Plăţi compensatorii. Condiţii de acordare. Inadmisibili-tatea condiţionării plăţii acestora de formularea unei cereri de reangajare


C. muncii, art. 67

Potrivit art. 67 C. muncii salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

C.A. Alba-lulia, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 965 din 10 septembrie 2007

Prin sentinţa civilă nr. 457/27.04.2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. 1390/107/2007, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul O.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.A şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului echivalentul a 5 salarii minime pe economie, cu titlu de salarii compensatorii.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă, a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. muncii, art. 49 alin. (2) din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 495/20.06.2001, că reclamantul, în urma disponibilizării sale de către unitatea pârâtă este îndreptăţit la plata drepturilor salariale pretinse în acţiune.

împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs, în termenul legal prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant.

în dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa nu s-a pronunţat în totalitate asupra dovezilor administrate de pârâtă, respectiv actul adiţional la Contractul Colectiv de muncă, în baza căruia reclamantul avea obligaţia să formuleze cerere de reangajare până la data de

15.06.2005 pentru a putea beneficia de plata salariilor compensatorii pretinse.

în al doilea rând, recurenta invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând că instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile art. 283 lit. e) C. muncii, în raport cu care acţiunea reclamantului vizând drepturi în legătură cu executarea unor clauze din Contractul colectiv de muncă este prescrisă.

Curtea, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 3041, art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că recursul este nefondat.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ce se impune a fi analizată cu prioritate conform cerinţelor art. 137 C. proc. civ., s-a constatat că obiectul acţiunii este plata unor drepturi salariale neacordate şi nu neexecutarea contractului colectiv de muncă, aşa încât, termenul de prescripţie extinctivă este de 3 ani de la data naşterii dreptului conform art. 283 alin (1) lit. c) C. muncii. în raport cu acest termen acţiunea formulată de reclamant la data de 04.04.2007 vizând drepturi salariale, născute la data disponibilizării lui, respectiv 01.06.2005 se încadrează în termenul de prescripţie.

Pe fondul cauzei, potrivit art. 67 C. muncii salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă „contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor.”

De asemenea potrivit art. 30 din acelaşi act normativ, precum şi art. 243 C. muncii prevede că „executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părţi”, iar „neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv atrăgând răspunderea părţilor care se fac vinovate de acestea.”

în speţă, prin art. 49 alin. (2) la actul adiţional la Contractul colectiv de muncă nr. 495/20.06.2001, încheiat între patronat şi reprezentaţii sindicali s-a convenit că „în cazul disponibilizării unui număr de personal ce depăşeşte 10% din total personal al societăţii, din motive neimputabile salariaţilor, aceştia vor primi un ajutor social, în funcţie de vechimea în societate (…)”, între un salariu minim pe economie până la 5 ani vechime şi 5 salarii minime pe economie la peste 25 ani.

Intimatul în calitate de fost angajat al pârâtei recurente, cu o vechime în societate de peste 25 ani, probată cu copie carnet de muncă, concediat la data de 01.04.2005, în baza art. 65 C. muncii este îndreptăţit la ajutorul social în cuantum de 5 salarii minime pe economie, prevăzut, aşa cum s-a reţinut mai sus, de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Apărarea recurentei, cu trimitere la art. 4 din Actul Adiţional la Contractul colectiv de muncă nr. 495/03/2004-potrivit căruia” începând cu data de 01.06.2005 într-un interval de 15 zile S.C. P. S.A se obligă a reîncadra întreg personalul concediat, cu menţinerea salariilor negociate avute, în baza unei cereri individuale depuse la sediul societăţii” şi că intimatul nu a formulat o atare cerere de reintegrare nu are relevanţă juridică în cauză, întrucât acordarea plăţilor compensatorii este o consecinţă a măsurii concedierii salariatului şi nici de cum plata acestora nu a fost condiţionată de formularea unei cereri de reintegrare.

Interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 5 din Actul Adiţional la Contractul colectiv de muncă nr. 495/03/2004, în sensul că numai persoanele care nu vor fi reangajate până la data de 15.06.2005 vor beneficia de salarii compensatori este greşită. Astfel, este adevărat că potrivit acestui articol „persoanele care nu vor fi reangajate până la data de 15.06.2005, vor beneficia de salarii compensatorii în mod eşalonat prevăzute în actul Adiţional nr. 495/4/22.09.2004 la contractul colectiv de muncă”, dar acest articol nu poate înlătura dreptul salariaţilor dispo-nibilizaţi, care nu au înţeles să formuleze cerere de reintegrare în muncă, la plăţi compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă şi de legea cadru în materie. De altfel, art. 3 din actul adiţional menţionat prevede expres faptul că cei concediaţi beneficiază de prevederile contractului colectiv de muncă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, motivele dezvoltate de recurentă neregăsindu-se în niciunul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 punctele 1-10 C. proc. civ., în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 168/1999 a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtă.