1. Instanţele, în limita principiului disponibilităţii, pot verifica legalitatea şi temeinicia deciziei de sancţionare şi sub aspectul aplicării sancţiunii, ajungând să poată dispune chiar înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate de angajator salariatului cu una mai uşoară, în sensul art. 264-266 11 C. muncii, în situaţia în care decizia de sancţionare este nelegală sub aspectul individualizării sancţiunii aplicate.
2. Nu este vorba despre o ingerinţă a instanţei faţă de regulamentul intern al societăţii, ci de o verificare a încadrării faptei în temeiul de drept în virtutea căruia i se aplică sancţiunea.
3. Statuările jurisprudenţiale şi opinia doctrinei majoritare consideră, în mod vădit judicios, că în cazul înlocuirii sancţiunii disciplinare pentru motivul arătat în fond, nu instanţa judecătorească este cea care aplică sancţiunea disciplinară (mai uşoară), ci, învestită fiind prin contestaţia salariatului (aşadar, fiind declanşat controlul judecătoresc al actului de sancţionare disciplinară, control care, în lipsa unei reglementări legale exprese în sens contrar, este devolutiv), instanţa doar modifică în parte decizia în litigiu, înlocuind sancţiunea aplicată cu alta mai uşoară şi reţinând că, parţial, sub aspectul individualizării, respectiv al „dozării” sancţiunii, deci-
zia contestată este nelegală prin aplicarea unei sancţiuni prea severe, în raport cu legea.
C.A. Braşov, s. civ., pt. min. şi fam., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 1369/R din 4 noiembrie 2009, Jurindex
Notă: A se vedea, de asemenea, decizia nr. 1308/02.10.2009 a Curţii de Apel Piteşti, aceasta inserând şi argumente de ordin C.E.D.O. Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în promovarea preeminenţei dreptului, considerând puterea discreţionară atribuită unui organ cu privire la drepturile individului ca fiind o înfrângere prin lege a acelui drept. Or, în condiţiile stabilirii de criterii concrete pentru aprecierea sancţiunii disciplinare, ce se impune a fi aplicată, împiedicarea instanţei de a observa respectarea lor le lipseşte de orice valoare, constituind o încurajare a arbitrariului în procesul de decizie al angajatorului şi constituie, în plus, o încălcare a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului referitor la accesul liber la justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 824/6.05 2009, Tribunalul Braşov a dispus respingerea contestaţiei formulate de către contestatorul V.I.C. în contradictoriu cu intimata SC S.R. SRL împotriva deciziei nr. 5/19.02.2009, emisă de intimată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: reclamantul a fost angajatul societarii intimate în funcţia de agent de turism, fiind încheiat contractul individual de muncă depus la dosar. La aceeaşi dată a fost încheiat şi contractul de garanţie în numerar, depus la dosar, iar la data de 30.08.2007 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire prin care reclamantul prelua gestiunea agenţiei
de turism Braşov. In conţinutul contractului individual de muncă se arată că acesta intră în vigoare începând cu data de 01.09.2007.
Prin decizia nr. 5/19.02.2009, intimata a desfăcut contractul individual de muncă al contestatorului, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a) cu referire la art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii, reţinând că acesta a comis abateri disciplinare repetate, constând în retragerea suinelor constituite drept garanţie în numerar, fară aprobarea conducerii societăţii.
In ceea ce priveşte susţinerile reclamantului în sensul că raportul de cercetare disciplinară întocmit în cauză nu i-a fost comunicat, instanţa constată că, la momentul efectuării actelor de cercetare disciplinară, i-au fost prezentate contestatorului înscrisurile care au stat la baza emiterii deciziei contestate. De altfel, la aceeaşi dată, 13.02.2008, cu ocazia convocării pentru desfăşurarea actelor de cercetare, şi reclamantul a prezentat înscrisuri şi a formulat apărări, raportul de cercetare fiind întocmit ulterior, la data de 16.02.2008. Cele reţinute în raport au fost menţionate în cuprinsul deciziei care i-a fost comunicată reclamantului, astfel încât acesta avea cunoştinţă despre conţinutul raportului.
Cu privire la nulitatea absolută a contractului de garanţie în numerar, invocată de reclamant, instanţa constată că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul a încheiat contractul individual de muncă la data de 28.08.2007, iar contractul de garanţie în numerar a fost încheiat la aceeaşi dată, ca accesoriu al contractului principal.
