faţă de împrejurarea că acordarea compensaţiei nu s-a făcut în considerarea vreunei culpe a societăţii pentru neexecutarea contractului de muncă, în mod nelegal instanţa a apreciat că respectiva convenţie ar putea fi calificată ca fiind o clauză penală.
Având în vedere că în cuprinsul convenţiei nr. 2921/2007 s-a stipulat expres că reclamantul urmează să primească o compensaţie în bani pentru activitatea depusă în calitate de salariat, această compensaţie nu poate primi o altă calificare decât cea de venit de natură salarială.
În consecinţă, în mod greşit a reţinut instanţa că pentru sumele primite de reclamant cu titlu de compensaţie nu era datorată contribuţia la fondul de asigurări de sănătate reţinută şi virată de societate în contul chematei în garanţie.
Dispoziţiile art. 23 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 nu sunt relevante în cauză întrucât acest act normativ se referă la contribuţia pentru asigurările sociale.
Ultima critică vizează greşita respingere a cererii de chemare în garanţie, deoarece în situaţia în care instanţa aprecia că cererea este inadmisibilă în procedura dreptului muncii trebuia să o disjungă şi nu să o respingă.
Intimatul PPV a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.
Se apreciază că în mod corect prima instanţă a apreciat că suma în cauză este datorată în baza unei clauze penale şi că nu are natura juridică a unor drepturi salariale. Şi soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie este corectă, deoarece această cerere nu poate fi soluţionată potrivit prevederilor art. 281 Codul muncii şi ale Legii nr. 168/1999.
CURTEA, analizând sentinţa atacată prin raportare la criticile aduse şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă, a reţinut următoarele:
Potrivit deciziei nr. 2920/20.04.2007 emisă de recurenta SC S România SRL, în baza art. 14 din Actul Constitutiv al societăţii şi al contractului individual de muncă nr. 14/14.09.2006, contractul de muncă al reclamantului PPV a încetat în temeiul art. 55 lit.b Codul muncii, salariatul primind o compensare în bani reprezentând contravaloarea salariilor până la sfârşitul contractului, adică până la data de 05.09.2007, plata zilelor de concediu neefectuate precum şi contravaloarea a 3 călătorii pe ruta Rădăuţi –Lund-Rădăuţi.
Această sumă a fost plătită reclamantului, însă societatea a procedat la reţinerea contribuţiei la asigurările de sănătate, ceea ce a dus la diminuarea cuantumului sumei efectiv plătită reclamantului.
Reclamantul consideră că suma prevăzută în decizie trebuia să-i fie achitată în întregime, fără nici o reţinere, deoarece nu are regimul unui drept salarial, ci al unei sume plătite în temeiul unei clauze penale.
Aceasta este şi motivarea instanţei de fond care consideră că suma reprezintă contravaloarea salariilor stabilită de părţi în baza inserării în contractul de muncă a stipulaţiei contractuale cu caracter de clauză penală, în sensul art. 1066, 1708 Cod civil.
Deşi se face referire la o clauză înserată în contractul de muncă al reclamantului, instanţa nu este în măsură să indice această clauză.
Clauza penală este un mod convenţional de evaluare a despăgubirilor, fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitorul său.
Ceea ce interesează este faptul că ea reprezintă un contract al părţilor. Prin urmare, existenţa ei nu poate fi dedusă şi nici nu poate face obiect de cenzură din partea instanţei. Cine se prevalează de o clauză penală, trebuie să facă dovada acesteia.
În contractul de muncă al reclamantului nu este inserată nici o clauză care ar putea fi interpretată ca fiind clauză penală.
Pe de altă parte, decizia emisă de angajator nu are natura juridică a unei clauze penale, deoarece decizia este un act juridic unilateral, pe când clauza penală este un act juridic bilateral.
Se are în vedere şi faptul că prin natura ei clauza penală sancţionează neexecutarea sau executarea necorespunzătoare/cu întârziere a unei obligaţii.
În speţa de faţă nu se poate reţine o astfel de neexecutare, deoarece potrivit deciziei menţionate, încetarea contractului individual de muncă s-a făcut prin acordul părţilor, acord ce exclude orice idee de culpă.
Este greşită şi reţinerea de către prima instanţă a prevederilor art. 1708 care se referă la penalităţile prevăzute în tranzacţie, deoarece tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască. Tranzacţia este însă un act juridic bilateral, astfel că reţinerea acestor dispoziţii de către instanţa fondului sunt străine cauzei dedusă judecăţii, cât timp se referă la o decizie unilaterală emisă de angajator în baza unui acord al părţilor.
În nici un caz suma menţionată în decizie nu poate fi asimilată plăţilor compensatorii care au un regim juridic diferit şi au o legislaţie specială care nu se regăseşte în situaţia de faţă.
Având în vedere că prin decizie suma de bani acordată reclamantului a fost calificată ca fiind contravaloarea salariilor de care reclamantul a fost lipsit prin încetarea anticipată a contractului încheiat pe durată determinată, iar această decizie nu a fost atacată de către reclamant, în mod corect angajatorul a procedat la reţinerea contribuţiei de asigurări de sănătate potrivit art. 257 alin. 2 lit.a din Legea nr. 95/2006 sumele plătite reclamantului fiind venituri din salarii sau asimilate salariilor.
Prin urmare, prima instanţă a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale la speţa dedusă judecăţii, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel că în temeiul art. 312 Cod procedură civilă s-a dispus admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamant.
Prin respingerea acţiunii, cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect astfel că soluţia pronunţată de prima instanţă sub acest aspect va fi menţinută.