In cuprinsul contractului individual de muncă se menţionează că „prezentul contract intră în vigoare începând cu data de 01.09.2007”, iar cel de-al doilea contract, fiind un accesoriu al celui dintâi, este evident că va produce efecte doar pe durata derulării raporturilor de muncă. De altfel, se menţionează în mod expres şi în cuprinsul acestui din urmă contract, faptul că este încheiat între „intimată şi contestator, acesta din urmă în calitate de agent de turism cu atribuţii de gestionar, începând cu data de 01.09.2007”. Prin urinare, vor fi respinse susţinerile reclamantului în sensul invocării nulităţii absolute a contractului de garanţie.
Referitor la abaterea disciplinară repetată, reţinută în sarcina reclamantului, instanţa a constatat că, în cauză, chiar dacă gestiunea a fost predată către o altă persoană la data de 19.06.2008, reclamantul era ţinut în egală măsură de respectarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de garanţie în numerar, precum şi de respectarea contractului individual de muncă. Astfel, întrucât în cuprinsul acestui act se prevede că „societatea, la solicitarea angajatului, dispune restituirea garanţiei constituite, dacă nu s-au produs prejudicii materiale şi numai după întocmirea fisei de lichidare”, instanţa a constatat că reclamantul nu putea dispune de sumele constituite drept garanţie, mai înainte de întocmirea fisei de lichidare.
Mai mult, faptul că după predarea gestiunii, potrivit fişei postului, reclamantul mai îndeplinea încă atribuţii de gestionar, respectiv încasarea contravalorii serviciilor vândute şi depunerea la bancă a numerarului, astfel cum arată şi intimata prin întâmpinare, este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 22/1969 privind constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici. De altfel, contractul de garanţie în numerar a fost încheiat în conformitate cu aceste dispoziţii legale, aşa cum se arată în ultimul paragraf, care prevăd restituirea garanţiilor constituite la momentul încetării contractului, astfel încât reclamantul trebuia să se supună şi acestor dispoziţii legale în materie.
împotriva sentinţei a formulat recurs motivat, în termen, contestatorul V.I.C.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că recursul este fondat în parte.
Criticile din recurs ce vizează procedura cercetării disciplinare nu sunt fondate. Trebuie remarcat că, în speţă, în ciuda apărărilor contestatorului, fapta reţinută ca imputabilă acestuia există (retragerea parţială
a garanţiei materiale din contul de garanţie fară aprobarea conducerii), încalcă dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din contractul de garanţie în numerar şi dispoziţiile art. 24 alin. (6) din regulamentul intern, iar reţinerile instanţei de fond în acest sens sunt corecte.
Contestatorul nu trebuie să confunde efectele operaţiunii predării gestiunii cu încetarea calităţii de gestionar în temeiul căruia i se reţinea garanţie, atâta vreme cât, rămânând în funcţia de agent de turism care gestionează valori potrivit fişei postului, trebuie să constituie garanţii. Acesta a fost şi motivul pentru care intimatul nu a aprobat contestatorului cererea de a nu-i mai reţine garanţii din veniturile salariale după momentul predării gestiunii – 19.06.2008. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 pct. 5 din regulamentul intern, raportat la pct. 2 capitolul „Obligaţia societăţilor comercialc” din contractul de garanţie încheiat în 28 august 2007 între părţi.
Greşeala intimatei constă în încadrarea greşită a faptei contestatorului ca fiind „faptă gravă”, potrivit regulamentului, care atrage în mod direct aplicarea sancţiunii celei mai grave – desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Pentru acest aspect s-a admis în parte recursul contestatorului.
Intimata consideră că fapta contestatorului se încadrează în dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. f) şi i), nu din regulamentul intern al societăţii, însă aceste prevederi vizează fapte ce nu-i pot fi imputate unui agent de turism care nu are atribuţiile unui contabil, încadrarea faptei sale, de a retrage din garanţia constituită ca fiind similară cu „nerespectarea disciplinei financiar contabile” din regulament fiind abuzivă, peste atribuţiile şi răspunderea contestatorului din fişa postului. Contrară realităţii şi mult peste gravitatea faptei este şi încadrarea faptei contestatorului ca abatere disciplinară gravă, ca fiind similară cu „falsificarea unui act
generator de drepturi”. In concluzie, fapta contestatorului, aşa cum s-a arătat mai sus, întruneşte condiţiile răspunderii disciplinare, însă nu poate reprezenta o abatere disciplinară gravă în temeiul art. 31(1) lit. f) şi i) din regulamentul intern al societăţii, aşa cum a reţinut intimata în decizia atacată.
Nu este vorba de o ingerinţă a instanţei faţă de regulamentul intern al societăţii, ci de o verificare a încadrării faptei în temeiul de drept în virtutea căruia i se aplică sancţiunea. Se constată că latura obiectivă şi latura subiectivă a faptei ce atrage răspunderea disciplinară în speţă nu s-au încadrat corect în faptele exemplificate ca abateri deosebit de grave extrase din regulament şi inserate în decizia de sancţionare.
Instanţele, în limita principiului disponibilităţii, pot verifica legalitatea şi temeinicia deciziei de sancţionare şi sub aspectul aplicării sancţiunii, ajungând să poată dispune chiar înlocuirea sancţiunii disciplinare a-plicată de angajator salariatului cu una mai uşoară, în sensul art. 264-266
C. muncii, în situaţia în care decizia de sancţionare este nelegală sub aspectul individualizării sancţiunii aplicate (Revista Dreptul nr. 4/2007, p. 115, articol întocmit de dr. Şerban Beligrădeanu).
Or, în speţă, contestatorul a sesizat instanţa cu acest aspect, atât la fond, prin precizarea de la dosar, neavută în vedere de instanţa de fond, cât şi în recurs, solicitând, în subsidiar, aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, ţinându-se seama şi de comportamentul său în societate, de faptul că fapta sa nu constituie o abatere gravă.
In esenţă, statuările jurisprudenţei şi argumentele doctrinei minoritare se bazează pe ideea că, de vreme ce în sistemul Codului muncii (cel actual şi cele precedente), prerogativa disciplinară revine angajatorului, iar nu instanţei, aceasta din urmă, soluţionând contestaţia salariatului, nu poate efectua o altă individualizare, „reducând” sancţiunea aplicată de angajator, ci, după caz, fie menţine decizia de sancţionare disciplinară contestată, fie o anulează, chiar şi în situaţia în care se reţine săvârşirea abaterii disciplinare în litigii, dar se apreciază că sancţiunea aplicată a fost prea aspră (în raport cu criteriile legale de stabilire a sancţiunii disciplinare). Dimpotrivă, statuările jurisprudenţiale şi opinia doctrinei majoritare consideră, în mod vădit judicios, că în cazul înlocuirii sancţiunii disciplinare, pentru motivul arătat, în fond, nu instanţa judecătorească este cea care aplică sancţiunea disciplinară (mai uşoară) ci, învestită fiind prin contestaţia salariatului (aşadar, fiind declanşat controlul judecătoresc al actului de sancţionare disciplinară, control care, în lipsa unei reglementări legale exprese în sens contrar, este devolutiv), instanţa doar modifică în parte decizia în litigiu, înlocuind sancţiunea aplicată prin alta mai uşoară şi reţinând că, parţial, sub aspectul individualizării, respectiv al „dozării” sancţiunii, decizia contestată este nelegală prin aplicarea unei sancţiuni prea severe, în raport cu legea (în prezent, art. 266 C. muncii) care stabileşte, imperativ, criteriile pe care angajatorul trebuie să le aibă în vedere, cumulativ, la stabilirea sancţiunii disciplinare (Revista Dreptul nr. 4/2007, p. 115, articol întocmit de dr. Şerban Beligrădeanu).
Aşadar, pentru aceste considerente, instanţa a constatat că decizia de sancţionare este nelcgală, sub aspectul individualizării sancţiunii, raportată la fapta săvârşită de contestator, care, pe de altă parte, în mod greşit a fost încadrată că „abatere disciplinară gravă”.
Drept consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi la art. 264 C. muncii, instanţa a modificat în parte sentinţa, a anulat în parte decizia nr. 5/19.02.2009 emisă de intimată pe numele contestatorului, respectiv a înlăturat dispoziţia de „desfacere a contractului de muncă” încheiat între intimată şi contestator. A înlocuit sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă, întemeiată pe dispoziţiile art. 264 lit. f) şi art. 61 lit. a) C. muncii
cu sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 264 lit. d) C. muncii, reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 5%. A dispus reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior emiterii deciziei nr. 5/2009 şi plata salariilor indexate restante reactualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data de 23.02.2009 şi până la reintegrarea efectivă. A menţinut restul dispoziţiilor din decizia contestată cu privire la descrierea faptei, la răspunderea disciplinară a contestatorului. Consecinţa reintegrării contestatorului în funcţia avută anterior emiterii deciziei contestate o constituie şi repunerea în drepturile salariale avute anterior.
